ICCJ. Decizia nr. 416/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 416/2010
Dosar nr. 7061/3/2008
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanţii M.M., S.M., L.R., S.I., M.G., M.S.V., M.F. au chemat în judecată pe pârâţii Primăria Şintereag – prin primar, Consiliul Judeţean Bistriţa-Năsăud – Comisia Judeţeană de aplicare a Legii nr. 10/2001, SC R. SA Bistriţa, A.V.A.S. Bucureşti prin reprezentanţii săi legali, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să fie obligată Primăria, în calitate de unitate deţinătoare a imobilelor înscrise în C.F. 1045 nr. top 644 Şintereag, să procedeze la emiterea unei decizii motivate prin care să li se restituie în natură imobilele solicitate în conformitate cu art. I, art. 9-10 din Legea nr. 10/2001.
În situaţia în care pârâta va face dovada că imobilele în litigiu a fost vândute, dezmembrate sau sunt degradate, aflându-se în una din situaţiile prevăzute de art. 10-11, valoarea imobilelor ce nu pot fi restituite în natură să fie stabilită conform art. 10 alin. (6) din Legea nr. 10/2001, sens în care Consiliul judeţean să fie obligat a emite Decizia motivată privind măsurile reparatorii în echivalent în conformitate cu art. 33 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, pentru ipoteza în care se va face dovada că imobilele din litigiu au fost înstrăinate prin privatizare, să fie obligată A.V.A.S. să emită Decizia motivată cu privire la valoarea ce urmează a li se remite şi măsurile reparatorii cuvenite.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că au depus în termen notificare cu privire la imobilele moară, casă de locuit şi teren situat în localitatea Şintereag, preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989; iniţial, au depus notificare la Primăria comunei Şintereag care a redirecţionat-o către pârâta SC R. SA Bistriţa, la data de 20 noiembrie 2002.
Totodată, s-au adresat cu notificare şi Prefecturii judeţului Bistriţa Năsăud, prin care au solicitat plata despăgubirilor băneşti pentru imobilele preluate abuziv de stat dar această instituţie le-a comunicat că unitatea deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001 este A.P.A.P.S. Bucureşti; s-au adresat apoi acestei unităţi cu adresa nr. 150/2003 şi, datorită faptului că nu au primit niciun răspuns, s-au adresat A.V.A.S., care prin adresa nr. 3167 din 9 februarie 2005 le-a comunicat Decizia nr. 70 din 7 februarie 2005 conform căreia a fost respinsă notificarea cu motivarea că nu au depus acte justificative ale dreptului de proprietate.
Prin sentinţa civilă nr. 703 din 18 mai 2007 a Tribunalului Bistriţa Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active ca neîntemeiată şi în fond, respinsă acţiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, iar prin Decizia civilă nr. 633A din 11 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost desfiinţată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a pronunţa această decizie curtea de apel a reţinut că tribunalul, considerându-se învestit doar cu verificarea legalităţii deciziei nr. 70/2005 emisă de pârâta A.V.A.S., nu a procedat şi la analizarea cererii precizatoare formulată de către reclamanţi la data de 19 mai 2005, cu privire la valabilitatea normelor de privatizare. De asemenea, se impunea clarificarea de către instanţa de fond a cadrului procesual de învestire sub toate aspectele – părţi, obiect, temei juridic.
În rejudecare, a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 1813 din 16 decembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că imobilul a aparţinut defunctului M.G., aşa cum a rezultat din contractul de vânzare-cumpărare depus prin care acesta a cumpărat 55% din moara ţărănească de foc cu două pietre din comuna Şintireag Someş înscrisă în C.F. nr. 201 a comunei Şintireag nr. topo 644 ulterior cumpărând şi restul de 45% din moara ţărănească. În tabelul nominal cu privire la recensământul efectuat în anul 1948 de către Primăria comunei Şintireag, numitul M.G. figurează cu moara în proprietate.
Prin Decizia nr. 115/1963 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al raionului Bistriţa Năsăud şi în baza Decretului nr. 409/1955 s-a dispus transferul morii din proprietatea Sfatului Popular în proprietatea societăţii I.C.F.
Întrucât imobilul moară se afla în patrimoniul unei alte persoane juridice de drept privat, restituirea în natură nemaifiind posibilă, instanţa a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cu privire la moara şi casa de locuit şi având în vedere adresa emisă de către Primăria Şintereag din care reiese că bucătăria şi grajdul au fost demolate, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta A.V.A.S. să emită o decizie pentru propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent în favoarea reclamanţilor M.M. şi M.L.V. Având în vedere că ceilalţi reclamanţi sunt moştenitori ai renunţătorilor şi renunţători la moştenirea lui M.G., au fost respinse, ca neîntemeiate, cererile formulate de aceştia, întrucât nu au calitate de persoane îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii, în sensul Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel A.V.A.S., care a criticat hotărârea arătând că instanţa de fond a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii.
S-a susţinut că Decizia nr. 70 din 7 februarie 2005 este temeinică şi legală, întrucât din actele doveditoare depuse de reclamanţi la dosar şi din analiza împrejurărilor de fapt şi de drept ale situaţiei invocate în notificare, a rezultat că terenul a fost restituit în natură de Primăria Şintereag, iar imobilele solicitate sunt construcţii demolate, aşa cum rezultă şi din dispozitivul sentinţei atacate. De asemenea, nu s-a făcut dovada existenţei acestor construcţii în patrimoniul SC R. SA cum s-a susţinut. Mai mult, din analiza probelor dosarului, respectiv susţinerile intimaţilor-reclamanţi a rezultat că în patrimoniul SC R. SA nu mai există niciunul din bunurile revendicate, acestea fiind casate.
Din probele administrate nu a rezultat dacă imobilul exista fizic la momentul notificării iar, potrivit art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001: „În situaţia imobilelor-construcţii demolate, notificarea formulată de persoana îndreptăţită se soluţionează potrivit art. 10 sau art. 11 din dispoziţia motivată a primarului unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a aflat imobilul, respectiv a primarului general al municipiului Bucureşti".
De asemenea, A.V.A.S. are competenţa de a propune măsuri reparatorii pentru imobile evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate de instituţia apelantei până la data de 14 februarie 2001, în condiţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, or, în speţă, imobilul revendicat nu se afla în proprietatea SC R. SA la data intrării în vigoare a acestei legi.
Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 302 din 28 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În considerentele deciziei s-a reţinut că în mod corect prima instanţă a stabilit calitatea de persoane îndreptăţite a reclamanţilor M.M. şi M.L., ca moştenitori ai lui M.G., deposedat abuziv de imobil şi de asemenea, acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent s-a realizat corespunzător, faţă de faptul că restituirea în natură nu mai era posibilă în condiţiile în care imobilul se află în patrimoniul unei persoane juridice de drept privat.
Criticile apelantei în sensul că nu s-a făcut dovada existenţei imobilului în patrimoniul SC R. SA au fost apreciate nefondate, deoarece, aşa cum a rezultat din conţinutul înscrisurilor depuse de către Primăria comunei Şintereag, pe terenul situat în intravilanul localităţii Şintereag, judeţul Bristriţa Năsăud, înscris în extrasul de C.F. nr. 1045 comuna Şintereag nr. top 644, există edificat imobilul moară şi casa de locuit a morarului compusă din două camere, (ataşându-se schiţa imobilului şi extrasul de carte funciară emis pentru construcţii şi teren). Astfel, s-a apreciat că rezultă cu evidenţă că aceste construcţii nu sunt demolate, imobilul existând fizic atât la momentul notificării cât şi la momentul pronunţării sentinţei apelate.
La data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilele revendicate nu se aflau în evidenţa celor deţinute de Primăria comunei Şintereag, la proprietar fiind menţionat, conform evidenţelor de c.f., Statul Român şi fiind date în administrarea Întreprinderii Judeţene de Industrie Locală (ulterior, acestea au devenind proprietatea SC R. SA Bistriţa, ca urmare a procesului de privatizare).
În privinţa calităţii procesuale pasive a A.V.A.S., Curtea a apreciat caracterul nefondat al criticilor, deoarece această instituţie a emis Decizia nr. 70 din 7 februarie 2005, prin care s-au stabilit despăgubiri pentru imobil, decizie contestată de către reclamanţi.
Mai mult decât atât, A.P.A.P.S., Sucursala Regională Nord-Vest, a comunicat lui M.M. că, potrivit art. 27 din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul societăţii comerciale privatizate, notificarea prin care se solicită măsuri reparatorii se adresează instituţiei publice implicate care a efectuat privatizarea, notificarea fiind trimisă spre analiză şi decizie la A.P.A.P.S. Bucureşti.
Deşi s-a susţinut că SC R. SA Bistriţa este o societate cu capital integral privat, iar imobilele nu se mai află în patrimoniul acestora fiind înstrăinate, în cauză nu s-a făcut nici o dovadă în acest sens şi conform art. 29 şi art. 31 din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent aferente imobilelor preluate abuziv şi care sunt evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, se vor propune prin decizie motivată a instituţiei publice implicate în privatizarea societăţii comerciale care a preluat respectivul patrimoniu.
Împotriva deciziei a declarat recurs apelanta-pârâtă A.V.A.S., care a invocat incidenţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând următoarele aspecte de nelegalitate:
- Măsura administrativă pe care a luat-o A.V.A.S., de înaintare a dosarului către Primăria Cluj, în vederea soluţionării notificării reclamanţilor, este legală, având în vedere că din analiza împrejurărilor de fapt rezultă că terenul a fost restituit petenţilor de către Primărie, iar în privinţa construcţiilor demolate, competenţa de soluţionare aparţine tot primăriei.
În acest sens, trebuia să se constate că Decizia nr. 70 din 7 februarie 2005 emisă de A.V.A.S. este corectă, deoarece din coroborarea împrejurărilor de fapt rezultă, aşa cum s-a menţionat, demolarea construcţiilor, precum şi faptul că nu s-a făcut dovada existenţei acestora în patrimoniul SC R. SA.
Mai mult, din analiza probelor dosarului reiese că în patrimoniul SC R. SA nu mai există niciunul din bunurile revendicate, acestea fiind casate.
În acelaşi sens, din actele dosarului nu rezultă dacă imobilul exista fizic la momentul notificării, distincţie care este importantă întrucât dacă acesta nu mai exista din punct de vedere material, atunci competenţa de soluţionare a notificării ar fi revenit primăriei şi nu A.V.A.S., prin aplicarea dispoz. art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001, A.V.A.S. are competenţa de a propune măsuri reparatorii pentru imobile evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate de aceasta până la 14 februarie 2001, or, în speţă, imobilul revendicat nu se afla în patrimoniul SC R. SA la data intrării în vigoare a legii.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Criticile recurentei referitoare la modalitatea în care instanţa de apel, în cadrul devoluţiunii specifice acestei căi de atac, a apreciat materialul probator şi a stabilit elementele de fapt ale pricinii nu sunt încadrabile în motivul de recurs invocat (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) şi nici în alte motive din cele reglementate de art. 304 C. proc. civ. întrucât nu vizează aspecte de nelegalitate, ci aprecieri ale situaţiei de fapt care sunt în căderea exclusivă a instanţelor fondului.
Prin maniera de formulare a majorităţii criticilor, pretinzând o nouă analiză a mijloacelor de probă, recurenta este în eroare asupra obiectului judecăţii în recurs, unde se cenzurează doar legalitatea hotărârii, nu şi temeinicia acesteia.
Aşadar, la situaţia de fapt determinată de instanţele fondului, urmează să se stabilească dacă a avut loc o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 32 alin. (1) şi art. 29 din Legea nr. 10/2001, a căror nesocotire a fost invocată de către recurentă.
Potrivit art. 32 alin. (1), în situaţia imobilelor – construcţii demolate, notificarea se soluţionează potrivit art. 10 sau art. 11 prin dispoziţia motivată a primarului unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a aflat imobilul, respectiv a primarului general al municipiului Bucureşti.
În speţă, pe de o parte s-a stabilit că imobilele n-au fost demolate, chiar în conţinutul deciziei emise de A.V.A.S. făcându-se menţiune că acestea sunt evidenţiate în patrimoniul SC R. SA şi că reprezintă motivul pentru care măsurile reparatorii nu pot fi acordate în natură, ci doar prin echivalent.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 32 care stabilesc în sarcina primăriei obligaţia de a soluţiona notificări având ca obiect imobile demolate au în vedere situaţia în care unitatea administrativ-teritorială însăşi a fost deţinătoarea bunului.
În acest sens, art. 32 alin. (2) face trimitere la aplicarea, în mod corespunzător, a dispoziţiilor art. 22-28 din lege, care reglementează procedura de transmitere şi de soluţionare a notificării de către persoana juridică deţinătoare.
Or, în speţă, a rezultat că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilele revendicate nu se aflau în evidenţa celor deţinute de Primăria comunei Şintereag, conform evidenţelor de carte funciară, la proprietar fiind menţionat Statul Român şi date în administrarea Întreprinderii Judeţene de Industrie Locală (devenind ulterior proprietatea SC R. SA, ca urmare a procesului de privatizare).
În aceste condiţii, în mod corect şi în aplicarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 s-a constatat că A.V.A.S., ca instituţie implicată în privatizarea societăţii deţinătoare a imobilului este cea care trebuie să emită decizie cu propunere de măsuri reparatorii.
Susţinerea din recurs, potrivit căreia art. 29 din Legea nr. 10/2001 nu ar fi incident deoarece nu s-a dovedit că la data intrării în vigoare a actului normativ imobilul s-ar fi aflat în patrimoniul SC R. SA, vine să contrazică însăşi poziţia recurentei care, emiţând Decizia (nr. 70 din 7 februarie 2005) de răspuns la notificare, a reţinut în conţinutul ei că „imobilul este evidenţiat în patrimoniul SC R. SA Bistriţa.
În consecinţă, se va constata că instanţa a făcut o corectă aplicare în cauză a dispoziţiilor legale incidente situaţiei de fapt, astfel încât criticile formulate sunt nefondate şi recursul va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr.302 din 28 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1196/2010. Civil. Rectificare carte funciară.... | ICCJ. Decizia nr. 1194/2010. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
