ICCJ. Decizia nr. 4158/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4158/2010
Dosar nr. 39413/3/2008
Şedinţa publică din 1 iulie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 39413/3 din 21 octombrie 2008, reclamanta S.I. a solicitat în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primarul General, obligarea acestuia la emiterea unei dispoziţii pe numele său privind imobilul situat în Bucureşti, precum şi la plata de daune în cuantum de 100 lei/zi de întârziere, cu cheltuieli de judecată.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 930 din 26 iunie 2009, pronunţată în dosarul nr. 39413/3/2008, a admis în parte cererea şi a obligat pârâtul să emită dispoziţie pe numele reclamantei, privind imobilul situat în Bucureşti, sector 5. Totodată, a respins cererea de obligare a pârâtului la plata daunelor cominatorii, ca neîntemeiată.
La pronunţarea acestei sentinţe, tribunalul a reţinut că prin notificarea înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti, la data de 14 noiembrie 2001, numitul B.A. a solicitat pârâtului să îi restituie în natură imobilul situat în sector 4 Bucureşti, în suprafaţă de 1384,25 mp.
Conform certificatului de moştenitor nr. 59 din 16 decembrie 2005 emis de BNP S.T., de pe urma defunctului B.A. au rămas ca moştenitori: B.M., B.A.M. şi N.P.F.
Prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 3469 din 07 noiembrie 2006 de BNP Asociaţi R.D. şi M.P., succesorii lui B.A., au transmis către reclamantă drepturile pe care aceştia le deţin asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 4, în suprafaţă de 1384,25 mp, în legătură cu procedura iniţiată în temeiul Legii nr. 10/2001. În temeiul acestui act, reclamanta a introdus prezenta cerere de chemare în judecată.
Aşa cum a rezultat din înscrisurile depuse la dosar, dar şi din atitudinea procesuală a pârâtului, acesta nu a soluţionat notificarea numitului B.A. până în prezent.
Potrivit dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, unitatea deţinătoare notificată este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 din lege.
Acest termen s-a împlinit în cauză, raportat la data depunerii notificării, iar pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia legală sus amintită.
În consecinţă, Tribunalul, având în vedere dispoziţiile art. 1073 C. civ., a apreciat întemeiată cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtul să emită decizie sau dispoziţie motivată pe numele reclamantei privind imobilul situat în sector 4, Bucureşti, în suprafaţă de 1384,25 mp.
In ceea ce priveşte capătul al doilea al cererii, privitor la plata daunelor cominatorii de 100 lei pe zi de întârziere, Tribunalul a reţinut că natura termenului prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 este de recomandare, însă depăşirea acestuia nu exonerează unitatea deţinătoare de a răspunde în modalitatea prevăzută de lege la notificarea privind pretenţiile formulate de persoana îndreptăţită.
În cazul nerespectării acestui termen, se pot aplica sancţiuni civile, aşa cum a pretins reclamanta, prin acordarea de daune cominatorii în măsura în care o astfel de depăşire se datorează culpei deţinătorului ce trebuie s-o dovedească. În speţă, ceea ce s-a probat este corespondenţa cu privire la soluţionarea notificării.
Astfel fiind, Tribunalul a respins capătul de cerere privind daunele cominatorii, ca neîntemeiat.
Împotriva acestei decizii a formulat apel Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Prin Decizia civilă nr. 594/A din 18 noiembrie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de pârât, pentru argumentele ce succed:
Art. 23 din Legea nr. 10/2001 prevede ca ultimă dată de la care curge termenul de 60 de zile în care unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin dispoziţie motivată, data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22.
Or, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării notificării, actele doveditoare puteau fi depuse într-un termen de 21 de luni de la intrarea în vigoare a legii, termen care s-a împlinit cu mult înainte de data formulării prezentei acţiuni.
Prin art. 23 din Legea nr. 10/2001 se reglementează o obligaţie de a face în sarcina pârâtului, reclamanta având dreptul să solicite îndeplinirea acesteia conform art. 1073 C. civ. şi următoarele. Art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede obligaţia unităţii deţinătoare de a răspunde la notificare, obligaţie care a devenit exigibilă la împlinirea termenului prevăzut de lege, moment din care creditorul poate cere îndeplinirea ei.
Chiar dacă reclamanta-intimată nu ar fi depus toate actele doveditoare, apelanta-pârâtă era obligată să răspundă la notificare. Sancţiunea pentru nedepunerea actelor doveditoare, constă în respingerea notificării.
Faptul că în art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, se prevede că „actele doveditoare ale dreptului de proprietate ... pot fi depuse până la data soluţionării notificării" nu conduce la concluzia că termenul în care unitatea deţinătoare trebuia să răspundă s-a prelungit.
Dimpotrivă, aceste dispoziţii legale au fost edictate în sprijinul persoanelor îndreptăţite la restituire, ele modificând dispoziţiile anterioare ce dispuneau că actele doveditoare vor fi depuse în termen de 24 de luni de la data intrării în vigoare a legii.
Neîntemeiat este şi motivul de apel privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, instanţa de fond făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
Într-adevăr, instanţa poate diminua cheltuielile de judecată, dar numai dacă acestea sunt mult prea mari raportat la activitatea depusă, condiţie care nu este îndeplinită în cauză.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat şi motivat recurs apelantul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General, invocând următoarele:
- Motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
Astfel, prin cererea ce a format obiectul dosarului civil nr. 39413/3/2008, reclamanta S.I. a chemat în judecată Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligat acesta să emită o dispoziţie, ca urmare a notificării nr. 1666/11/11/2002 şi acordarea de despăgubiri.
În mod greşit Curtea de apel a respins apelul declarat, având în vedere că potrivit art. 23, în înţelesul dat de Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau după caz prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Aşadar, termenul de 60 zile, pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare (art. 23 Legea nr. 10/2001-pct. 23.1 HG nr. 498/2003).
In cazul în care persoana îndreptăţită a depus o dată cu notificarea toate actele de care aceasta înţelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 zile curge de la data depunerii notificării. Insă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
Mai mult decât atât, Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea existenţei, alături de notificare şi a celorlalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptăţite la restituire în sensul că nu mai deţine probe, precizare ce condiţionează pârâtul în a se pronunţa asupra notificării ( pct. 23.1 din HG nr. 498/2003). Pct. 28.1. din aceeaşi hotărâre condiţionează pronunţarea asupra notificării de existenţa unei declaraţii în mod expres că nu mai sunt alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptăţite la restituire.
Totodată, în Capitolul I pct. 1 lit. e) din acelaşi act normativ se arată că sarcina probei proprietăţii şi a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive, revine persoanei care se pretinde a fi îndreptăţită.
Obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii, precum şi în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, revine potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluţionată notificarea. Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin OUG nr. 109/2001, cu 3 luni prin OUG nr. 145/2001, cu o lună prin OUG nr. 184/2002 şi cu încă 2 luni prin OUG nr. 10/2003. Aceste prelungiri au fost acordate tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea susţinerea notificării.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi având în vedere motivele de nelegalitate, expres şi limitativ reglementate de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat.
Astfel, motivul de nelegalitate invocat de recurent vizează greşita aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 22 şi art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, în înţelesul dat de Normele Metodologice de aplicare unitară a legii.
În acest sens, susţinerea recurentului-pârât în sensul că persoana îndreptăţită nu ar fi depus la dosarul administrativ actele necesare în susţinerea notificării formulate, nu corespunde realităţii, urmând a fi înlăturată.
Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel în cauză, chiar dacă intimata reclamantă nu ar fi depus toate actele doveditoare, recurentul-pârât în calitate de entitate investită, era obligat să soluţioneze notificarea, iar sancţiunea pentru nedepunerea actelor ar fi constat în respingerea notificării.
Or, în speţă, nu s-a răspuns la notificare până la data prezentei acţiuni, depăşindu-se cu mult termenul în care entitatea investită era obligată să se pronunţe prin decizie sau după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire a persoanei îndreptăţite.
Înfrângând obligaţia legală, prevăzută de art. 25 raportat la art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, de a emite decizie motivată ca răspuns la notificare, în mod corect instanţele anterioare au obligat recurentul-pârât de a emite decizie sau după caz, dispoziţie motivată pe numele intimatei reclamante, privind imobilul situat în sectorul 4 Bucureşti, a cărui restituire în natură a fost solicitată prin notificarea înregistrată la data de 14 noiembrie 2001.
În contextul acestor considerente, instanţa de recurs înlătură, ca nefondate, şi susţinerile recurentului-pârât, în sensul că, implicit, termenul în care unitatea deţinătoare trebuia să răspundă la notificare, s-ar fi prelungit prin lege, până la depunerea tuturor actelor doveditoare în susţinerea notificării.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei civile nr. 594/A din 11 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4155/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4148/2010. Civil. îndreptare eroare... → |
|---|
