ICCJ. Decizia nr. 4234/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4234/2010
Dosar nr. 7178/1/2009
Şedinţa publică din 8 iulie 2010
Prin Decizia civilă nr. 12/A din 26 mai 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta B.D.M. împotriva sentinţei civile nr. 761 din data de 19 decembrie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. 3440/2002, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC A. SA.
A fost obligată reclamanta B.D.M. să plătească intimatei-pârâte SC A. SA cheltuielile de judecată în valoare de 6.715,90 lei (RON, avansate la prima judecată a apelului.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a avut în vedere următoarele considerente:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 3440/2003la Tribunalul Bucureşti reclamanta B.D.M. a chemat-o în judecată pe pârâta SC A. SA solicitând ca instanţa să pronunţe o hotărâre prin care să dispună anularea deciziei nr. 481 din data de 30 iulie 2003 emisă de societatea pârâtă, precum şi obligarea acesteia la restituirea, în natură, a imobilului situat în Bucureşti, sectorul 4, compus din terenul în suprafaţă de 6.770 mp. şi din construcţiile situate pe acesta, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat că reclamanta a formulat în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 o notificare, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului menţionat mai sus, întemeindu-se pe calitatea de moştenitoare a fostului proprietar A.D., precum şi pe inexistenţa unui titlu valabil de preluare în favoarea Statului român, de la care imobilul a fost dobândit de către societatea pârâtă, potrivit Certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în baza Legii nr. 99/1999.
a. Prin sentinţa civilă nr. 761 din data de 19 decembrie 2003 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta B.D.M. în contradictoriu cu pârâta SC A. SA.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că imobilul solicitat de către reclamantă a trecut în proprietatea U.R.S.S., ca activ german, cu titlu de despăgubiri de război, în baza Conferinţei de la Postdam din 12 septembrie 1944 , fără ca reclamanta să poată demonstra existenţa unei prevederi legale în sensul că la data la care U.R.S.S. nu ar mai avea nevoie de bun, acesta ar urma să revină în proprietatea autorului reclamantei.
Pe această bază, s-a apreciat că nu s-ar putea trage decât concluzia că bunul a fost abandonat pe teritoriul României, ceea ce ar face aplicabile dispoziţiile art. 477 C. civ. privind preluarea bunurilor vacante şi fără stăpân.
În consecinţă, s-a mai reţinut că dispoziţiile Legii nr.10/2001 nu sunt aplicabile imobilului care a făcut obiectul notificării formulată de reclamantă, deoarece Conferinţa de la Postdam, ca temei al preluării bunului, este anterioară datei de 6 martie 1945, iar beneficiarul preluării nu a fost statul român ori o altă persoană juridică din dreptul intern, ci Uniunea Sovietică.
Nu s-a făcut dovada că participarea statului român la capitalul social al societăţii comerciale pârâte este cel puţin egală cu valoarea imobilului în discuţie, dovadă esenţială pentru a se justifica incidenţa dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ca dispoziţie legală de natură să fundamenteze măsura reparatorie a restituirii în natură, măsură solicitată de către reclamantă.
b. Soluţionând apelul, prin Decizia nr. 279 A din data de 18 mai 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi litigii de muncă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă B.D.M. şi a obligat-o pe apelanta-reclamantă la plata sumei de 67.159.000 lei (ROL) cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel s-a întemeiat, în esenţă, pe considerentele sentinţei apelate, după cum urmează:
Temeiul preluării bunului de la autorul reclamantei îl reprezintă prevederile Conferinţei de la Postdam.
Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului eliberat în favoarea societăţii pârâte a fost emis în virtutea caracterului său declarativ, instanţa de apel apreciind că dreptul de proprietate s-a născut în patrimoniul societăţii comerciale încă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990.
Au fost menţinute considerentele din sentinţa apelată privind necompetenţa instanţelor învestite cu verificarea aplicării dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 cu privire la cercetarea legalităţii operaţiunilor de privatizare.
c. Prin Decizia civilă nr. 5974 din data de 16 iunie 2006 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă B.D.M. şi a casat Decizia susmenţionată, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la Curtea de Apel Bucureşti.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa supremă a reţinut că prima critică formulată de recurenta-reclamantă este întemeiată, întrucât situaţia juridică a imobilului, astfel cum este relevată ea de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, nu permite să se conchidă, aşa cum au făcut-o instanţele de fond, că imobilul ar fi fost preluat de un stat terţ înainte de 6 martie 1945 şi că, pentru acest motiv, nu ar fi făcut obiectul unei preluări abuzive din partea statului român în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, prin Decizia nr. 8868 din 5 iunie 1945 a Directorului C.A.S.B.I., I.A. Bucureşti, cu sediul în sector 4 (poziţia nr. 1 din Anexa nr.1 la decizie) a fost trecută în administrarea şi supravegherea Casei de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor.
Printre bunurile aparţinând acestei întreprinderi se afla şi terenul împreună construcţia formată din parter şi etaj, situate la sediul societăţii menţionate şi pe numele acesteia în cartea funciară, în temeiul unor succesive contracte de vânzare-cumpărare şi ordonanţe de adjudecare la licitaţie publică.
Această decizie a fost emisă în temeiul prevederilor art. 2 din Legea 1945 prin care s-a înfiinţat C.A.S.B.I., în aplicarea prevederilor Conferinţei de la Postdam privitoare la preluarea, cu titlu de despăgubiri de război, a bunurilor statelor inamice şi resortisanţilor acestora, persoane fizice şi persoane juridice.
Ulterior, în temeiul art. 1 din Decretul-lege nr. 182/1946 publicat în Monitorul nr. 70 din 23 martie 1946 (fila 65 din dosarul nr. 3440/2003 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă), „toate activele germane, aflătoare pe teritoriul României: acţiunile, activele societăţilor pe acţiuni, activele întreprinderilor industriale şi comerciale şi a altor întreprinderi, averea mobilă şi imobilă, orice alte bunuri, precum şi drepturile şi interesele aparţinând persoanelor juridice şi persoanelor fizice germane, care în conformitate cu hotărârile Conferinţei de la Postdam, au trecut în proprietatea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, se predau instituţiunilor împuternicite de Guvernul U.R.S.S., indicate de Comisia Aliată de Control din România."
Totodată, conform art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ, predarea către Uniunea Sovietică a activelor germane s-a efectuat potrivit listelor întocmite de comisia înfiinţată prin Decretul-lege nr. 91 din 9 februarie 1945.
La data de 23 august 1944 a fost repusă în vigoare Constituţia din 1923, ale cărei dispoziţii garantau proprietatea privată, permiţând exproprierea numai pentru utilitate publică, cu o justă şi prealabilă despăgubire. Aceste dispoziţii reiterau, la nivel constituţional, prevederile art. 481 C. civ.
Or, în raport cu cele mai sus expuse, s-a apreciat că nu se poate stabili în ce mod a dobândit U.R.S.S. dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, dat fiind faptul că prevederile Conferinţei de la Postdam, ca izvor de drept internaţional public, nu pot fi creditate cu acest efect juridic.
Includerea imobilului în lista anexă a deciziei emise de Directorul C.A.S.B.I. nu are nici ea o asemenea relevanţă, deoarece marchează doar trecerea bunului în administrarea şi supravegherea acestei instituţii, iar Decretul-lege nr. 182/1946 se referă, în terminis, numai la predarea către U.R.S.S. a bunurilor preluate în administrare şi supraveghere identificate de C.A.S.B.I.
Instanţa de recurs a constatat că instanţa de apel, ca şi prima instanţă, nu a examinat valabilitatea actului de preluare a imobilului de către Uniunea Sovietică, analiză esenţială pentru a cerceta în ce măsură Statul Român, a cărui intrare în posesie, ulterioară datei de 6 martie 1945, este un fapt de necontestat, a preluat un bun abandonat de un proprietar sau, dimpotrivă, un bun abandonat de un posesor nelegitim. În acest ultim caz, ar rezulta că Statul Român a intrat în posesia bunului nelegitim.
Ar rezulta deci că Statul a intrat în posesia bunului fără niciun titlu valabil, adresa nr. 6234/1377 din 21 februarie 2002 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniului Proprietăţii - cadastru fiind pe deplin edificatoare în această direcţie, iar o astfel de preluare ar viza un imobil care, în realitate, nu ieşise din patrimoniul autorului reclamantei.
În acest mod, ar fi atrasă incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, dat fiind faptul că ar fi întrunite ambele condiţii pe care instanţa de apel le-a privit ca nefiind îndeplinite în speţă - preluarea imobilului abuziv şi, în particular, fără titlu valabil, de către Statul Român, neinteresând că preluarea nu s-a făcut direct de la proprietarul originar şi plasarea momentului preluării după data de 6 martie 1945.
- Şi cea de-a doua critică formulată de recurenta-reclamantă este întemeiată, dat fiind faptul că instanţele s-au limitat să examineze aplicabilitatea dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ajungând la o concluzie negativă în această privinţă.
S-a mai reţinut că temeiul de drept al notificării formulate de reclamantă l-a reprezentat art. 27 alin. (1) din Legea nr .10/2001 în forma în care aceasta era în vigoare la data soluţionării notificării, dispoziţie potrivit căreia imobilele preluate cu titlu valabil şi evidenţiate în patrimoniul societăţilor comerciale privatizate cu respectarea legii nu oferă persoanei îndreptăţite decât dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, acordate de instituţia publică implicată în procesul de privatizare.
Or, aşa cum însăşi societatea pârâtă a subliniat în mod constant pe parcursul judecării cauzei, privatizarea acesteia s-a încheiat înainte de intrarea în vigoare a legii reparatorii speciale, astfel încât dispoziţiile art. 20 alin. (1) din această lege nu pot constitui temeiul unei soluţii de restituire în natură.
Instanţa de apel nu a examinat însă chestiunea incidenţei dispoziţiei art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare atât la data soluţionării notificării, cât şi la data judecării acţiunii în primă instanţă şi în faza apelului, dispoziţie aplicabilă tocmai societăţilor comerciale privatizate. Această chestiune apare ca esenţială în condiţiile în care interpretarea per a contrario a dispoziţiei citate relevă că imobilele preluate fără titlu valabil, chiar dacă sunt evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea legii - ceea ce recurenta-reclamantă oricum contestă - sunt susceptibile de restituire în natură, „reactivând" principiul care domină legea specială reparatorie.
- În legătură cu acest din urmă aspect se relevă a fi întemeiată şi cea de-a treia critică formulată la adresa deciziei recurate, neputând fi acceptat considerentul, îmbrăţişat de ambele instanţe de fond, în sensul că existenţa certificatului de atestare a dreptului de proprietate atestă apartenenţa imobilului la patrimoniul societăţii pârâte de o manieră ce nu ar fi putut fi cenzurată decât pe calea acţiunii în nulitate cu regim special, pusă la dispoziţie de legea reparatorie [art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma sa actuală].
Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului nu poate crea ori constata, cu efect retroactiv, un drept de proprietate, relevanţa sa juridică depinzând de existenţa unui titlu valabil de preluare a imobilului în favoarea statului, privit ca autor al societăţii comerciale rezultate din reorganizarea, în temeiul Legii nr. 15/1990, a fostei întreprinderi de stat.
Astfel, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr. 0259/1993 a fost emis de Ministerul Industriilor la 23 iunie 1993 în favoarea societăţii comerciale cu capital de stat înfiinţată prin HG nr. 1200/1990 sub denumirea A. SA. (fila 7 dosar nr. 3440/2003). Or, în cauză nu s-a dovedit modalitatea în care pârâta, ca societate comercială integral privatizată aşa cum a susţinut constant, a dobândit ea însăşi dreptul de proprietate asupra terenului de 16.502 mp înscris în certificat, întrucât deşi au fost invocate dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 15/1990 nu s-a probat şi titlul în baza căruia A. SA deţinea respectivul teren la data intrării în vigoare a legii. Textul legal evocat statuează că „bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor deţinute cu alt titlu".
S-a apreciat, aşadar, că în cauză era necesar să se stabilească şi ce titlu deţinea SC A. SA în anul 1990 asupra terenului.
În acest context, instanţa de recurs a reţinut şi faptul că, în măsura în care în anul 1990, SC A. SA ca unitate cu capital de stat, avea doar un drept de administrare asupra terenului în discuţie, dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 15/1990 nu erau de natură a-i constitui un drept de proprietate asupra respectivului teren şi, prin urmare, acesta trebuia dovedit prin probe.
De asemenea, s-a mai reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 138 din 3 februarie 1993 fostul F.P.S. a transmis Asociaţiei „A. - Programul acţiunilor salariaţilor" un număr de 12.146 acţiuni reprezentând 32% din capitalul social total (filele 109 -115 dosar nr. 3440/2003), iar modalitatea, data şi procedura în care respectiva societate a devenit integral privatizată nu s-a probat în cauză.
Pentru aceste considerente şi în raport cu motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa a admis recursul şi, în temeiul art. 312 alin. (3) prima teză C. proc. civ. a casat Decizia atacată, întrucât, deşi aceasta, la fel ca hotărârea pronunţată în primă instanţă, oferă o dezlegare de fond cauzei, nu a fost pronunţată în condiţiile stabilirii tuturor împrejurărilor de fapt necesare soluţionării pricinii, nepermiţând, prin urmare, Înaltei Curţi să se pronunţe asupra fondului, în temeiul dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ.
Totodată, s-a dispus ca, în cadrul rejudecării după casare, instanţa de trimitere, în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., rejudecând apelul, să califice modul în care bunul a fost preluat de la autorul reclamantei, în raport cu dispoziţiile Constituţiei din anul 1923 şi ale Codului civil, acte normative în vigoare la data preluării bunului de către statul terţ, urmând să tragă din această calificare consecinţele ce se impun pe planul examinării valabilităţii intrării statului român în posesia aceluiaşi imobil, precum şi să examineze şi celelalte aspecte evidenţiate cu ocazia analizării recursului.
Totodată, în măsura în care rejudecarea fondului, în cadrul apelului, ar reclama pronunţarea unei soluţii de restituire în natură a imobilului solicitat prin notificare, instanţa de apel urmează să dispună efectuarea unei expertize tehnice imobiliare având ca obiectiv identificarea acestui imobil, atât a terenului, cât şi a construcţii situate pe acesta, pentru ca pe această premisă să se verifice posibilitatea unei restituiri efective în raport cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
d. Rejudecând cauza, în apel, după casare, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:
- În baza Conferinţei de la Postdam, Anexa 1, prin Anexa 1 pct.1 a Legii nr. 182/1946 s-a reglementat predarea activelor germane către U.R.S.S., printre care se regăsea şi Întreprinderea Industrială „A.", în patrimoniul căreia se afla şi imobilul ce face obiectul prezentului litigiu. În Decizia nr. 8.868 a C.A.S.B.I., invocată de către apelantă, se menţionează că întreprinderea Industrială „A." a fost încadrată în prevederile Legii nr. 91 din 10 februarie 1945.
Ca urmare, imobilului a cărui restituire în natură se solicită nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 10/2001, întrucât data preluării acestuia în patrimoniul URSS este data de 12 septembrie 1944, astfel că acest imobil nu se încadrează în ipoteza textului.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10 din 8 februarie 2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile acestei legi.
Ca urmare, textul de lege suscitat vizează exclusiv perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, referindu-se numai la imobilele preluate de Statul Român, situaţie în care nu se regăseşte imobilul în discuţie.
Totodată, Legea nr. 91 din 10 februarie 1945, fiind anterioară regimului instaurat la 6 martie 1945, nu face parte dintre actele normative vizate de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Deşi apelanta-reclamantă susţine că imobilul a fost restituit după război autorului său, A.D., aceasta nu-şi probează în niciun mod susţinerile, din probele administrate în cauză nerezultând că U.R.S.S. ar fi procedat la restituirea acest imobil.
Faţă de împrejurarea că imobilul în litigiu nu se regăseşte înscris în evidenţele Primăriei Municipiului Bucureşti, s-a apreciat că acest bun nu a intrat în posesia Statului Român, considerându-se că nu pot fi reţinute susţinerile apelantei-reclamante, precum că aceasta ar constitui o dovadă a faptului că Statul Român ar fi preluat, fără titlu, bunul respectiv.
- Curtea a mai avut în vedere şi dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora:
„(1) Imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare.
(2) Prevederile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul în care statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizaţie cooperatistă este acţionar sau asociat minoritar al unităţii care deţine imobilul, dacă valoarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută.".
Din interpretarea sistematică, logico juridică, a textelor de lege suscitate, rezultă că imobilul supus judecăţii nu poate fi restituit în natură, cât timp, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acesta nu era deţinut de către o societate comercială la care Statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar sau asociat majoritar ori este acţionar sau asociat minoritar, în condiţiile în care valoarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute să fie mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului respectiv.
Ori, în speţă, nu s-au făcut dovezi în sensul că imobilul solicitat a se restitui se află în ipoteza textului, întrucât din materialul probator administrat în cauză nu a rezultat că Statul Român ar fi fost acţionar sau asociat majoritar ori acţionar sau asociat minoritar, iar valoarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute este mai mare sau egală cu valoarea imobilului.
- Cât priveşte Certificatul de atestare a dreptului de proprietate de care se prevalează intimata-pârâtă SC A. SA, Curtea a apreciat că acesta face dovada deplină, până la proba contrarie, a dreptului de proprietate al acestei societăţi, dobândit în temeiul Legii nr. 15 din 7 august 1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, încă de la intrarea în vigoare a acestui act normativ.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 15/1990, capitalul social al societăţilor comerciale constituite potrivit art. 17 este deţinut integral de statul român sub formă de acţiuni sau părţi sociale, în raport cu forma juridică a societăţii şi va fi vărsat în întregime la data constituirii societăţii; bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu.
Ca urmare, sub acest aspect, criticile apelantei-reclamante nu pot fi primite, întrucât sunt nefondate.
- Curtea a apreciat că sunt nefondate, astfel că au fost înlăturate ca atare, şi criticile referitoare la nerespectarea de către societatea intimată a procedurii de privatizare reglementată prin Legea nr. 99 din 26 mai 1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice.
În acest sens, Curtea, însuşindu-şi argumentele primei instanţe, la rândul ei a apreciat că aceste susţineri ale apelantei-reclamante puteau face, eventual, obiectul unei acţiuni prin care să se tindă a se anula titlul pe care îl opune societatea intimată-pârâtă, aceste critici neputând fi, deci, valorificate pe calea unei contestaţii întemeiată pe dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001. Ori, potrivit principiului disponibilităţii, prima instanţă a analizat numai cererea cu care a fost investită şi anume, contestaţia împotriva deciziei emisă de SC A. SA, pronunţându-se numai cu privire la ceea ce s-a solicitat prin petitul acţiunii.
- Aspectele rezultate din rapoartele de expertiză întocmite în cauză privind imobilele situate în sectorul 4 Bucureşti deţinute de SC A. SA şi anume raportul de expertiză tehnică judiciară privind construcţiile întocmit de d-na expert S.V .(filele 292 -315 din dosarul de apel) şi raportul de expertiză tehnică judiciară privind terenul întocmit de dl. expert G.C. (filele 423 -436 din dosarul de apel) nu fac decât să întărească cele reţinute mai sus - dispunându-se efectuarea expertizelor tehnice de specialitate, atât pentru a se respecta indicaţiile date de instanţa de recurs, cât şi pentru a clarifica situaţia de fapt a imobilului compus din teren şi construcţii a cărui restituire se cere.
Apreciind că apelanta-reclamantă a căzut în pretenţii, Curtea, potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., a obligat-o pe aceasta să plătească suma de 6.715,90 lei (RON) ce a fost solicitată de aceasta din urmă, reprezentând cheltuieli de judecată avansate la prima judecată a apelului.
Împotriva deciziei de apel a formulat cerere de recurs reclamanta, criticând-o pentru motive ce se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., după cum urmează.
Prin Decizia de recurs pronunţată în cauză s-a recomandat instanţei de apel ca la rejudecarea cauzei să aibă în vedere următoarele:
a. Să se clarifice modul în care bunul a fost preluat de la autorul reclamantei în raport cu dispoziţiile Constituţiei din 1923 şi ale Codului civil, acte normative în vigoare la data preluării acestuia de către statul terţ, urmând să tragă din această calificare consecinţele ce se impun pe planul examinării valabilităţii intrării Statului român în posesia aceluiaşi imobil şi să se examineze şi celelalte aspecte evidenţiate cu ocazia analizării recursului.
În mod greşit s-a reţinut că imobilul nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001 motivat de faptul că imobilul a trecut în proprietate URSS în temeiul Conferinţei de la Postdam din data de 12 septembrie 1944, înainte de 6 martie 1945.
Prin Decizia de recurs pronunţată anterior în cauză s-a reţinut că prevederile Conferinţei de la Postdam, ca izvor de drept internaţional, nu pot fi considerate ca temei legal în baza căruia URSS să fi dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului.
În ceea ce priveşte modul de preluare a imobilului s-au încălcat dispoziţiile art. 9 şi art. 17 din Constituţia din 1923 şi ale art. 481 C. civ. - autorul neprimind nicio despăgubire pentru proprietatea sa.
Potrivit adresei nr. 6234/1377 din 21 februarie 2002 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, imobilul a intrat în proprietate statului fără titlu valabil, astfel că acesta nu a ieşit niciodată din patrimoniul autorului său.
Fiind preluat fără titlu valabil imobilul, chiar dacă este evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea legii, acesta este susceptibil de restituire în natură.
b. În mod greşit s-a reţinut de instanţa de apel că certificatul de atestare a dreptului de proprietate face dovada deplină a proprietăţii, până la proba contrarie.
Asupra acestui aspect s-a pronunţat anterior Înalta Curte, reţinând că instanţa de apel nu a examinat chestiunea incidenţei dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data soluţionării notificării, cât şi la judecata inclusiv în faţa instanţei de apel, dispoziţii aplicabilă tocmai societăţilor comerciale privatizate. S-a mai reţinut de instanţa supremă că, în condiţiile în care interpretarea per a contrario a dispoziţiei citate arată că imobilele preluate fără titlu valabil, chiar dacă sunt evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea legii - ceea ce recurenta reclamantă oricum contesta - sunt susceptibile de restituire în natură, reactivând principiul care domină legea specială reparatorie.
S-a considerat că nu poate fi acceptat considerentul pe care s-au întemeiat ambele instanţe, în sensul că existenţa certificatului de atestare a dreptului de proprietate atestă apartenenţa imobilului la patrimoniul societăţii pârâte de o manieră ce nu ar fi putut fi cenzurată decât pe calea acţiunii în nulitate cu regim special puse la dispoziţie de legea reparatorie - art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului nu poate crea ori constata cu efect retroactiv un drept de proprietate, relevanţa sa juridică depinzând de existenţa unui titlu valabil de preluare a imobilului în favoarea statului, privit ca autor al societăţii comerciale rezultate din reorganizare în temeiul Legii nr. 15/1990, a fost întreprinderi de stat.
Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr. 0259/1993 a fost emis de Ministerul Industriilor la 23 iunie 1993 în favoarea societăţii comerciale cu capital de stat înfiinţată prin HG nr. 1200/1990 sub denumirea A. SA. Or, în cauză nu s-a dovedit modalitatea în care pârâta ca societate comercială integral privatizată aşa cum s-a susţinut constant a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului de 16.502 mp înscris în certificat, întrucât deşi au fost invocate dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 15/1990 nu s-a probat şi titlul în baza căruia A. SA deţinea respectivul teren la data intrării în vigoare a legii. Într-adevăr textul legal statuează că „bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor deţinute cu alt titlu". Aşadar, în cauză, era necesar să se stabilească şi cu ce titlu deţinea SC A. SA în anul 1990 terenul în litigiu.
În măsura în care, în anul 1990, SC A. SA ca unitate cu capital de stat avea doar un drept de administrare a terenului în litigiu, dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 15/1990 nu erau de natură a-i constitui un drept de proprietate asupra respectivului teren şi prin urmare acesta trebuia dovedit cu probe.
La rejudecarea apelului intimatul-pârât nu a depus nicio probă suplimentară prin care să demonstreze că la nivelul anului 1990 aceasta avea un drept de proprietate asupra terenului şi, implicit, asupra construcţiilor.
c. S-a dispus efectuarea unei expertize tehnice imobiliare având ca obiectiv identificarea acestui imobil, atât a terenului, cât şi a construcţiilor situate pe acesta pentru ca, pe această premisă, să se verifice posibilitatea unei restituiri efective în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Din raportul de expertiză întocmit de inginer S.E.V. rezultă că imobilele corpuri de clădire C2 şi C4 sunt construcţii edificate înainte de anul 1946, impunându-se restituirea. Proporţia construcţiilor edificate de autorul său este mult mai mare decât cea edificată de pârâtă.
Cu privire la construcţiile edificate de către intimata-pârâtă, aceasta are la îndemână posibilitatea să îşi recupereze contravaloarea acestora.
Sunt incidente astfel în cauză dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. b) şi art. 9 din Legea nr. 10/2001, impunându-se restituirea în natură a imobilului.
Se poate reţine şi situaţia de excepţie din art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, atrăgându-se restituirea în natură, întrucât autorul său a fost unicul acţionar al Fabricii de ciorapi A.
La ultimul termen de judecată s-a pus problema mandatului în declararea şi motivarea recursului, precum şi a însuşirii recursului declarat de avocat în numele reclamantei-chestiune care se impune a fi analizată cu prioritate.
Recursul a fost declarat în numele reclamantei de avocat din cadrul SA C. & C., delegaţia de reprezentare fiind pentru avocaţii L.C. şi C.L.
Reclamanta-recurentă B.D.M. a formulat, ulterior declarării recursului, o cerere prin care a solicitat amânarea cauzei pentru angajarea unui avocat, cu precizarea că nu are contract cu vreun avocat care să o reprezinte în această cauză, iar avocatul C.L. nu are mandat pentru a pune concluzii în faţa Înaltei Curţi şi pentru susţinerea recursului.
Din această poziţie a reclamantei rezultă că este vizată reprezentarea în faţa instanţei de recurs şi susţinerea recursului, nepunând în discuţie declararea recursului. Poziţia reclamantei de însuşire a recursului rezultă din concluziile scrise depuse la dosar.
Recursul a fost declarat în baza procurii speciale dată de reclamantă la data de 22 februarie 2005 (fila nr. 482 dosar de apel). Potrivit acestei procuri, d-na avocat C.L. este împuternicită să o reprezinte în vederea redobândirii în natură sau echivalent în baza Legii nr. 10/2001 a imobilelor situate în România, moştenite sau deţinute. Din această procură rezultă că împuternicitul va semna pentru reclamantă şi în numele său orice contract de asistenţă juridică, putând delega şi alţi avocaţi în reprezentare, va introduce în justiţie sau la organele administrative orice acţiune sau demers considerat necesar, putând declara şi renunţa la orice cale de atac, reprezentând-o la toate instanţele care vor judecata aceste cauze.
Pentru aceste motive, se constată că nu este fondată excepţia lipsei calităţii de reprezentat invocată de către pârâta-intimată.
Analizând Decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că se impune casarea acesteia şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă, în temeiul art. 315 şi art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în considerarea celor ce succed:
a. - Fără a relua considerentele deciziei de recurs pronunţată anterior în cauză, acestea regăsindu-se redate pe larg mai sus, trebuie subliniat că s-a concluzionat în sensul că nu se poate stabili în ce mod a dobândit URSS dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, dat fiind faptul că prevederile Conferinţei de la Postdam, ca izvor de drept internaţional public, nu pot fi creditate cu acest efect juridic.
Instanţa de recurs a constatat, în esenţă, că:
Instanţa de apel, ca şi prima instanţă, nu au examinat valabilitatea actului de preluare a imobilului de către URSS, analiză esenţială pentru a cerceta în ce măsură Statul român a cărui intrare în posesie ulterioară datei de 6 martie 1945 este un fapt necontestat, a preluat un bun abandonat de un proprietar sau, dimpotrivă, un bun abandonat de un posesor nelegitim. În acest caz ar rezulta că Statul român a intrat în posesia bunului fără niciun titlu valabil, adresa nr. 6234/1377 din 21 februarie 2002 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Patrimoniului Proprietăţii - Cadastru, fiind pe deplin edificatoare , iar o astfel de preluare ar viza un imobil care, în realitate, nu a ieşit din patrimoniul autorului reclamantei.
În acest mod, ar fi atrasă incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 dat fiind faptul că ar fi întrunite ambele condiţii pe care instanţa de apel le-a privit ca nefiind îndeplinite în speţă: preluarea imobilului abuziv şi, în particular, fără titlu valabil de către Statul român, neinteresând că preluarea nu s-a făcut direct de la proprietarul originar şi plasarea momentului preluării după data de 6 martie 1945.
Fără a ţine cont de dispoziţiile instanţei de recurs, instanţa de apel s-a limitat a reţine preluarea imobilului în baza Conferinţei de la Postdam şi neintrarea astfel în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001.
- În analiza posibilităţii restituirii în natură a imobilului, instanţa a făcut referire la dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 şi condiţiile impuse de această normă legală - deşi reţinuse anterior că imobilul nu intră în sfera de reglementare a acestei legi.
Instanţa anterioară de recurs a reţinut, în esenţă, că:
- aşa cum însăşi societatea pârâtă a subliniat în mod constant pe parcursul judecării cauzei, privatizarea acesteia s-a încheiat înainte de intrarea în vigoare a legii reparatorie speciale, astfel încât dispoziţiile art. 20 alin. (1) din această lege nu pot constitui temeiul unei soluţii de restituire în natură; s-a mai reţinut totodată că modalitatea, data şi procedura în care respectiva societate a devenit integral privatizată nu s-au probat în cauză.
- instanţa de apel nu a examinat chestiunea incidenţei dispoziţiei art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare atât la data soluţionării notificării, cât şi la data judecării acţiunii în primă instanţă şi în faza apelului, dispoziţie aplicabilă tocmai societăţilor comerciale privatizate. Această chestiune apare ca esenţială în condiţiile în care interpretarea per a contrario a dispoziţiei citate relevă că imobilele preluate fără titlu valabil, chiar dacă sunt evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea legii - ceea ce recurenta-reclamantă oricum contestă - sunt susceptibile de restituire în natură, „reactivând" principiul care domină legea specială reparatorie.
Aşa după cum s-a subliniat şi în recursul analizat prin prezenta decizie, se impune analiza cauzei din perspectiva făcută prin Decizia anterioară, prin aprecierea valabilităţii/nevalabilităţii titlului de preluare şi a dispoziţiilor legale a căror analiză a fost impusă în cauză - în temeiul art. 315 C. proc. civ.
c. Aceeaşi incidenţă a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. poate fi reţinută şi cu privire la cererea vizând certificatul de atestare a dreptului de proprietate.
Instanţa de apel a reţinut că acesta face dovada deplină, până la proba contrarie, a dreptului de proprietate dobândit de societate în temeiul Legii nr. 15/1990.
Aceasta în condiţiile în care în Decizia de recurs anterioară s-a reţinut că nu poate fi acceptat considerentul, îmbrăţişat de ambele instanţe, în sensul că existenţa acestui certificat nu poate fi cenzurată decât pe calea prevăzută de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001; acest act nu poate crea ori constata cu efect retroactiv un drept de proprietate, relevanţa sa juridică depinzând de existenţa unui titlu valabil de preluare a imobilului în favoarea statului, privit ca autor al societăţii comerciale rezultate din reorganizarea, în temeiul Legii nr. 15/1990, a fostei întreprinderi de stat.
În egală măsură, s-a impus a se verifica şi titlul cu care societatea deţinea respectivul teren la data intrării în vigoare a legii - menţionându-se faptul că în măsura în care în anul 1990 aceasta, ca unitate de stat, avea doar un drept de administrare asupra terenului în discuţie, dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 15/1990 nu erau în măsură să-i constituie un drept de proprietate asupra respectivului teren.
c. Ultima critică nu poate fi analizată de instanţa de recurs, întrucât acest lucru nu s-ar putea face decât cu privarea părţilor de un grad de jurisdicţie şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
Constatând , prin urmare, că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul formulat în cauză şi să dispună în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia lipsei calităţii de reprezentant invocată de către pârâta-intimată SC A. SA, ca nefondată.
Admite recursul declarat de reclamanta B.D.M. împotriva deciziei nr. 12/A din 26 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, decţia a VII a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Casează Decizia şi trimite cauza pentru rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4237/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4159/2010. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
