ICCJ. Decizia nr. 4278/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4278/2010
Dosar nr. 38897/3/2008
Şedinţa publică din 7 septembrie 2010
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile, reţine cele ce urmează:
Prin sentinţa civilă nr. 763 din 01 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis contestaţia formulată de reclamanta O.I., în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S., a anulat Decizia nr. DJ2/237 din 14 februarie 2003 şi a obligat pârâta să emită în favoarea contestatorilor o nouă decizie de acordare a măsurilor reparatorii conform notificării.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că prin Decizia nr. 278 din 10 septembrie 2008 intimata a respins notificarea formulată de către autoarea reclamantei A.M., privitor la imobilul moară ţărănească din comuna Sendriceni, judeţul Botoşani, cu motivarea că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate şi nici a calităţii de moştenitor a foştilor proprietari.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 487 A din 14 octombrie 2009 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta A.V.A.S.
Pentru a pronunţa Decizia, Curtea a reţinut următoarele argumente:
Apelanta a susţinut că actele doveditoare privind această chestiune de drept au fost depuse numai în faţa instanţei de judecată nu şi în dosarul administrativ şi, ca atare, instanţa nu trebuia să ţină seama de acestea.
Această critică nu se poate reţine de către Curte întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi cele doveditoare ale calităţii de moştenitori se pot depune până la soluţionarea notificării.
Instanţa nu a primit nici apărarea apelantei în sensul că procesul-verbal de preluare nu face dovada calităţii de proprietar pentru autoarea A.M., întrucât autenticitatea acestuia nu a contestată de apelantă, iar potrivit dispoziţiilor art. 221 din Legea nr. 10/2001, în absenţa unor probe contrare existente şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul de autoritate prin care s-a dispus sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. Persoana individualizată în actul de autoritate prin care a fost pusă în executare măsura preluării abuzive este presupusă a deţine imobilul sub nume de proprietar.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta A.V.A.S. criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. pproc. civ., întrucât potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001 persoana îndreptăţită avea obligaţia să depună la dosarul administrativ toate actele doveditoare ale dreptului de proprietate precum şi, în cazul moştenitorilor, acte care atestă această calitate.
Se mai arată că reclamanta a depus înscrisuri doveditoare ale pretenţiilor sale la 26 ianuarie 2009 la Tribunalul Bucureşti.
Totodată, se învederează că procesul verbal de preluare din 7 martie 1949, nu suplineşte lipsa actelor doveditoare din dosarul administrativ al notificării întrucât acesta reprezintă doar modul prin care statul a intrat în posesia bunului.
Recurenta concluzionează că Decizia de respingere a notificării a fost emisă în deplină concordanţă cu cerinţele legale.
Analizând Decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale, precum şi a temeiurilor de drept incidente în cauză Înalta Curte va reţine caracterul nefondat al căii de atac declarate pentru considerentele ce succed:
Potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al imobilelor preluate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, actele doveditoare ale dreptului de proprietate precum şi cele referitoare la calitatea de succesor al persoanei îndreptăţite pot fi depuse până la soluţionarea notificării, respectiv până la finalizarea procedurii jurisdicţionale, ca în prezenta cauză, întrucât legiuitorul nu a limitat noţiunea de soluţionare a notificării doar la faza administrativă.
Legea de reparaţie instituie o prezumţie relativă simplă în art. 221 în sensul că, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul de autoritate prin care s-a dispus ori s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
Aşadar, cum recurenta nu a făcut dovada contrară celor înscrise în procesul verbal de preluare a morii autoarei reclamantei A.M., act de autoritate prin care s-a pus în executare naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, prezumţia şi-a produs efectele în sensul că autoarea reclamantei a fost în proprietara imobilului înscris în notificare, moară ce are caracteristicile descrise în procesul-verbal.
Pentru considerentele mai sus arătate, Înalta Curte, reţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu respectarea dispoziţiilor legale incidente - art. 22 şi art. 221 din Legea nr. 10/2001, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. pproc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 487/A din 14 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 442/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4280/2010. Civil. Obligaţie de a face. Recurs → |
|---|
