ICCJ. Decizia nr. 4157/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILA ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4157/2010
Dosar nr. 641/118/2008
Şedinţa publică din 1 iulie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 28 ianuarie 2008, pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamantul G.D.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, Primăria Municipiului Constanţa prin Primar, R.A.E.D.P.P. Constanţa şi SC M. SA Constanţa, anularea Dispoziţiei din 13 decembrie 2007 emisa de pârâta Primăria Municipiului Constanta, prin primar şi restituirea în natură, în condiţiile Legii nr. 10/2001, a cotei de 1/5 pentru un număr de 14 imobile situate în Constanţa.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat, în esenţă, că imobilele au trecut în mod abuziv în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 - Anexa nr. 8 şi a Decretului nr. 513/1953 - Anexa nr. 9, că prin notificarea din 2002 transmisă Primăriei Constanţa sub nr. 1955/2002 prin intermediul executorului judecătoresc S.C.A., autorul reclamantului, numitul G.C.R., a solicitat să i se restituie imobilele menţionate, iar prin dispoziţia din 13 decembrie 2007 emisă de pârâta Primăria Municipiului Constanţa în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, s-a respins notificarea din 2002, ca fiind tardiv formulată.
Tribunalul Constanţa, prin sentinţa civilă nr. 442 din 10 aprilie 2008, a respins ca nefondată acţiunea, a admis excepţia lipsi capacităţii de folosinţă a pârâtei Primăria Municipiului Constanţa şi a respins acţiunea reclamantului faţă de această pârâtă ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de capacitate de folosinţă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că în baza notificărilor înregistrate din 18 aprilie 2001 la B.E.J. S.C.A. şi din 19 iulie 1001 la Primăria Constanţa, reclamantul G.D.M. a solicitat restituirea cotei de 1/2 din imobilul situat în Constanţa, imobil compus din teren şi construcţie, iar în baza Dispoziţiei din 28 august 2002 emisă de Primarul Municipiului Constanţa, s-a respins această cerere.
La data de 9 octombrie 2005, reclamantul formulează o notificare, ce a fost înregistrată la B.E.J. S.C.A. şi sub nr. 124454/2002 la Primăria Constanţa, pe care a intitulat-o revenire şi completare la notificarea din 18 iulie 2001 la B.E.J. S.C. şi respectiv din 19 iulie 2001 la Primăria Constanţa, prin care solicită pe lângă imobilul situat în în Constanţa care face referire notificarea din 2001, şi alte 13 imobile situate în Constanţa.
S-a reţinut în motivarea sentinţei că, potrivit reglementărilor în vigoare, nu este posibilă completarea unei notificări care deja fusese soluţionată. Privitor la restituirea celor 13 imobile, avea posibilitatea să formuleze pentru fiecare imobil notificare în termenul legal, prevăzut de Legea nr. 10/2001. Nerespectându-se acest termen, în mod corect Primarul Municipiului Constanţa prin dispoziţia din 13 decembrie 2007 a respins cererea formulată de reclamant.
Curtea de apel Constanţa, prin Decizia civilă nr. 75/ C din 11 martie 2009, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant, reţinând, în esenţă că, nerespectarea termenului prevăzut de lege atrage decăderea de a formula o altă notificare, iar faptul că reclamantul şi-a intitulat cererea formulată după expirarea termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru depunerea notificărilor, revenire la notificarea formulată în anul 2001, nu are relevanţă, întrucât legea nu prevede posibilitatea completării notificării iniţiale cu alte imobile, ci doar posibilitatea depunerii de acte doveditoare privind calitatea de persoană îndreptăţită şi dreptul de proprietate, după depunerea notificării, dar până la soluţionarea acesteia.
Împotriva acestei din urmă decizii a exercitat calea de atac a recursului reclamantul G.D.M., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând că instanţa a interpretat greşit natura completatoare a notificării din 2002, aceasta neavând o natură de sine stătătoare, ci reprezentând o revenire la notificarea din 2001, ce a fost formulată în termen. Totodată, instanţele de fond şi apel au făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 22 şi 23 din Legea nr. 10/2001.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că, în lipsa unei interdicţii expres prevăzute de lege, notificarea formulată iniţial putea fi completată ulterior prin indicarea expresă a tuturor imobilelor preluate abuziv de la autorii petentului. Art. 22 coroborat cu art. 23 din Legea nr. 10/2001 trebuie interpretat în sensul şi în spiritul legiuitorului, care prin instituirea acestui termen de decădere a urmărit să sancţioneze numai acele persoane care, deşi îndreptăţite la restituire, nu au depus diligentele necesare pentru a notifica în termen voinţa lor de le fi restituite imobilele preluate de stat în mod abuziv.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce succed:
Recurentul a invocat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanţa a interpretat greşit natura completatoare a notificării din 2002. Insa, această critică nu poate fi încadrată în prevederile legale enunţate şi, ca urmare, nu pot fi reţinută, deoarece ipoteza reglementată de pct. 8 al art. 304 se referă la interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii, ce constituie o chestiune de fapt.
Nici criticile formulate în baza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu pot fi primite, deoarece, în cauză, s-a făcut o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, aplicabile.
Prin Dispoziţia din 28 august 2002, Primarul Municipiului Constanţa a soluţionat notificarea petentului înregistrată la B.E.J. S.C.A. din 18 aprilie 2001.
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 prevăd o procedură unică de soluţionare a notificării, iar după emiterea deciziei la notificarea formulată de petent, pârâtul s-a dezinvestit şi nu poate fi obligat la emiterea altei decizii ca răspuns la cererea de restituire a imobilului.
Ca urmare, faţa de emiterea deciziei menţionate de către Primarul Municipiului Constanţa, ca răspuns la notificarea formulată de petent, instanţa nu poate reţine în sarcina pârâtului obligaţia de a emite un nou răspuns la această notificare.
Atâta vreme cât a fost emisă o dispoziţie, persoanei îndreptăţite îi este recunoscut de lege dreptul la o singură cale de atac în justiţie, sub forma plângerii împotriva deciziei/dispoziţiei emise în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, în conformitate cu dispoziţiile art. 26, care prevăd procedura de contestare a deciziei.
Or, petentul a depus prin intermediul executorului judecătoresc, o "revenire şi completare la notificarea din 2001" la data de 9 octombrie 2005, ulterior emiterii dispoziţiei menţionate.
Faţă de cele reţinute, este evident că reclamantul nu mai avea posibilitatea de a completa o notificare ce fusese deja soluţionată, având la îndemână numai calea contestării în justiţie a dispoziţiei de respingere a cererii de restituire.
În plus, prin cererea de completare a notificării, petentul a solicitat restituirea unor imobile care nu fuseseră menţionate în notificarea înregistrată la data de 18 aprilie 2001.
Ca urmare, aceasta viza bunuri ce nu au făcut obiectul cererii de restituire formulată în termenul prevăzut de lege pentru depunerea notificărilor, aşa încât, în mod corect pârâtul a respins-o ca fiind tardiv formulată.
Astfel, în ceea ce priveşte cererea de restituire a unui număr de 13 imobile din Constanţa, petentul a depăşit termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 şi nu a fost împiedicat de nimic să trimită notificarea în termen, având posibilitatea legală de a depune ulterior actele doveditoare ale dreptului de proprietate cu privire la toate aceste bunuri, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 din Lege, care au creat posibilitatea ca aceste înscrisuri, precum şi orice alte acte necesare evaluării pretenţiilor de restituire, să fie depuse până la data soluţionării notificării.
Petentul nu a respectat termen expres prevăzut de lege pentru trimiterea notificării, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ceea ce atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru imobile, conform alin. (5) al art. 21 din legea specială.
Având în vedere toate considerentele expuse, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul G.D.M. împotriva Deciziei nr. 75/ C din 11 martie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, precum şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4154/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4160/2010. Civil → |
|---|
