ICCJ. Decizia nr. 4099/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4099/2010
Dosar nr. 47915/3/2008
Şedinţa publică din 30 iunie 2010
Asupra recursului de faţă constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 557 din 19 aprilie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, a admis contestaţia formulată de reclamantul N.M. şi a obligat pe pârâta A.V.A.S. Bucureşti să emită în favoarea sa „dispoziţie cu ofertă de despăgubiri, conform art. 10 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 10/2001".
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că reclamantul este îndreptăţit să primească despăgubiri pentru imobilul – moară ţărănească şi casă, preluate de stat prin naţionalizare, adică în mod abuziv, în sensul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Sentinţa menţionată a rămas definitivă ca urmare a respingerii apelului declarat de pârâtă, prin Decizia civilă nr. 808/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, şi a recursului, prin Decizia civilă nr. 6404/2008 a I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
În executarea sentinţei, pârâta A.V.A.S. Bucureşti a emis Decizia nr. 425 din 11 noiembrie 2008, prin care a propus „acordarea de măsuri reparatorii, în conformitate cu sentinţa civilă nr. 577 din 19 aprilie2006 a Tribunalului Bucureşti, decizie pe care a înaintat-o, împreună cu întreaga documentaţie, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor Bucureşti.
Prin cererea înregistrată la data de 15 decembrie 2008, reclamantul a cerut anularea deciziei nr. 425/2008 emisă de A.V.A.S., susţinând că nu respectă dispozitivul sentinţei civile nr. 557/2006 a Tribunalului Bucureşti, justificat prin faptul că pârâta a propus acordarea de măsuri reparatorii în loc de despăgubiri.
Prin sentinţa civilă nr. 74 din 21 ianuarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins cererea.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut, pe de o parte, că în cazurile prevăzute de art. 10 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 10/2001 măsurile reparatorii cuvenite persoanelor îndreptăţite se acordă în echivalent iar, pe de altă parte, că prin considerentele deciziei nr. 808/2007, instanţa de apel a statuat că imobilul de care a fost deposedat reclamantul se găseşte în patrimoniul SC M. SA, caz în care, în raport de prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001, persoanele îndreptăţite primesc despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi de plată a despăgubirilor pentru imobilele care cad în sfera de aplicare a acestei legi de reparaţie, anume în condiţiile prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
În fine, instanţa a statuat că stabilirea atât a cuantumului cât şi a modalităţii efective de plată a despăgubirilor cuvenite reclamantului sunt date în competenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi nu a pârâtei.
Prin Decizia civilă nr. 575 din 13 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins apelul declarat de reclamantă, ca nefondat, pentru aceleaşi considerente reţinute şi de prima instanţă.
În motivarea deciziei s-a reţinut şi că distincţia făcută de reclamantă între „măsuri reparatorii" şi „despăgubiri" este una formală, întrucât, atâta timp cât reclamantul nu se găseşte în situaţia de a primi măsuri reparatorii în compensare, sub forma de bunuri sau servicii, în mod evident sintagma „măsuri reparatorii" se referă la despăgubiri, despăgubiri care se acordă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, sens în care, de altminteri, pârâta a înaintat dosarul acestei comisii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul fără a indica vreunul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În motivarea recursului reclamantul prezintă principalele momente ale judecăţii în faţa instanţelor de fond şi susţine că, în executarea sentinţei civile nr. 557/2006 a Tribunalului Bucureşti, era îndreptăţit să obţină o dispoziţie prin care pârâta să propună acordarea de despăgubiri, în condiţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001.
Totodată, reclamantul prezintă distincţiile pe care legea le face între sintagma „măsuri reparatorii", care este mai largă, desemnând şi categoria de măsuri compensatorii cu bunuri sau servicii, şi termenul „despăgubire", care are un înţeles mai restrâns, desemnând doar categoriile de despăgubiri menţionate de legea specială, acesta fiind şi argumentul pentru care apreciază că se impunea executarea cu exactitate, inclusiv sub aspectul termenilor, a menţiunilor dispozitivului deciziei civile nr. 557/2006 a Tribunalului Bucureşti.
Reclamantul a decedat la data de 24 aprilie 2010, procesul fiind continuat de moştenitorul N.T.
Analizând criticile, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu poate fi primit pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, "În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Cu alte cuvinte, categoria de măsuri reparatorii prin echivalent desemnează atât categoria de măsuri compensatorii cu alte bunuri sau servicii cât şi categoria despăgubirilor ce se acordă în baza legii speciale de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Pe cale de consecinţă, atâta timp cât sintagma „măsuri reparatorii" folosită de pârâta A.V.A.S. în cuprinsul deciziei nr. 425 din 11 noiembrie 2008 acoperă şi categoria de despăgubiri ce se acordă conform legii speciale, ea nu este de natură să prejudicieze în niciun fel reclamantul.
Mai mult, se constată că potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 10/2001, reţinute a fi incidente raportului juridic dedus judecăţii şi menţionate expres în dispozitivul sentinţei civile nr. 557/2006 a Tribunalului Bucureşti, legiuitorul a statuat că măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent, precum şi faptul că dispoziţiile art. 29 din lege, la care face trimitere reclamantul, consacră dreptul persoanei îndreptăţite de a primi despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv
Aşa fiind, în mod corect instanţele de fond, constatând că Decizia nr. 425/2008 a fost emisă de pârâta A.V.A.S. Bucureşti cu respectarea dispoziţiilor legii speciale reparatorii sub imperiul căreia s-a desfăşurat judecata finalizată prin pronunţarea deciziei civile nr. 557 din 19 aprilie 2006 a Tribunalul Bucureşti, au constatat că nu se justifică solicitarea de anulare a acesteia formulată de reclamant.
În acest context al analizei este de observat că, de altminteri, reclamantul nu a dovedit care este interesul pe care îl justifică în susţinerea necesităţii înlocuirii sintagmei „măsuri reparatorii" cu termenul „despăgubiri" cât timp, indiferent de terminologia folosită, Decizia nr. 425/2008 emisă de pârâtă se execută numai în cadrul procedurii prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, care le completează, în parte, pe cele reţinute de instanţele de fond, recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.M., continuat de moştenitorul N.T. împotriva deciziei nr. 575 din 13 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4101/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4098/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
