ICCJ. Decizia nr. 3865/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3865/2010
Dosar nr. 7191/110/2008
Şedinţa publică din 18 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 808 din 13 mai 2009 pronunţată în Dosarul nr. 7191/110/2008, Tribunalul Bacău, secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul G.C.I.C., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bacău şi, în consecinţă, a dispus obligarea pârâtului de a răspunde la Notificarea nr. 1577 din 12 februarie 2002, respingând ca nefondat capătul de cerere privind obligarea la plata daunelor cominatorii, constatându-se neîndeplinirea culpabilă de către pârât a obligaţiei prevăzute de art. 25 din Legea nr. 10/2001.
Apelul declarat de către pârât împotriva sentinţei menţionate a fost admis prin Decizia nr. 99 din 19 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia civilă cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale, cu consecinţa desfiinţării sentinţei şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În motivarea acestei decizii, s-a arătat că, în cazul refuzului entităţii învestite cu soluţionarea notificării de a se pronunţa, în termenul prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, asupra cererii de măsuri reparatorii formulate de către persoana care se pretinde îndreptăţită în acest sens, instanţa de judecată este competentă a soluţiona pe fond notificarea, astfel cum s-a stabilit prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, obligatorie pentru instanţe.
În aceste condiţii, reluarea procedurilor cu caracter administrativ - aşa cum a dispus prima instanţă - ar contraveni principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâtul, susţinând că instanţa de apel a considerat greşit că lipsa răspunsului la notificare echivalează cu un refuz nejustificat, deoarece s-a făcut dovada în faţa instanţei de judecată că nu s-au depus toate înscrisurile doveditoare de către reclamant, cu toate că a fost înştiinţat în acest sens, astfel încât procedura administrativă nu a putut fi finalizată.
Recurentul a făcut referire la dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 coroborate cu art. 23 pct. 1 din Normele metodologice de aplicare a legii, potrivit cărora, în cazul în care persoana îndreptăţită a depus toate actele doveditoare şi, totodată, a făcut precizarea că nu mai deţine alte probe, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe numai pe baza acestora asupra notificării.
La termenul de judecată din 18 iunie 2010, Înalta Curte a invocat din oficiu excepţia nulităţii recursului, faţă de neîncadrarea criticilor formulate în cazurile expres şi limitative prevăzute de art. 304 C. proc. civ., reţinând cauza în pronunţare asupra acestei excepţii.
Faţă de excepţia invocată, Înalta Curte constată că este întemeiată, pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel a constatat în cauză că atitudinea pârâtului de neîndeplinire a obligaţiei prevăzute de art. 25 din Legea nr. 10/2001 - aceea de a răspunde la notificare în termen de 60 de zile de la data înregistrării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare - are semnificaţia unui refuz nejustificat de soluţionare a cererii reclamantului de acordare a măsurilor reparatorii.
Această apreciere, bazată pe modul concret în care pârâtul s-a raportat la conţinutul şi termenul de îndeplinire a obligaţiei legale, a condus la stabilirea situaţiei de fapt în cauză, caracterizată de o neîndeplinire culpabilă a acestei obligaţii.
În condiţiile în care pârâtul nu contestă existenţa obligaţiei de a răspunde la notificare, criticile relative la motivele neîndeplinirii acesteia vizează tocmai situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, implicit temeinicia deciziei recurate.
Or, atare critici nu se încadrează în cazurile de modificare sau de casare explicit şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care vizează doar legalitatea deciziei de apel, unica ipoteză legală în care ar fi fost posibilă reevaluarea situaţiei de fapt fiind înlăturată în urma abrogării art. 304 pct. 11 prin O.U.G. nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005 (publicată în M. Of. nr. 609/14.07.2005).
Împrejurarea că recurentul face referire la dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi la Normele metodologice de aplicare a acestui text legal, referitoare la nedepunerea tuturor actelor doveditoare de către persoana pretins îndreptăţită la măsuri reparatorii nu atrage incidenţa cazului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin invocarea acestor dispoziţii legale, partea tinde la infirmarea culpei sale în modul de îndeplinire a obligaţiei de a răspunde la notificare, finalitate ce corespunde reevaluării situaţiei de fapt stabilite de instanţa de apel, ce nu este la latitudinea acestei instanţe de control judiciar, după cum s-a arătat anterior.
Constatându-se, în acelaşi timp, că recurentul nu a formulat critici relative la consecinţele pe care instanţa de apel le-a dedus din refuzul nejustificat al unităţii deţinătoare de a răspunde la notificare, anume necesitatea examinării pe fond de către prima instanţă a înseşi notificării, în aplicarea Deciziei nr. XX din din 19 martie 2007 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, se apreciază că, din dezvoltarea motivelor de recurs, nu este posibilă încadrarea acestora în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în conformitate cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
Drept urmare, este operantă sancţiunea preconizată în art. 306 alin. (1) C. proc. civ., anume nulitatea recursului, dat fiind faptul că neîncadrarea susţinerilor din motivarea căii de atac în cazurile din art. 304 echivalează cu nedepunerea motivelor de recurs în termenul legal.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va admite excepţia invocată din oficiu şi va constata nul recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Bacău împotriva Deciziei civile nr. 99 din 19 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bacău , secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 iunie 2010.
← ICCJ. Decizia nr. 3945/2010. Civil. Daune morale. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3212/2010. Civil → |
---|