ICCJ. Decizia nr. 3869/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3869/2010
Dosar nr. 11395/118/2008
Şedinţa publică din 18 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 789 din 22 iunie 2009 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, a fost admisă acţiunea reclamanţilor A.S. şi A.J. formulată în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar, dispunându-se restituirea în natură, către reclamanţi, a imobilului situat în Constanţa, str. F., compus din teren în suprafaţă de 295,25 mp şi construcţie cu camere şi dependinţe; pârâţii au fost obligaţi în solidar la plata sumei de 2.600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Tribunalul a reţinut, în raport de probele administrate, că reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în mun. Constanţa, str. F. (compus din teren în suprafaţă de 286 mp şi două corpuri de construcţie), prin contractul de vânzare-cumpărare din 30 martie 1974, care, prin Decizia nr. 560 din 13 decembrie 1975 a fostului Consiliu Popular al Jud. Constanţa, a fost preluat de stat, în baza Decretului nr. 223/1974.
S-a constatat că prin notificarea înregistrată sub nr. 232 din 24 iulie 2001 B.E.J. A.R., reclamanţii au solicitat actualului deţinător imobilului - Municipiul Constanţa, acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, această notificare nefiind soluţionată până la data formulării acţiunii.
Instanţa de fond a reţinut încălcarea dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, ca urmare a faptului că unitatea deţinătoare nu emis dispoziţie de soluţionare a notificării înăuntrul termenului prevăzut de lege, ceea ce echivalează cu refuzul stabilirii măsurilor reparatorii solicitate, astfel că, s-a procedat la soluţionarea pe fond a pretenţiilor formulate.
S-a constatat că reclamanţii şi-au dovedit calitatea de proprietari prin actul de vânzare-cumpărare menţionat precum şi că modalitatea de preluare a imobilului se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, bunul fiind preluat de stat fără titlu valabil, cu încălcarea regimului constituţional al ocrotirii proprietăţii.
S-a apreciat că Decretul nr. 223/1974, în temeiul căruia imobilul a trecut la stat, contravenea Constituţiei din anul 1965 potrivit căreia dreptul de proprietate privată era ocrotit de lege, iar terenurile şi construcţiile puteau fi expropriate numai pentru lucrări de interes obştesc şi cu plata unei juste despăgubiri. Acest decret contravenea totodată şi Codului Civil, potrivit căruia, nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa (art. 481), precum şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (art. 17).
Instanţa de fond a conchis că, dată fiind nevalabilitatea titlului statului, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Constanţa, str. F., compus din teren în suprafaţă de 286 mp şi construcţii.
Sub aspectul măsurilor reparatorii de care pot beneficia aceştia, instanţa de fond a făcut trimitere la dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 10/2001, care statuează cu valoare de principiu că "imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură, în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini."
Din raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză, precum şi potrivit relaţiilor comunicate de Direcţia Patrimoniu a Primăriei Constanţa, a rezultat că imobilul este în prezent ocupat de chiriaşi ai R.A.E.D.P.P., fiind deci posibilă restituirea în natură, cu respectarea dispoziţiilor legale referitoare la protecţia chiriaşilor.
Întrucât prin lucrarea tehnică efectuată de expert B.E. şi necontestată de părţi, a rezultat în fapt o suprafaţă a terenului de 295,25 mp, diferenţa fiind justificată prin folosirea mijloacelor moderne de măsurare; s-a avut în vedere întinderea efectivă a terenului, neconstatându-se o eventuală modificare în timp a configuraţiei iniţiale.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, pârâţii Primarul Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar, care au criticat soluţia primei instanţe pentru plus petita (în privinţa terenului şi a construcţiilor), fiind ignorată împrejurarea că pe amplasament există noi construcţii edificate de terţi şi evidenţiate în raportul de expertiză, câtă vreme în cauză nu este incidenţă instituţia accesiunii imobiliare; totodată, s-a susţinut că nu au fost citate persoanele cărora le aparţin aceste edificii.
S-a criticat deopotrivă, lipsa rolului activ al judecătorului fondului pentru determinarea preluării bunului în proprietatea statului, cu sau fără plată şi neexaminarea culpei persoanei îndreptăţite în faza administrativă de soluţionare a notificării.
Pârâţii au susţinut, de o manieră enunţiativă, şi faptul că au fost ignorate datele referitoare la situaţia juridică şi la istoricul de rol fiscal al acestui imobil.
S-a solicitat, în consecinţă, de către apelanţii pârâţi, admiterea căii de atac şi schimbarea hotărârii în sensul respingerii acţiunii, cu plata cheltuielilor de judecată.
La termenul din 16 noiembrie 2009, s-a depus de către intimaţii reclamanţi dovada emiterii Dispoziţiei nr. 2221 din 31 martie 2009 a Primarului Mun. Constanţa, prin care s-a dispus restituirea în natură a unei părţi din imobilul revendicat (construcţia şi terenul în suprafaţă de 271,83 mp), pentru restul terenului - în suprafaţă de 28,17 mp - apreciat ca fiind imposibil de restituit în natură, propunându-se acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Intimaţii au făcut dovada contestării în justiţie a acestei dispoziţii.
Curtea de Apel Constanţa , secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 265/C din 16 noiembrie 2009 a respins apelul ca nefondat; au fost obligaţi apelanţii pârâţi la plata către intimaţii reclamanţi la 2.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
La pronunţarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Chestiunea de principiu ce se impune a fi analizată cu precădere este aceea a corectei raportări a instanţei de fond la conţinutul Deciziei nr. XX/2007 date în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, cu privire la îndrituirea instanţelor judecătoreşti de a intra în cercetarea fondului raportului litigios şi în situaţia în care persoana deţinătoare (în speţă, autoritatea administraţiei publice locale) nu emite, într-un termen rezonabil, decizia/dispoziţia privitoare la notificarea înaintată conform Legii nr. 10/2001.
În acest context, s-a apreciat că această problemă a fost corect dezlegată de către judecătorul fondului, în măsura în care nici la data sesizării instanţei (22 decembrie 2008) şi nici până la momentul pronunţării hotărârii în primă instanţă, apelanţii nu au invocat rezolvarea administrativă a notificării, emiterea ei fiind învederată de intimaţi cu ocazia judecării apelului, arătându-se totodată, că s-a contestat în instanţă această dispoziţie.
În aceste condiţii, instanţa de apel a constatat că, deşi în dosar a fost prezentată de către intimaţi Dispoziţia nr. 2221 din 31 martie 2009, nu se poate reţine că tribunalul s-a raportat greşit la considerentele Deciziei în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, parcurgând etapele judecăţii asupra fondului, în măsura în care acest act administrativ-jurisdicţional nu a fost comunicat instanţei de fond până la data soluţionării cauzei.
Aşa fiind, motivele de apel enunţate de o manieră abstractă, referitoare la o prezumtivă culpă a petenţilor, care ar fi generat nesoluţionarea în termen a cererii lor, precum şi la aplicarea excesivă a Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, au fost înlăturate ca vădit nefondate.
Cât priveşte invocarea acordării de către instanţa de fond a mai mult decât s-a cerut - plus petita - curtea de apel a reţinut că, deopotrivă, sentinţa analizată este temeinică şi legală.
Astfel, reclamanţii au solicitat, atât prin notificarea înregistrată sub nr. 232 din 24 iulie 2001, cât şi prin acţiunea în justiţie, restituirea în natură a imobilului din mun. Constanţa, str. F., compus din teren în suprafaţă de 286 mp şi construcţiile situate pe acesta, cu referire la datele consemnate în actul de preluare abuzivă în proprietatea statului.
Probele administrate au stabilit însă, că intimaţii reclamanţi aveau în proprietate, la momentul deposedării, un teren în suprafaţă indiviză de 300 mp conform actului de vânzare-cumpărare din 30 martie 1974, iar suprafaţa identificată prin raportul de expertiză imobiliară dispus în cauză, este de 295,25 mp, în limitele coordonatelor A-B-GD-E-F-A, reprezentând delimitările fostei proprietăţi a soţilor, de proprietăţile învecinate.
Proba nu a fost contestată de către pârâţi, aspect notat de către prima instanţă, astfel că, instanţa de apel a constatat că nu se poate reţine că se verifică plus petita în cauză, ci doar pronunţarea asupra restituirii întregului imobil preluat de la reclamanţi, parte prin efectul Decretului nr. 223/1974 (care indică doar suprafaţa de teren de 286 mp şi construcţiile de 123,24 mp), parte prin lipsa oricărui titlu al statului.
Prin urmare, intimaţilor reclamanţi nu le-a fost restituită în fapt o suprafaţă mai mare de teren decât cea pentru care şi-au dovedit dreptul de proprietate, instanţa de fond acordând corect acestora suprafaţa rezultată din măsurătorile expertului.
Cât priveşte atribuirea către reclamanţi şi a altor construcţii decât cele ce le-au aparţinut, s-a înlăturat ca nefondată şi această critică, întrucât intimaţilor A. li s-a restituit construcţia cu cinci camere şi dependinţe dobândită prin actul de vânzare-cumpărare din 1974. Astfel, expertiza efectuată în cauză a identificat cele două corpuri vechi de clădire (corpul A cuprinzând camerele 1, 2, 3, 4 şi corpul B cu o cameră, la care se adaugă dependinţele), specificându-se că anexa C, formată din alte două încăperi şi punct sanitar, au fost edificate pe terenul proprietatea reclamanţilor de către actualul chiriaş, I.A.
Prin urmare, instanţa de fond nu a restituit foştilor proprietari decât terenul şi construcţia veche, pentru care s-au legitimat ca persoane îndreptăţite; clarificarea regimului juridic al altor construcţii edificate ridicate de chiriaş pe terenul restituit, respectiv, dacă operează sau nu accesiunea imobiliară, buna sau reaua-credinţă a constructorului, constituie însă o chestiune asupra căreia urmează să se statueze separat, pe cale amiabilă ori litigioasă, între părţile interesate, fără ca aceste aspecte să poată face obiectul analizei în acest proces.
În măsura în care nu s-a probat că în cauză a fost încălcat dreptul de proprietate al unui terţ în legătură cu construcţiile restituite şi că prima instanţă, nu ar fi stabilit cu certitudine situaţia juridică actuală a bunului retrocedat, au fost critici înlăturate, de asemenea, ca nefondate de curtea de apel.
Nu au fost reţinute nici criticile legate de nesocotirea datelor referitoare la situaţia juridică a bunului şi la istoricul de rol fiscal, întrucât instanţa de fond a făcut trimitere implicită la aceste elemente cu ocazia prezentării situaţiei imobilului din perspectiva analizării posibilităţii restituirii lui în natură.
Şi în ce priveşte critica privitoare la lipsa rolului activ al judecătorului fondului în identificarea situaţiei preluării bunului cu sau fără plată în patrimoniul statului, instanţa de apel a avut în vedere că această chestiune nu a fost invocată în ansamblul apărărilor formulate de pârâţi cu ocazia judecării fondului, dar şi faptul că în cuprinsul deciziei fostului Consiliu Popular, nu există vreo menţiune a preluării contra cost a bunului, constatându-se, pe de altă parte, că pârâţii nu au administrat probe contrare. Nefiind pusă în discuţie, din perspectiva probelor administrate, a plăţii unei eventuale despăgubiri reclamanţilor cu ocazia preluării, nu se putea stabili o măsură în legătură cu aceasta, corelată celei de restituire în natură a bunului.
S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., apelanţii fiind obligaţi la plata către intimaţi a cheltuielilor de judecată efectuate de aceştia în apel.
În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâţii au promovat recurs, prevalându-se de ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
S-a susţinut prin motivele de recurs că în dosarul de apel, intimaţii au depus copia Dispoziţiei nr. 2221 din 31 martie 2009 a Primarului Municipiului Constanţa, dispoziţie emisă în soluţionarea notificării şi cu toate acestea, instanţa a respins apelul formulat de pârâţi.
Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat cele statuate prin Decizia nr. XX/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care condiţionează soluţionarea notificării de instanţă de tăcerea culpabilă a unităţii deţinătoare.
În cauză însă, recurenţii învederează că dispoziţia a fost emisă încă din etapa soluţionării dosarului la prima instanţă, caz în care, apelul formulat de aceştia trebuia admis, sentinţa schimbată în tot, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca rămasă fără obiect.
Intimaţii reclamanţi nu au formulat întâmpinare la motivele de recurs.
În această etapă, nu au fost administrate alte probe.
Recursul formulat este nefondat, urmând fi respins în consecinţă, pentru cele ce urmează.
Prin criticile formulate, s-a susţinut de către recurenţi încălcarea Deciziei nr. XX/2007 pronunţate în recurs în interesul legii, întrucât dispoziţia de soluţionare a notificării formulate de reclamanţi s-a emis înainte de pronunţarea sentinţei de prima instanţă, astfel că, refuzul nejustificat care este sancţionat prin soluţionarea pe fond a notificării de către instanţă, în virtutea plenitudinii sale de competenţă, nu mai subzistă; totodată, s-a arătat că, în aceste condiţii, cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect, iar soluţia instanţei de apel trebuia să ateste această realitate.
Ca regulă, încălcarea unei decizii date în interesul legii, este susceptibilă de încadrare în motivul de recurs reglementat prin art. 304 pct. 9 C. proc. civ., date fiind efectele acestui regulator de practică neunitară, întrucât art. 329 alin. (3) C. proc. civ. dispune: "Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe".
Înalta Curte constată însă că recurenţii au susţinut motive de netemeinicie a deciziei date în apel, întrucât cercetarea caracterului culpabil al pasivităţii în soluţionarea notificării ce a fost adresată Municipiului Constanţa de reclamanţi, ar presupune reevaluarea materialului probator al cauzei, ceea ce excede unor critici de nelegalitate, câtă vreme nu se impută instanţei de apel încălcarea sau aplicarea greşită a deciziei în interesul legii, ci modalitatea de aplicare.
În ce priveşte critica rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată prin emiterea dispoziţiei de către Primar ca reprezentant al unităţii administrativ teritoriale, Înalta Curte apreciază că atare motiv conturează susţinerea unei excepţii de procedură, absolute, peremptorii, ce poate fi invocată direct în recurs; se constată însă că recurenţii au susţinut-o în faţa instanţei de apel, astfel că, cercetarea ei în recurs presupune verificarea aplicării legii de curtea de apel în soluţionarea ei.
Excepţia a fost însă corect dezlegată de instanţa de apel.
Astfel, sentinţa primei instanţe a fost pronunţată la data de 22 decembrie 2008, iar Dispoziţia nr. 2221 din 31 martie 2009 emisă de Primarul Municipiului Constanţa este ulterioară desesizării tribunalului, contrar celor susţinute de recurenţi.
Dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc în sarcina instanţei de apel obligaţia verificării, în limitele cererii de apel, stabilirii situaţiei de fapt şi aplicării legii de prima instanţă; acelaşi text dispune că motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu.
Înainte de intrarea în dezbateri, intimaţii sunt cei care au învederat instanţei emiterea dispoziţiei, pe care au depus-o la dosar, arătând totodată, că au formulat contestaţie împotriva acesteia.
Aceiaşi intimaţi au solicitat continuarea procesului, întrucât prin dispoziţia emisă de Primar s-a restituit în natură întregul imobil, mai puţin o suprafaţă de teren de 28 mp, pentru care li s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale (Titlul VII din Legea nr. 247/2005) şi care, potrivit soluţiei primei instanţe, este posibil de restituit în natură.
Pârâţii, prin apărătorul prezent, au susţinut concluzii de admitere a apelului lor şi respingere a cererii, ca rămase fără obiect.
Drept urmare, instanţa de apel constatând că prin dispoziţia emisă în aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001 reclamanţilor nu li s-a recunoscut dreptul în limitele în care el a fost stabilit de prima instanţă, a analizat pe fond criticile pârâţilor şi a respins apelul ca nefondat.
Pronunţarea unei soluţii pe calea excepţiei rămânerii fără obiect a cererii (indiferent de etapa procesuală în care este valorificată), presupune stingerea litigiului dedus judecăţii ca efect al cauzei caducităţii cererii de chemare în judecată, astfel încât, soluţia să nu genereze noi situaţii litigioase între părţi.
Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii Primarul Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar, împotriva Deciziei nr. 265/C din 16 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 18 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5243/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3924/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
