ICCJ. Decizia nr. 3880/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3880/2010
Dosar nr. 13582/3/2007
Şedinţa publică din 18 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 18 aprilie 2007 sub nr. 13582/3/20007 reclamanta SC N.P. SRL a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, Guvernul României, Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Primarul General al Municipiului Bucureşti, Primăria Sector 1 Bucureşti, reprezentată prin Consiliul Local al Sectorului 1 şi Primarul Sectorului 1 Bucureşti, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestora la plata de despăgubiri în cuantum, de 1.200.000 RON reprezentând valoarea de înlocuire a terenului proprietatea reclamantei, situat în Bucureşti, şos. N., sector 1.
În motivarea cererii, s-a arătat că în conformitate cu contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 2004 de BNP A.A.J., SC N.P. SRL a dobândit de la N.A.C., terenul (lotul 1/1) în suprafaţă de 1.970,32 mp situat în Bucureşti, şos. N., sector 1, având număr cadastral provizoriu aaa/1/1, cu următoarele vecinătăţi: N - pe o latură de 33,90 ml - proprietatea T.A.; S - pe o suprafaţă de 35,30 ml, proprietatea N.M.A.; E - pe o latură de 56,37 ml proprietatea P.Z., V pe o latură de 56,56 ml - şos. N.
Terenul a fost dobândit de vânzător prin cumpărare de la D.M., care la rândul său, l-a dobândit prin cumpărare de la I.D., aceasta din urmă dobândindu-l prin reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 conform titlului de proprietate din 27 noiembrie 2003.
Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 2004 de BNP A.A.J., SC N.P. SRL a dobândit (lotul 1/2) de la soţii N.P. şi N.M.A. terenul în suprafaţă de 555,20 mp, neafectat de sarcini sau servituţi, situat în şos. N., sector 1, având număr cadastral provizoriu aaa/1/2 şi următoarele vecinătăţi: N - pe o latură de 35,30 ml proprietatea lui N.A.C. (lotul 1/1), S - pe o latură de 35,46 ml proprietatea lui I.D., E - pe o latură de 15,70 ml, proprietatea lui Z.P.; V - pe o latură de 15,70 ml - şos. N.
Prin actul autentificat sub nr. 143 din 24 ianuarie 2006, SC N.P. SRL a comasat cele două terenuri într-o suprafaţă unitară de 2.529,79 mp, având număr cadastral nou bbb, înscris în CF nr. xxx a localităţii Bucureşti, sector 1, prin încheierea din 25 ianuarie 2006.
Urmare a comasării, terenul situat în Bucureşti, şos. N., (fostă şos. N. conform certificatului nr. 23911/7609 din 24 mai 2004 emis de P.M.B - Serviciul de Nomenclatură Urbană) are următoarele vecinătăţi: N - pe o latură de 33,89 ml - T.A.; S - pe o latură de 35,46 ml - I.D.; E - pe o latură de 72,07 ml - Z.P.; V - pe o latură de 73,23 ml - şos. N.
Prin PUZ-ul "Şos. N." aprobat prin H.C.L. sector 1, nr. 170 din 29 aprilie 2004, terenul proprietatea reclamantei este afectat pe latura de Nord de strada nouă propusă prin PUZ, stradă perpendiculară pe şos. N., cu consecinţa limitării exerciţiului dreptului său de proprietate.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480, 481, 489, 490 C. civ.; art. 39, 44, 45, 63 din Legea nr. 350/2001, art. 1, art. 16 din Regulamentul general de urbanism aprobat prin H.G. nr. 525/1996, art. 59 pct. 3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, art. 44 pct. 2, 3, 5, 6, art. 136 pct. 5 din Constituţia României, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Legea nr. 215/2001, modificată prin Legea nr. 286/2006, Legea nr. 33/1994 şi Legea nr. 213/1998.
La data de 01 iunie 2007, pârâtul Guvernul României a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi respingerea acţiunii formulate în contradictoriu cu acest pârât, pe calea acestei excepţii.
La aceeaşi dată, pârâţii - Primăria sectorului 1, Primarul sectorului 1 şi Consiliul Local sector 1 au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia prescrierii dreptului la acţiune, având în vedere prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 ca şi faţă de momentul emiterii actului administrativ prin care s-a aprobat planul urbanistic zonal.
De asemenea, s-a invocat şi excepţia prematurităţii cererii, având în vedere că nu s-a demarat procedura de expropriere reglementată de Legea nr. 33/1994.
S-a invocat, totodată, şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celor trei pârâţi, având în vedere că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de lege privind existenţa identităţii între pârât şi persoana obligată în baza raportului juridic dedus judecăţii. Pârâţii nu au calitatea de expropriatori, conform Legii nr. 33/1994 şi nici nu au produs o pagubă reclamantei, ca urmare a încălcării unui drept al acesteia.
Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, având în vedere că prin PUZ-ul aprobat prin H.C.L.S. 1 nr. 170/2004, s-a stabilit doar cadrul legal de reglementare a lucrărilor care urmează a fi executate în acea zonă.
În drept, s-au indicat dispoziţiile art. 115 C. proc. civ., Legea nr. 350/2001, Legea nr. 33/1994, Legea nr. 215/2001, H.G. nr. 583/1994.
La aceeaşi dată, şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, a depus întâmpinare prin care a ridicat excepţia prematurităţii acţiunii, având în vedere faptul că la acest moment nu este iniţiată procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994, terenul în litigiu nefiind declarat de utilitate publică, printr-o hotărâre a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
De asemenea, s-a susţinut şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti prin Primarul General, în raport de faptul că Hotărârea de Consiliu prin care s-a aprobat PUZ-ul în discuţie, nu este emisă de această instituţie.
Reclamanta a depus la dosar o cerere completatoare a cererii de chemare în judecată la data de 22 noiembrie 2007, prin care a solicitat introducerea în cauză a pârâtului Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor, având în vedere că activitatea de amenajare a teritoriului şi urbanism a trecut de la Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei la Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor.
La data de 23 noiembrie 2007, Primăria Municipiului Bucureşti a depus la dosar hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 269/2000 privind aprobarea planului urbanistic general, precum şi întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii ei; la acelaşi moment, pârâtul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor a depus la dosar întâmpinare, prin care a ridicat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Consiliul Local sector 1 a depus la dosar Hotărârea nr. 140/2004 privind aprobarea unui plan urbanistic zonal - Şos. N., sector 1, expunerea de motive a Primarului sectorului 1, raportul de specialitate al arhitectului şef al Primăriei sectorului 1, avizul din 14 aprilie 2004 al Comisiei de administrare urbanistică, realizarea lucrărilor publice, protecţia mediului înconjurător a CLS 1, avizul CTU - Primăria Municipiului Bucureşti nr. 3 CA 3/15 din 10 martie 2004, avizul CTU - PS 1 nr. 11 CA 1 din 05 aprilie 2004.
Prin încheierea pronunţată în data de 01 februarie 2008, prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Guvernul României, Ministerul Dezvoltării, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Primăria Municipiului Bucureşti, GCMB, Primarul General al Municipiului Bucureşti, Primăria sectorului 1 Bucureşti şi Primarul sectorului 1 Bucureşti şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local sector 1 Bucureşti, excepţia prescrierii dreptului la acţiune şi excepţia prematurităţii, ca neîntemeiate.
În probaţiune, au fost încuviinţate probele cu înscrisuri şi expertiză tehnică, raportul de expertiză fiind efectuat de către expert M.F.
Reclamanta a formulat o nouă precizare a cererii de chemare în judecată la data de 25 septembrie 2008, prin care a solicitat obligarea pârâţilor la despăgubiri în cuantum de 1.896.457,50 RON, sumă stabilită prin expertiza topo evaluatoare.
Prin Sentinţa civilă nr. 1531 din 3 octombrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti , secţia a V-a civilă, s-a respins acţiunea reclamantei SC N.P. SRL, aşa cum a fost precizată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin Hotărârea nr. 170 din 29 aprilie 2004 a Consiliului Local al sectorului 1 Bucureşti, s-a aprobat planul urbanistic pentru construcţii definitive PUZ - Şos. N., sector 1, referitor la o suprafaţă de teren de circa 5.000 mp.
Potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, o parte din terenul proprietatea reclamantei, identificat prin anexa A din raport, în suprafaţă de 175 mp este afectată de PUZ-ul anterior menţionat.
Reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea terenului afectat de PUZ, motivat de faptul că la data cumpărării, terenul nu era grevat de sarcini sau servituţi, iar prin emiterea acestei hotărâri a fost prejudiciată.
Reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 2.522,52 mp, situat în Bucureşti, Şos. N., sector 1, prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. qqq, respectiv yyy, ambele fiind încheiate la data de 30 septembrie 2004.
Tribunalul a constatat însă că Hotărârea nr. 170 emisă de Consiliul Local al sectorului 1, prin care s-a aprobat planul urbanistic pentru construcţii definitive PUZ - Şos. N., sector 1, referitor la o suprafaţă de teren de circa 5.000 mp, a fost însă adoptată anterior acestor contracte de vânzare-cumpărare.
Pe de altă parte, s-a apreciat că, şi în situaţia în care nu s-ar ţine cont de acest aspect, nu se poate reţine că prin emiterea acestei hotărâri, reclamanta a fost prejudiciată, întrucât în cauză, nu s-a făcut nicio dovadă în acest sens.
Instanţa de fond a reţinut, de asemenea, că planurile de amenajare a teritoriului, sau, după caz, planurile urbanistice şi regulamentele locale de urbanism, cuprind într-adevăr, norme obligatorii pentru autorizarea executorii construcţiilor, însă, reclamanta nu a arătat şi nici nu a probat în ce măsură a fost prejudiciată, prin emiterea acestei hotărâri, astfel că cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamanta SC N.P. SRL, criticând soluţia primei instanţe pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Bucureşti , secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 428 din 25 iunie 2009 a respins ca nefondat apelul.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în cauză la data de 30 septembrie 2004, ulterior datei adoptării H.C.L. sector 1 nr. 170 din 29 aprilie 2004 de aprobare a PUZ-ului.
Astfel cum reiese din cuprinsul celor două contracte de vânzare-cumpărare încheiate la data de 30 septembrie 2004, cumpărătoarea a luat cunoştinţă de situaţia juridică şi de fapt a terenului în litigiu, caz în care nu poate invoca necunoaşterea împrejurării că o parte din acest teren era afectată prin planul urbanistic zonal şi, prin urmare, instanţa de apel a apreciat că reclamanta nu este îndreptăţită să ceară despăgubiri pentru o eventuală depreciere a valorii terenului, acest drept revenindu-i numai proprietarului terenului de la data aprobării PUZ-ului, de care acesta însă, nu a uzat.
Cumpărând un teren care era deja afectat de planul urbanistic zonal, reclamanta a achitat un preţ corespunzător valorii terenului la momentul transferului dreptului de proprietate.
Totodată, instanţa de apel a constatat şi faptul că planul urbanistic zonal a fost aprobat chiar la solicitarea autorului reclamantei, iar Hotărârea nr. 170/2004 a C.L. sector 1 a fost emisă pe baza avizului din 14 aprilie 2004 al Comisiei de Administrare a Domeniului Public, avizul CTU - Primăria Municipiului Bucureşti, nr. 3 CA 3/15 din 10 martie 2004 şi avizul CTU - PS 1 nr. 11 CA 1 din 5 aprilie 2004, din cuprinsul acestora, reieşind că beneficiarul lor este chiar vânzătorul de la care reclamanta a achiziţionat terenul (N.A.C.).
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
1. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta susţine că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 481 C. civ., art. 44 alin. (3) din Constituţia României şi art. 1 teza a II-a din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Conform textelor anterior menţionate, dreptul de proprietate este un drept absolut, perpetuu şi inviolabil.
În speţă, prin contractul de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 2003, N.A.C. a dobândit de la D.M. terenul în suprafaţă de 1.970,32 situat în mun. Bucureşti, Şos. N., sector 1.
Conform planului urbanistic zonal "Şos. N. - str. N.C. - str. G. - str. C.", terenul era încadrat în zonă verde, astfel că pentru edificarea unor construcţii, era necesară schimbarea încadrării funcţionale din zonă verde în zonă construibilă.
În aceste condiţii, s-a solicitat de către N.A.C. efectuarea unui plan urbanistic zonal în acest sens şi prin avizele de urbanism din 10 martie 2004 şi din 5 aprilie 2004, s-a propus spre avizare documentaţia privind schimbarea încadrării funcţionale a zonei.
În baza celor două avize de urbanism, prin H.C.L.S. 1 nr. 170 din 29 aprilie 2004, s-a aprobat Planul Urbanistic Zonal pentru construcţii definitive "PUZ - şos. N., sector 1 suprafaţă teren circa 5.000 mp".
Prin acest PUZ, s-a schimbat, într-adevăr, încadrarea funcţională a terenului din zona verde în zonă construibilă, însă, pe latura de Nord, pe o suprafaţă de 175 mp, s-a prevăzut un traseu stradal perpendicular pe Şoseaua N.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 2004, N.A.C. a înstrăinat către SC N.P. SRL terenul situat în şos. N., sector 1, transmisiunea proprietăţii operând de fapt şi de drept la data autentificării, liberă de orice sarcini sau servituţi.
Din situaţia de fapt prezentată, arată recurenta, rezultă că terenul în litigiu este proprietatea sa, nu a fost expropriat pentru utilitate publică şi cu toate acestea, este afectat, pe o anumită suprafaţă, de un traseu stradal propus prin PUZ-ul aprobat prin H.C.L.S. 1 nr. 170 din 29 aprilie 2004.
Efectele PUZ-ului aprobat asupra terenului sunt reglementate de prevederile legislaţiei în materie, respectiv Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 289/2006; se invocă în acest sens, dispoziţiile art. 47 alin. (1), (2) şi (3), art. 39 alin. (4) şi art. 49 alin. (3) din acest act normativ.
Conform acestor texte, reiese că PUZ-ul conţine prevederi cu caracter de reglementare şi în conformitate cu dispoziţiile art. 39 alin. (4) din Legea nr. 350/2001 este obligatoriu pentru toate persoanele fizice şi juridice, iar după aprobare, este opozabil în justiţie.
În speţă, prin PUZ-ul aprobat prin H.C.L.S. 1 nr. 170/2004 o porţiune din terenul SC N.P. SRL a fost rezervată pentru realizarea unei străzi, astfel că exerciţiul dreptului de proprietate al reclamantei este permis numai în strânsă corelare cu respectarea funcţiunilor stabilite prin documentaţia de urbanism avizată şi aprobată, conform art. 57 pct. 3 din Ordinul nr. 1.430/2005 privind normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991; în consecinţă, terenul afectat de PUZ, nu poate fi folosit de recurentă în alt scop decât cel stabilit prin documentaţia de urbanism, fiind vorba de un "teren aparent liber", astfel cum această noţiune e definită de art. 57 pct. 2 lit. c) din acelaşi Ordin.
Recurenta mai învederează că deşi terenul este proprietate privată, acesta are o funcţiune de utilitate publică (stradă), stabilită printr-un PUZ-ul aprobat, obligatoriu pentru proprietar, dar care nu foloseşte acestuia; această stradă este folosită numai de către proprietarii imobilelor situate în spatele proprietăţii sale şi care nu au nicio legătură cu terenul în litigiu.
Faptul că termenul de valabilitate al PUZ-ului "Şos. N." prevăzut prin H.C.L. sector 1 nr. 170/2004, a expirat nu are nicio relevanţă în ceea ce priveşte efectul acestei documentaţii de urbanism asupra terenului în litigiu, deoarece, conform art. 47 pct. 1 din Legea nr. 350/2001 PUZ-ul asigură corelarea dezvoltării urbanistice complexe cu prevederile planului urbanistic general al unei zone delimitate din teritoriul localităţii; în speţă PUZ-ul aprobat prin H.C.L.S. 1 nr. 170/2004 asigură corelarea dezvoltării urbanistice a zonei "Şos. N., sector 1 aproximativ - 5000 mp" cu prevederile PUG aprobat prin Hotărârea Consiliului General Bucureşti nr. 269 din 21 decembrie 2000, valabil pentru o perioadă de 10 ani.
Se invocă în acest sens prevederile art. 62 alin. (11) din Legea nr. 350/2001, modificată prin Legea nr. 289/2006, conform cărora "în situaţia neactualizării documentaţiilor de urbanism până la expirarea termenelor de valabilitate prevăzute în hotărârile de aprobare a acestora, se suspendă eliberarea autorizaţiilor de construire sau desfiinţare, conform legii."
Din conţinutul dispoziţiilor citate, rezultă fără echivoc că, deşi durata de valabilitate a documentaţiilor de urbanism a încetat, funcţiunea stabilită prin acestea se menţine, astfel că autorizarea altor lucrări de construire este suspendată de drept.
Recurenta conchide cu privire la acest prim motiv de recurs că în speţa dedusă judecăţii, terenul în suprafaţă de 175 mp este proprietatea sa, însă prin PUZ are funcţiune de utilitate publică (stradă) folosită ca atare de proprietarii imobilelor învecinate, astfel că exerciţiul dreptului de proprietate al reclamantei este suspendat, fiind unul iluzoriu.
2. Printr-un al doilea motiv de recurs, recurenta susţine că prin hotărârea pronunţată de instanţa de apel, au fost încălcate dispoziţiile art. 973 C. civ. ce consacră principiul relativităţii efectelor contractului.
Având în vedere transmiterea dreptului de proprietate cu limitările prevăzute de PUZ, problema este aceea a domeniului de aplicare a principiului relativităţii efectelor contractului, având în vedere calitatea SC N.P. SRL, de succesor în drepturi al fostului proprietar, al cărui drept a fost limitat prin fapta unui terţ, respectiv prin hotărârea dată de Consiliul Local Sector 1 Bucureşti.
Or, faptul că la momentul dobândirii de către recurentă, terenul era afectat de strada propusă prin PUZ, nu are nicio relevanţă în ceea ce priveşte dreptul reclamantei de a fi despăgubită.
Prin încheierea contractului, recurenta a dobândit calitatea de succesor cu titlu particular în drepturile şi obligaţiile autorului său N.A.C., în ceea ce priveşte dreptul transmis asupra imobilului situat în Bucureşti, Şos. N., sector 1.
Se mai precizează că vânzătorul, N.A.C., are calitatea de asociat şi administrator în cadrul SC N.P. SRL, alături de ceilalţi membri ai familiei sale, astfel că, în situaţia încasării despăgubirilor de către societate, suma intră în patrimoniul acesteia, iar în cazul unei eventuale dizolvări, ea ar reveni şi fostului proprietar.
Având în vedere transmiterea convenţională intervenită, succesorul, în speţă, reclamanta, s-a subrogat în drepturile şi obligaţiile autorului său privind terenul în litigiu.
Pe cale de consecinţă, mai arată recurenta, are obligaţia de a respecta PUZ-ul aprobat prin Hotărârea Consiliului Local sector 1 pe terenul proprietatea sa, dar şi dreptul de a încasa despăgubirile rezultate din prejudiciul cauzat prin limitarea adusă dreptului de proprietate, urmare a aprobării PUZ-ului.
Recurenta mai învederează că cele arătate nu pot conduce la reţinerea riscul contractual, câtă vreme bunul s-a transmis către cumpărător, iar limitarea dreptului de proprietate prin PUZ-ul aprobat, naşte în patrimoniul dobânditorului dreptul de a fi despăgubit în raport de dispoziţiile art. 481 C. civ., în calitatea sa de succesor cu titlu particular în drepturile fostului proprietar.
3. Într-o următoare critică, recurenta susţine că soluţia pronunţată de instanţa de apel este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 şi 6 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru proprietate publică.
Astfel, art. 1 din Legea nr. 33/1994 prevede că "exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească."
Conform art. 6 din acelaşi act normativ, deschiderea, alinierea şi lărgirea străzilor sunt lucrări de utilitate publică.
Din textele invocate, rezultă fără echivoc că deschiderea de stradă este o lucrare de utilitate publică şi, conform art. 1 din Legea nr. 33/1994, proprietarul trebuie să primească o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Recurenta mai arată că întrucât organele administraţiei publice locale au aprobat actul administrativ normativ - PUZ "Şos. N., sector 1", stabilind un traseu stradal pe terenul proprietatea sa, folosit ca atare de proprietarii imobilelor învecinate, însă acestea, cu rea-credinţă şi în mod culpabil, refuză să demareze procedura de expropriere obligatorie, caz în care se poate constata existenţa unei exproprieri "în fapt", nematerializată în drept, în scopul eludării obligaţiei de plată a despăgubirilor.
Având în vedere suspendarea exerciţiului dreptului de proprietate, prejudiciul suferit de recurentă este prezumat şi constă în lipsirea efectivă de proprietate, iar în cazul în care s-ar proceda la expropriere, evident că terenul ar fi preluat de la proprietarul actual SC N.P. SRL, recurenta fiind îndreptăţită să încaseze despăgubirea, iar nu autorul său.
4. Într-o ultimă critică, recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "instanţa de apel va verifica în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de şi aplicarea legii de către prima instanţă."
Or, din cuprinsul hotărârii atacate rezultă că instanţa a preluat fără nicio modificare motivarea sentinţei de primă instanţă, fără a se referi în niciun fel la aspectele de fapt şi de drept invocate de apelantă în critica hotărârii şi fără a arăta motivele avute în vedere pentru respingerea pretenţiilor reclamantei.
Menţinerea soluţiilor pronunţate de instanţa de fond şi apel ar dovedi faptul că în România anilor 2009, organele administrative, cu concursul instanţelor de judecată, preiau în continuare în mod abuziv imobile proprietate privată, realizând naţionalizări fără titlu, situaţie ce încalcă în mod flagrant dreptul de proprietate garantat de Constituţia României, legislaţia internă şi internaţională.
Intimaţii pârâţi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului (succesor al Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi locuinţelor, conform O.U.G. nr. 221/2008) şi Consiliul Local al sectorului 1 au formulat întâmpinări la motivele de recurs, ambii intimaţi solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Intimatul Consiliul Local sector 1, prin aceeaşi întâmpinare, a invocat excepţia prescrieri dreptului material la acţiune, în temeiul art. 3 din Decretul nr. 167/1958, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi excepţia prematurităţii cererii.
În motivarea fiecăreia dintre aceste excepţii, intimatul pârât s-a prevalat de aceleaşi argumente ca cele învederate prin întâmpinarea formulată la prima instanţă, când au fost pentru prima dată susţinute.
Înalta Curte apreciază că acestea nu pot fi reevaluate în recurs, ele nefiind pentru prima dată invocate în această etapă procesuală, deşi regimul juridic al acestora, excepţii absolute, peremptorii ar fi permis această conduită procesuală.
Ca atare, excepţiile în discuţie, fiind susţinute la prima instanţă, dezbătute de părţi şi dezlegate de tribunal prin încheierea din 01 februarie 2008, în sensul respingerii lor ca neîntemeiate (prin aceeaşi încheiere fiind admise excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Guvernul României, Ministerul Dezvoltării, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Primăria Municipiului Bucureşti, GCMB, Primarul General al Municipiului Bucureşti, Primăria sectorului 1 Bucureşti şi Primarul sectorului 1 Bucureşti), în etapele procesuale ulterioare nu ar fi putut fi repuse în discuţie decât prin promovarea căilor legale de atac de către autorul acestor excepţii.
Numai formulându-se critici de nelegalitate şi netemeinicie împotriva soluţiei date de prima instanţă cu privire la acestea, prin promovarea de către titularul lor fie a unui apel principal, conform art. 282 alin. (2) C. proc. civ., fie chiar incident, în condiţiile art. 293 C. proc. civ. (dată fiind respingerea acestora, hotărâtă de prima instanţă), instanţa de apel ar fi fost în măsură să le reaprecieze.
În mod similar, instanţa de recurs nu le-ar putea examina decât dacă acestea ar fi fost invocate pentru prima dată în recurs, sau, în condiţiile în care ar fi fost invocate în apel (fie pentru prima dată, fie prin formularea căii de atac), în cel din urmă caz, instanţa de recurs exercitând un control de legalitate a soluţiei instanţei de apel asupra excepţiilor sau asupra criticii cu acest obiect din motivele de apel.
Cum însă condiţiile anterioare nu sunt întrunite, Înalta Curte constată că, la acest moment, soluţia dată de prima instanţă excepţiilor susţinute de acest pârât prin întâmpinarea formulată la motivele de recurs: excepţia prescrierii dreptului material la acţiune, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi excepţia prematurităţii, este intrată în puterea lucrului judecat, nefiind admisibilă reiterarea lor în fiecare etapă procesuală, pe cale de excepţie.
Identic, şi soluţia adoptată de tribunal cu privire la celelalte excepţii, are aceeaşi soartă juridică, cu referire la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a celorlalţi pârâţi chemaţi în judecată, astfel că, în rejudecare, distribuţia procesuală va exclude participarea şi citarea în proces a pârâţilor pentru care excepţia a fost admisă: Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Guvernul României, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Primăria Municipiului Bucureşti, GCMB, Primarul General al Municipiului Bucureşti, Primăria sectorului 1 Bucureşti şi Primarul sectorului 1 Bucureşti.
Înainte de intrarea în dezbaterea recursului, la termenul din 4 iunie 2010, recurenta, prin apărătorul ce a reprezentat-o, a învederat şi dovedit în cauză prin depunerea la dosar a contractului de vânzare-cumpărare din 20 mai 2010 de BNP E. că terenul în suprafaţă de 175,10 mp asupra căruia poartă litigiul de faţă, a reintrat în patrimoniul vânzătorului N.A.C. (potrivit calităţii părţilor din contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 2004 de BNP asociaţi M.G. şi A.J.A.).
S-a învederat că s-a optat pentru această operaţiune juridică, dat fiind argumentul instanţei de apel în sensul că dreptul la despăgubiri pentru terenul afectat traseului stradal stabilit prin PUZ, s-ar cuveni vânzătorului (N.A.C.), întrucât la data celor două contracte de vânzare-cumpărare din 2004, PUZ-ul era aprobat, iar reclamanta SC P.N. SA a avut cunoştinţă de existenţa acestuia şi a dobândit dreptul în aceste condiţii.
În baza principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil şi făcând aplicarea în plan procesual a efectelor caracterului translativ de drept de proprietate al contractului de vânzare-cumpărare anterior menţionat (având ca obiect o suprafaţă de 175,10 mp teren), Înalta Curte a constatat transmisiunea convenţională de calitate procesuală activă de la SC P.N. SRL la N.A.C. şi a dispus în consecinţă.
Recursul formulat este fondat, urmând a fi admis potrivit celor ce succed.
Reclamanta iniţială a cauzei a formulat cererea de chemare în judecată solicitând repararea prejudiciului ce i-a fost produs prin aprobarea în baza Hotărârii nr. 170 din 29 aprilie 2004 date de către Consiliul Local Sector 1 a PUZ - ului "Şoseaua N. sector 1 - Suprafaţă teren cca. 5000 mp", întrucât, prin aceasta, s-a prevăzut crearea unei străzi perpendiculare pe Şoseaua N., pe o anumită suprafaţă de teren (175,10 mp, conform susţinerilor reclamantei întemeiate pe expertiza topo efectuată în cauză).
S-a susţinut totodată, că această stradă este plasată pe latura de nord a proprietăţii sale, cu consecinţa directă a limitării dreptului de proprietate, prin afectarea acestei suprafeţe unei utilităţi publice.
În aceste condiţii, SC N.P. SRL a reclamat că, în aceste limite, s-a produs o expropriere a sa de fapt, ilegală şi fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire, motiv pentru care solicită, cu acest titlu, valoarea de înlocuire a terenului care, după efectuarea expertizei topo dispuse în cauză, a fost precizată la nivelul sumei de 1.856.457,50 lei (RON).
S-au invocat ca temei juridic, între altele, dispoziţiile art. 480, art. 481 C. civ., ale Legii nr. 33/1994, dispoziţiile art. 44 alin. (2) şi art. 136 alin. (5) din Constituţia României, ca şi prevederile art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Potrivit situaţiei de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţele de fond, se constată că SC P.N. SRL (împreună cu N.A.C., conform contractului de vânzare-cumpărare depus în recurs), este proprietară a unei suprafeţe de teren de 2.525,79 mp, care, la acest moment, urmare a comasării (realizate prin actul din 24 ianuarie 2006 de BNP L.) reprezintă un corp de proprietate unic cu număr cadastral nou (bbb), intabulat ca atare la 25 ianuarie 2006.
Proprietatea, situată iniţial în Şos. N., sector 1 a fost dobândită prin încheierea a două contracte de vânzare-cumpărare consecutive: contract aut. sub nr. yyy din 30 septembrie 2004 (pentru suprafaţa de 1.970,32 mp) şi sub nr. qqq din 30 septembrie 2004 (pentru suprafaţa de 555,20 mp) de BNP M.G. şi A.A.J., iar în prezent, în întregul ei, se identifică prin adresa poştală Şos. N., sector 1, autoritatea competentă atribuind celor două loturi, un nou şi unic număr poştal.
La data dobândirii acestei proprietăţi, destinaţia terenului era aceea de spaţiu verde, astfel că, în vederea construirii unor imobile au fost iniţiate demersuri la autorităţile publice locale pentru aprobarea schimbării destinaţiei lui în zonă construibilă, cerinţă necesară şi anterioară obţinerii autorizaţiei de construire.
Aceste demersuri s-au soldat cu emiterea de către intimatul pârât - Consiliul Local sector 1 a Hotărârii nr. 170 din 20 aprilie 2004, hotărâre pe care reclamanta a indicat-o drept cauză a restrângerii dreptului său de proprietate.
Astfel, prin această Hotărâre, adoptată de autoritatea publică locală în exercitarea atribuţiilor sale, s-a aprobat planul urbanistic zonal (PUZ) pentru o suprafaţă de teren de cca. 5.000 mp, în vederea realizării unor construcţii definitive în Şos. N., sector 1.
Prin aceeaşi hotărâre însă, s-a stabilit necesitatea creării unei artere noi de circulaţie, perpendiculară pe Şoseaua N. pentru a se putea asigura accesul la imobilele ce urmau a se construi, în caz contrar, nefiind posibilă emiterea autorizaţiei de construire, soluţie conformă prevederilor HCGM nr. 269 din 21 decembrie 2000 de aprobare a Planului Urbanistic General (PUG), ca şi celorlalte acte normative enumerate în justificarea H.C.L. sector 1 nr. 170 din 20 aprilie 2004.
În acelaşi timp, pentru că în cuprinsul aceleiaşi Hotărâri a Consiliului Local, s-au menţionat documentaţiile avute în vederea la emiterea ei, între care: aviz de urbanism din 10 martie 2004 şi aviz de urbanism din 5 aprilie 2004, şi, constatându-se că beneficiarul acestor avize era N.A.C. (vânzătorul), ambele instanţe de fond au concluzionat că reclamanta SC P.N. SRL cunoştea situaţia terenului la data cumpărării lui prin cele două contracte de vânzare-cumpărare, apreciindu-se că aceasta a dobândit dreptul în aceste condiţii.
De aici, instanţa de apel a conchis că vânzătorul este cel care ar fi fost în măsură să solicite despăgubiri pentru terenul afectat arterei de circulaţie nou create prin PUZ, iar nu cumpărătoarea SC P.N. SRL, fiind motivul pentru care recurenta iniţială a considerat că este necesar ca N.A.C. să redevină proprietarul parcelei de 175,10 mp pentru care se solicită despăgubirile în cauza de faţă, sens în care s-a perfectat contractul de vânzare-cumpărare depus înainte de dezbaterea recursului de faţă (deşi împlinirea celor stabilite de instanţa de apel ar fi presupus o repunere în situaţia anterioară, specifică nulităţii convenţiei, iar nu o transmitere consecutivă, ulterioară a dreptului de proprietate asupra terenului în discuţie).
Înalta Curte apreciază însă că această dezlegare a instanţei de apel este nelegală şi, totodată, constată că recurenta iniţială, astfel cum se va arăta, păstrează interesul în analizarea acestei critici formulate prin motivele de recurs (la care, de altfel, nu s-a renunţat după depunerea la dosar a contractului), critică susţinută prin referirea la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 973 C. civ. ce reglementează relativitatea efectelor actului juridic civil (res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest).
Astfel, pentru ca instanţa de apel să poată conchide asupra acestei chestiuni, era necesar să facă aplicarea principiilor relativităţii efectelor actului juridic civil şi cel al forţei obligatorii a convenţiilor pentru părţile contractante (art. 969 C. civ. - pacta sunt servanda), astfel încât, se putea constata că prin cele două contracte iniţiale, părţile au convenit transmiterea dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător în limitele suprafeţei totale de 2.525,79 mp (din care nu au exclus suprafaţa afectată străzii) şi, în plus, că nu era posibil ca în baza convenţiei dintre ele, să se prevadă transmiterea dreptului de proprietate în favoarea unui terţ - unitatea administrativ-teritorială, în limitele străzii nou create prin adoptarea PUZ-ului (efect contrar principiului instituit prin art. 973 C. civ.).
Or, prin formularea cererii de chemare în judecată s-a susţinut tocmai că porţiunea de teren afectată străzii, se află în continuare în proprietate privată, nefiind dispusă vreo măsură legală de transfer al dreptului de proprietate din patrimoniul particularului în cel al unităţii administrativ-teritoriale, în vederea afectării acestei utilităţi publice, cu efectul trecerii în domeniul public şi al scoaterii din circuitul civil, astfel încât, reclamanţii cauzei să nu mai poată tranzacţiona cu privire la aceasta, dată fiind inalienabilitatea bunurilor din domeniul public; indisponibilitatea este una legală, prevăzută fiind de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/1998.
Se constată însă, că titularul dreptului de proprietate, reclamanta SC P.N. SRL a valorificat în continuare posibilitatea de a face acte de dispoziţie (juridică) asupra acestei porţiuni de teren, aşa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare din 20 mai 2010 depus la dosar, prin care a înstrăinat imobilul în litigiu către N.A.C.
Stabilind această concluzie, instanţa de apel a mai apreciat că nu reclamanta este în măsură să solicite despăgubiri pentru o eventuală devalorizare a terenului, ci eventual, vânzătorul, deci, autorul său cu titlu particular.
Părţile celor două contracte de vânzare-cumpărare din 2004, în virtutea principiului libertăţii contractuale, au convenit cu privire la transferul dreptului de proprietate în limitele menţionate, fiecare dintre ele asumându-şi obligaţii reciproce şi interdependente, potrivit efectelor specifice convenţiilor bilaterale sinalagmatice, în sensul prefigurării propriei prestaţii în termenii în care au contractat, întrucât, obligaţia fiecărei părţi îşi are cauza juridică în obligaţia reciprocă a celeilalte.
Ca atare, vânzătorul a transmis dreptul de proprietate în limitele prevăzute în cele două contracte (1.970,32 mp plus 555,20 mp), iar cumpărătorul a plătit preţul pentru dreptul transmis succesiv, în aceste coordonate (total 2.525,52 mp, din măsurători la comasare - 2.525,79 mp); nici vânzătorul nu a transmis mai puţin cu 175,10 mp şi nici cumpărătorul nu a plătit pentru mai puţin cu aceeaşi suprafaţă de 175,10 mp.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu intră în discuţie argumentul reţinut de instanţa de apel cu privire la devalorizarea terenului, cauza cererii de chemare în judecată (cauza petendi) fiind alta, aşa cum s-a arătat, în timp ce devalorizarea terenului şi obţinerea unei despăgubiri din acest motiv, nu ar putea fi opusă unui terţ faţă de contract, cum este pârâtul; ca regulă, acţiunile izvorâte din contract sunt la îndemâna părţilor, iar vreo situaţie de excepţie dintre cele posibile, nu este incidenţă.
Relativitatea efectelor actului juridic civil antrenează în mod necesar noţiunile de parte, având cauză şi terţ.
Calitatea de succesor cu titlu particular, specie a noţiunii de avânzi cauză, a fost susţinută în mod corect de reclamanta SC P.N. SRL, în raport cu autorii săi, vânzătorii din cele două contracte de vânzare-cumpărare.
Drept urmare, în această calitate, în mod justificat aceasta s-a considerat îndreptăţită a pretinde repararea prejudiciului ca urmare a încălcării dreptului de proprietate al autorilor săi care au fost împiedicaţi să îi transmită posesia asupra dreptului în limitele convenite (2.525,52 mp), întrucât aceştia, la momentul formulării acţiunii, ca urmare a adoptării PUZ-ului, aveau doar nuda proprietate asupra porţiunii de 175,10 mp, contrar voinţei părţilor contractante şi ca efect al obligativităţii celor stabilite prin PUZ.
În cazul succesorului cu titlu particular, calitatea de având cauză nu se apreciază în raport cu actul prin care acesta a dobândit un anumit drept (deci, faţă de cele două contracte de vânzare-cumpărare, în care are calitatea de parte), ci în raport de acte anterioare ale autorului, referitoare la acelaşi drept ori bun, încheiate cu alte persoane.
Prin urmare, succesorul cu titlu particular al vânzătorului, anume, cumpărătorul, dobândeşte toate drepturile autorului său în legătură cu bunul transmis.
Numai în situaţia transmiterii obligaţiilor (element pasiv al unui patrimoniu) regula în materie este aceea că, obligaţiile asumate de autor nu se transmit asupra succesorului cu titlu particular, chiar dacă au legătură cu dreptul transmis.
Or, în cauză, prin formularea cererii de chemare în judecată, cumpărătoarea a exercitat un drept al vânzătorului prin care se tinde la acoperirea prejudiciului încercat prin aprobarea PUZ-ului.
Autorul societăţii P.N. SRL, reclamantul actual - N.A.C., şi-a exercitat un drept legal de a solicita eliberarea unei autorizaţii de construire, iar pentru atingerea acestei finalităţi, în mod necesar trebuia realizată schimbarea categoriei de folosinţă a terenului cumpărat.
Se observă că pentru exercitarea acestor drepturi legitime, legislaţia în vigoare (Legea nr. 50/1991, Legea nr. 350/2001 sau Legea nr. 215/2001) nu prevede îndeplinirea vreunei obligaţii corelative din partea solicitantului, anume, cedarea unor atribute ale unei părţi din proprietate în vederea afectării ei, unei utilităţi publice pentru obţinerea schimbării categoriei de folosinţă a terenului şi, ulterior, a autorizaţiei de construire, motiv pentru care, Înalta Curte constată că reclamanta iniţială, formulând acţiunea, a exercitat un drept decurgând din raporturile juridice anterioare ale acestuia, iar nu o obligaţie a autorului său.
Este plauzibil ca pârâtul, în mod obiectiv, să nu fi fost în măsură să adopte planul urbanistic zonal fără restrângerea drepturilor unui particular, pentru uzul general.
În acest caz, exista şi varianta respingerii solicitării de aprobare a PUZ-ului (prin adoptarea unei Hotărâri a Consiliului Local cu un atare conţinut), ori, dacă PUZ-ul totuşi s-a aprobat în aceste condiţii, trebuia să se asigure de modalitatea legală de reparare a lui, cercetând şi poziţia părţii solicitante din acest punct de vedere, şi să identifice soluţiile aplicabile, pentru respectarea dispoziţiilor art. 480, art. 481 C. civ., ale art. 44 alin. (3) din Constituţie ca şi ale art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană, cerinţa prealabilă fiind aceea a unei juste despăgubiri pentru limitarea dispusă prin aprobarea PUZ-ului.
În cauză nu s-a dovedit că s-a iniţiat procedura de expropriere (soluţie încă posibilă, în condiţiile Legii nr. 33/1994).
Instanţele de fond nu lămurit pe deplin situaţia de fapt, după cum nici nu s-au stabilit normele de drept incidente în baza cărora raportul juridic dedus judecăţii trebuia cercetat şi soluţionat.
Înalta Curte constată că legislaţia internă nu oferă însă un temei juridic adecvat pentru repararea unui prejudiciu astfel produs, urmare a unei exproprieri atipice, de fado, astfel că, instanţa de rejudecare va trebui să analizeze cererea pornind de la art. 480, art. 481 C. civ. şi prevederile constituţionale în materie, dar şi (date fiind dispoziţiile art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie) pe baza reglementării din art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie şi a jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg creată în aplicarea acestui text, astfel că, se va verifica: existenţa unui "bun", existenţa ingerinţei în dreptul de proprietate, ingerinţă care să fi fost prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să respecte un just raport de proporţionalitate între interesele individuale şi cele generale.
Utilă în acest sens, va fi observarea jurisprudenţei Curţii Europene în cauze soluţionate pe baza unei situaţii de fapt similare celei conturate în speţă: Cauza Papamichloupulos c. Greciei din 24 iunie 1993 şi Cauza Alberghiera SRL c. Italiei din 30 octombrie 2003, etc.
Pe baza celor arătate anterior, cu referire la forţa obligatorie a convenţiilor, la relativitatea efectelor actelor juridice civile ca şi cu privire la drepturile pe care reclamanta iniţială le putea exercita întocmai ca şi autorul său în legătură cu dreptul dobândit, în calitatea sa de având cauză, se va stabili dacă în prezent N.A.C. (urmare a transmisiunii convenţionale de calitate procesuală activă de la SC P.N. SRL) este titularul unui "bun actual", în sensul autonom al Convenţiei.
Totodată, se va verifica existenţa "ingerinţei" pretins produse prin aprobarea PUZ-ului, întrucât s-a susţinut că prin acesta s-a prevăzut crearea unei artere care va avea sau are un traseu care nu este stabilit pe un teren aflat la dispoziţia unităţii administrativ-teritoriale, ci pe o proprietate privată (posibil total, ori numai parţial) a reclamantului, după cum poate să afecteze şi terenurile unor terţi, proprietari limitrofi, aspecte nelămurite în speţă de instanţele anterioare.
Planul urbanistic zonal are valoare obligatorie, astfel cum dispune art. 39 alin. (4) din Legea nr. 350/2001 şi este intrat ca atare în circuitul civil, întrucât, SC P.N. SRL sau autorul său nu au atacat în temeiul Legii nr. 554/2004 Hotărârea Consiliului Local al sectorului 1 nr. 170/2004 prin care a fost aprobat.
Reclamantul (prin SC P.N. SRL) a pretins că aceasta este actul de autoritate ce reprezintă cauza restrângerii dreptului său de proprietate, iar situaţia creată prin adoptarea lui îi este pe deplin opozabilă, conform textelor enunţate, consecinţele fiind suprimarea prerogativelor usus, fructus, dar şi abusus - din punct de vedere material (pentru că dreptul de dispoziţie juridică a fost în continuare exercitat prin încheierea actului de vânzare-cumpărare depus în această etapă procesuală).
În ce priveşte existenţa "ingerinţei", curtea de apel va trebui să o individualizeze, în sensul că este necesară identificarea patrimoniului pe care îl grevează şi limitele în care operează această restrângere a prerogativelor dreptului de proprietate, pe baza unei situaţii de fapt pe deplin lămurite în cauză.
Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că decizia recurată este dată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. şi a caracterului devolutiv al apelului, astfel că, şi această critică a recurentei este fondată.
Cererea nu va putea fi soluţionată ruptă de contextul care a generat-o.
Astfel, deşi s-a stabilit că cererea de aprobare a PUZ-ului a fost iniţiată pentru obţinerea unei autorizaţii de construire, instanţa de apel nu a verificat dacă aceasta a fost eliberată sau nu; consecutiv, nu s-a cercetat dacă, eliberată fiind, autorizaţia a fost urmată de ridicarea efectivă a construcţiilor ori dacă acestea, edificându-se, au respectat cele stabilite prin PUZ şi strada prevăzută prin H.C.L. sector 1 nr. 170/2001 are o existenţă concretă şi îngrădeşte în mod efectiv dreptul de proprietate al reclamantului, aşa cum pretinde acesta.
Pe de altă parte, nu s-a observat că PUZ-ul a fost aprobat pentru o suprafaţă de 5.000 mp, pe când proprietatea reclamantei iniţiale SC P.N. SRL era de doar 2.525,79 mp; în acest context, dacă PUZ-ul a fost aprobat pentru o suprafaţă mai mare, trebuie stabilit dacă strada se poziţionează în totalitate pe proprietatea SC P.N. SRL sau grevează şi imobilele vecine ori dacă această arteră, ocupând o suprafaţă mai mare, doar 175,10 mp se regăseau proprietatea societăţii, urmând a se constata că în prezent, cei 175,10 mp sunt deţinuţi de reclamantul N.A.C.
În cazul în care PUZ-ul nu a fost urmat de eliberarea autorizaţiei de construire şi aceasta, de ridicarea construcţiilor, se va avea în vedere că perioada de valabilitate a acestuia de 5 ani, în prezent, este expirată; în aceste condiţii, se va constata că "ingerinţa" nu este de actualitate (expirarea fiind incidenţă şi cu privire la Planul Urbanistic General, aprobat prin HCGMB nr. 269/2000 a cărui valabilitate este de 10 ani).
În acelaşi timp, deşi apelanta a administrat probe utile soluţionării cauzei care erau de natură a servi la stabilirea exactă a situaţiei de fapt a pricinii (prin delimitarea ei de cele deja reţinute cu putere de lucru judecat), instanţa de apel a ignorat acest aspect.
Anume, reclamanta a dovedit că anterior a purtat un litigiu (Dosar nr. 7123/299/2006 înregistrat pe rolul Judecătoriei sector 1) în care a avut calitatea de pârâtă, fiind chemată în judecată de SC H.R. SRL, litigiu decurgând din necesitatea stabilirii unor raporturi de bună vecinătate între proprietarii imobilelor alăturate, pretinzându-se stabilirea unei servituţi în favoarea reclamantei acelei cauze, iar chestiunile legate de concretizarea efectelor PUZ-ului au fost şi acolo dezbătute (în dosarul de apel, s-a depus copia raportului de expertiză topo efectuat în acea cauză).
Instanţa de rejudecare va cerceta dacă acel litigiu s-a finalizat şi va valorifica puterea de lucru judecat a hotărârii anterioare (efectul pozitiv), reclamanta şi succesorul său actual din cauza de faţă, neavând opţiunea de a nu se prevala de acea hotărâre, dat fiind efectul obligativităţii cu care o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă este înzestrată.
Pentru lămurirea tuturor celor enumerate şi a altor aspecte ce ar putea reieşi din dezbateri şi s-ar dovedi utile pentru soluţionarea cauzei, instanţa de apel, în aplicarea art. 295 alin. (2) C. proc. civ., va dispune efectuarea unei noi expertize topo cu obiective clare, precise şi neechivoce, apte să conducă la lămurirea celor menţionate, expertiza efectuată la fond nefiind lămuritoare în acest sens, astfel că nu este suficientă doar completarea sa.
Se vor cerceta şi celelalte premise ale angajării răspunderii pârâtului pentru încălcarea garanţiilor art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană: ingerinţa să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim, ca şi raportul de proporţionalitate între drepturile individuale şi cele generale şi, dacă toate acestea sunt îndeplinite, se va decide asupra reparaţiei echitabile, pentru determinarea căreia se vor stabili criterii adecvate.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) şi (3) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul, însă, aşa cum s-a arătat, situaţia de fapt nefiind lămurită sub toate aspectele în limitele în care devoluţiunea a operat în apel, se impune casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, în temeiul art. 314 C. proc. civ., potrivit cărora, Înalta Curte hotărăşte asupra fondului pricinii numai în scopul aplicării corecte a legii, la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.
Cheltuielile de judecată se vor regla la momentul soluţionării cauzei pe fond, potrivit criteriului culpei procesuale decurgând din dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., moment la care va fi cunoscută partea căzută în pretenţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC N.P. SRL şi continuat de N.A.C., împotriva Deciziei nr. 428 din 25 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti , secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi curţi de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 18 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3879/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3902/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
