ICCJ. Decizia nr. 4191/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4191/2010
Dosar nr. 19166/3/2008
Şedinţa publică din 2 iulie 2010
Asupra recursului de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanţii B.E. şi V.E., au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună predarea in proprietate şi posesie a imobilului construcţie situat în Bucureşti, sector 1. precum şi suprafaţa de teren aferentă acestui imobil, preluate abuziv de statul român prin Decretul-lege nr. 92/1950.
La data de 09 septembrie 2008 reclamanţii şi-au precizat cererea în sensul că au solicitat obligarea Municipiului Bucureşti prin Primarul Generai să emită o dispoziţie de restituire în natură a imobilului şi să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie acest imobil.
Prin sentinţa civilă nr. 552 din 14 aprilie 2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea şi a obligat pârâtul să emită dispoziţie de restituire in natură către reclamanţi pentru imobilul compus din teren în suprafaţă de 127,62 mp şi construcţie în suprafaţă de 92,99 mp situat în Bucureşti, sector 6, care face obiectul notificării nr. 2257 din 14 august 2001.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că prin notificarea nr. 2257 din 14 august 2001, reclamanţii B.E. şi V.E. au solicitat restituirea imobilului compus din teren în suprafaţă de 127,62 mp şi construcţie în suprafaţă de 92,99 mp situat în Bucureşti, care nu a fost soluţionată până la data înregistrării cererii de chemare în judecată.
Prin adresa nr. 19166 din 30 iunie 2008, tribunalul a fost informat că notificarea nu a fost soluţionată întrucât din dosarul administrativ lipsesc mai multe acte necesare (fila 139).
Din cele reţinute, tribunalul a constatat că notificarea nu a fost soluţionată în termenul de 60 zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată.
Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Ca urmare, deşi legiuitorul nu a reglementat expres situaţia în care persoana juridică deţinătoare nu respectă dispoziţiile art. 25 alin. (1) din lege, cei îndreptăţiţi se pot adresa instanţei judecătoreşti competente.
Pe fond, tribunalul a reţinut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 33745 din 16 septembrie 1939la Tribunalul Ilfov Secţia notariat, soţii A.E. şi Z.E. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 140 mp şi construcţii formate din parter şi etaj, construcţie nouă (filele 44-46).
Din adresa nr. 4657 din 07 aprilie 2003 emisă de Direcţia de impozite şi Taxe Locale a Sectorului 1 Bucureşti rezultă că în evidenţele fiscale ale acestei instituţii au figurat ci rol numiţii Y. şi A.E., în perioada 1942-1950 pentru imobilul construcţie compusă din parter cu două prăvălii şi etaj, imobilul fiind naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950 la poziţia 2529 pag. 106 din proprietatea E.Z. (fila 56), situaţie confirmată şi de SC R. SA, prin adresa nr. 1479/2003 depusă la dosar.
Din adresa nr. 7444/2006 emisă de Serviciul Nomenclatură Urbană rezultă că la nivelul anului 1919 imobilul în litigiu a figurat pe str. P.D., la nivelul anului 1949 a figurat pe str. P.M. nr. 59, adresă menţinută şi la nivelul anului 1986, iar artera de circulaţie care poartă denumirea str. P.M. s-a mai numit şi str. T. şi str. P.D. la nivelul anului 1928, iar în prezent imobilul figurează ca fiind situat pe str. P.M. nr. 59, nr. vechi 47 (fila 163).
Pentru imobilul preluat nu s-au încasat despăgubiri, astfel încât preluarea s-a făcut abuziv, cu încălcarea legislaţiei în vigoare la data preluării, respectiv a dispoziţiilor art. 481 C. civ., a dispoziţiilor art. 8 din Constituţia din 1948 care prevedea că „proprietatea particulară este recunoscută şi garantată prin lege", precum şi a art. 17 din declaraţia Universală a Drepturilor Omului la care România era parte.
Apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a fost respins de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, prin Decizia nr. 8 A din 7 ianuarie 2010.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că în condiţiile reglementării controlului de legalitate a actului administrativ menţionat la instanţele judecătoreşti, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicţie, instanţa poate să dispună ea însăşi, în cadru acestui control, restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.
În acelaşi timp si pentru considerente de identitate de raţiune, în cazul când unitatea deţinătoare sau entitatea investită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire, se impune, de asemenea, ca instanţa învestită să soluţioneze fondul şi să constate temeinicia sau nu a cererii de restituire în natură, cu judecata căreia a fost sesizată, sens în care s-au pronunţat şiSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. XX/2007, obligatorie pentru instanţe.
Aspectele privind concordanţa dintre Decretul nr. 92/1950 şi Constituţia României din 1948, respectiv, tratatele internaţionale ratificate de statul român la acel moment sunt lipsite de relevanţă faţă de normele speciale cu caracter reparatoriu cuprinse în Legea nr. 10/2001, prevederi în cadrul cărora sunt enumerate expres categoriile de imobile preluate în acest mod, trecerea acestora în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 fiind calificată de legiuitor astfel ca fiind „abuzivă".
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs pârâtul care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 cod procedură civilă, formulează următoarele critici:
Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de !a data depunerii actelor doveditoare conform art. 22 unitatea destinatoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz dispoziţie motivată.
Termenul de 60 de zile poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, iar în cazul în care persoana îndreptăţită nu a depus la dosar toate înscrisurile de care înţelege să se servească în faza administrativă, acest termen începe să curgă de la data depunerii acestor acte.
În ce priveşte naţionalizarea, aceasta făcea parte din regimul legal existent la vremea respectivă, iar aprecierile instanţei în sensul că Decretul nr. 92/1950 ar contraveni dispoziţiilor Constituţiei din 1948 sunt greşite, întrucât acesta prevedea că dreptul de proprietate este ocrotit de lege, deci dispoziţiile constituţionale făceau trimitere la legile ordinare în vigoare.
Totodată, acest act normativ nu a fost declarat neconstituţional, aşa încât pe perioada cât a fost în vigoare a produs efecte, fiind un act normativ valabil.
Analizând hotărârea atacată în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Din situaţia de fapt reţinută, rezultă fără putinţă de tăgadă că imobilul (teren şi construcţie) a cărui restituire s-a solicitat prin notificare face parte din categoria imobilelor trecute abuziv în proprietatea statului, conform art. I alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar contestatorul are calitatea de persoană îndreptăţită la restituire, având calitatea de moştenitor al foştilor proprietari, conform art. alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Critica vizând greşita soluţionare de către instanţă a notificării este nefondată.
În mod normal, ca formă firească de respectare a legii, notificarea formulată de reclamantă în condiţiile art. 21 din forma iniţială a Legii nr. 10/2001 trebuia urmată de o dispoziţie emisă de Primăria Municipiului Bucureşti potrivit prevederilor obligatorii ale art. 23 din aceeaşi formă a aceluiaşi act normativ, dispoziţie care putea fi contestată în justiţie în condiţiile prescrise de art. 24 alin. (7) şi alin. (8) din legea enunţată.
Cu alte cuvinte, Legea nr. 10/2001 a prevăzut accesul la justiţie numai pentru refuzul expres exprimat al entităţii notificate de a aproba acordarea măsurilor reparatorii obiect al notificării, omiţând însă să reglementeze cazul, nefiresc de altfel, de tăcere a unităţii notificate.
Lipsa de reglementare nu poate împiedica însă accesul la justiţie al titularului dreptului subiectiv recunoscut de Legea nr. 10/2001, date fiind prevederile art. 21 din Constituţie, precum şi cele ale art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Aşadar, pe cea din urmă cale, justiţia are obligaţia de a hotărî asupra încălcării drepturilor cu caracter civil ale persoanei căreia nu i s-a răspuns la notificare, după caz, fie prin obligarea entităţii notificate să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii transmise prin notificare, fie să dispună chiar asupra măsurilor reparatorii cuvenite.
Atitudinea omisivă a persoanei juridice deţinătoare – în cazul în speţă îmbrăcând forma lipsei răspunsului, concretizat în dispoziţie – atrage competenţa instanţei care este în măsură să cenzureze chiar dispoziţia prin care trebuie să se soluţioneze notificarea.
Pasivitatea persoanei notificate echivalează cu neîndeplinirea obligaţiei corelative unui drept subiectiv civil, respectiv dreptul la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului.
În aceste condiţii, acţiunea prin care se solicită sancţionarea pasivităţii persoanei deţinătoare reprezintă o veritabilă acţiune de realizare a dreptului, a cărei cauză se află în prevederile Legii nr. 10/2001, care reprezintă o lege specială şi care instituie o procedură specială diferită de cea de drept comun.
În acest sens, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se stabileşte că "instanţa de fond este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia împotriva dispoziţiei/deciziei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate", Decizia având caracter obligatoriu pentru instanţe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Pe de altă parte, nedepunerea de către reclamanţi a actelor doveditoare în faza administrativă nu putea avea drept consecinţă imposibilitatea depunerii acestor acte în etapa jurisdicţională.
Teza contrară, pe care încearcă să o acrediteze recurentul, nu poate fi acceptată, pentru că aceasta ar lipsi practic de conţinut etapa judiciară a soluţionării notificării, de esenţa căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită părţilor de a formula în faţa instanţei apărări şi de a administra probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse judecăţii. Întrucât administrarea probatoriului constituie elementul esenţial al judecăţii, a nu da posibilitatea părţii ce formulează contestaţie împotriva dispoziţiei/deciziei administrative prin care s-a soluţionat notificarea de restituire să administreze probe noi faţă de cele administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanţa să-şi întemeieze soluţia, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ar avea ca efect îngrădirea accesului la justiţie, recunoscut prin art. 21 din Constituţie.
Un proces echitabil presupune un tratament egal aplicabil părţilor implicate în proces, iar accesul la justiţie nu se realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanţa, ci şi prin dreptul recunoscut părţilor de a propune dovezile care să le susţină pretenţiile, precum şi prin dreptul instanţei de a cenzura pertinenţa, concludenţa şi utilitatea lor, de a încuviinţa administrarea probelor necesare pentru deplina stabilire a situaţiei de fapt şi de a-şi întemeia soluţia pe probele administrate.
Şi motivul de recurs privind valabilitatea titlului de preluare a imobilului de către stat este nefondat.
Decretul nr. 92/1950 nu constituie un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate de către stat, întrucât acest decret încălca în mod flagrant Constituţia României în vigoare la acel moment, care, în art. 8, recunoştea şi garanta în mod expres, cu rang de principiu, dreptul de proprietate particulară, textele ulterioare ale art. 10 şi art. 11 prevăzând anumite excepţii, care derogau de la principiul constituţional al garantării dreptului de proprietate privată. În condiţiile acestor texte constituţionale, naţionalizarea imobilelor cu caracter de locuinţă nu putea fi făcută în baza pct. 1, 2, 4 şi 5 din Decretul nr. 92/1950, întrucât această situaţie nu se încadra în niciuna din dispoziţiile de excepţie ale art. 10 şi art. 11 din Constituţia României.
Această constatare, sprijinită de dispoziţiile exprese ale Legii nr. 10/2001, care enumeră, la art. 2, printre titlurile nevalabile ale statului Decretul nr. 92/1950, determină consecinţa recunoaşterii faptului că dreptul de proprietate al reclamantei nu a ieşit în mod valabil din patrimoniul său, astfel că acest drept de proprietate este recunoscut cu efect retroactiv.
Ca atare, recursul declarat în cauză se constată nefondat şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 8 A din 7 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4201/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4187/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
