ICCJ. Decizia nr. 4238/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4238/2010
Dosar nr. 28688/3/2008
Şedinţa publică din 8 iulie 2010
Asupra cauzei de faţă , constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 24 iulie 2008 la Tribunalul Bucureşti şi întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 reclamanţii M.A.M., M.T., M.M.I., M.C.C. şi P.B.Z. au chemat în judecată pe pârâta Primăria municipiului Bucureşti solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună desfiinţarea dispoziţiei nr. 4338 din 1 iulie 2005 emisă de pârâtă şi obligarea acesteia să emită o nouă dispoziţie conform drepturilor obţinute prin succesiune.
În motivare reclamanţii au susţinut că au formulat notificare în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 prin intermediul mătuşii M.A. (decedată între timp şi moştenită de N.D.C.) prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, urmărindu-se ca prin această acţiune să se întoarcă imobilul în patrimoniul reclamanţilor în calitate de succesori legali a autorului comun M.M. Reprezentantul mătuşii a precizat că cererea formulată în numele reclamanţilor şi al celorlalţi moştenitori este legală şi i-a rugat să nu depună notificare separat pentru a nu crea o situaţie confuză , arătând că s-au făcut precizările necesare privind drepturile succesorale ale fiecăruia din moştenitori.
Notificarea a fost respinsă ca fiind făcută de o persoană care la data depunerii notificării nu avea o procură valabilă pentru revendicarea unor bunuri în baza Legii nr. 10/2001.
Reclamanţii arată că această soluţie nu este legală, întrucât nu au fost încunoştiinţaţi nici de Primăria Municipiului Bucureşti nici de rudele lor despre faptul că trebuiau să trimită o procură specială.
Reclamanţii au mai arătat că singurele solicitări, la care au răspuns au fost de a face dovada calităţii de moştenitori şi de a depune acte de stare civilă şi certificate de moştenitori. De altfel, în motivarea dispoziţiei se arată că reclamanţii şi-au dovedit calitatea de moştenitori şi de persoane îndreptăţite la restituire.
La termenul din 23 ianuarie 2009 în raport de obiectul cauzei, la cererea reclamanţilor s-a dispus lărgirea cadrului procesual fiind chemaţi în calitate de pârâţi şi persoanele cărora li s-a restituit imobilul solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv N.D.C. şi M.C.D., care prin întâmpinare au invocat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1759 din 20 decembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Prin sentinţa civilă nr. 229 din 20 februarie 2009 Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că prin dispoziţia nr. 4338 din 1 iulie 2005 emisă de Primăria municipiului Bucureşti prin Primarul General s-a dispus restituirea în natură în proprietatea pârâtului N.D.C. şi a pârâtului M.C.D. imobilul situat în Bucureşti, sector 1 cu excepţia apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995. A fost respinsă notificarea formulată de A.B. pentru lipsa calităţii de persoană îndreptăţită la restituire. S-a mai reţinut că prin aceeaşi dispoziţie a fost respinsă şi notificarea formulată de reclamanţii M.T., M.A., M.I.M., B.P. şi B.C., deoarece a fost formulată de o persoană care nu avea la data depunerii notificării o procură valabilă pentru revendicarea unor bunuri în baza Legii nr. 10/2001.Prin sentinţa civilă nr. 1759 din 20 decembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. 31368/3/2006, rămasă definitivă şi irevocabilă a fost respinsă contestaţia formulată de aceiaşi contestatori-reclamanţi în contradictoriu cu aceiaşi pârâţi, împotriva aceleiaşi dispoziţii care face obiectul prezentei cereri de chemare în judecată. Instanţa a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 163 C. proc. civ., potrivit cărora nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi aceeaşi parte înaintea mai multor instanţe. Potrivit art. 1201 C. civ. s-a reţinut că în cauză este autoritate de lucru judecat, fiind identitate de obiect, cauză şi părţi.
Astfel, instanţa a reţinut că în cele două procese există identitate de părţi, cu aceeaşi calitate.
Cât priveşte obiectul, în sfera acestei noţiuni se cuprinde nu numai pretenţia concretă a reclamantului ci şi dreptul subiectiv care poartă asupra obiectului sub aspect material. Există identitate de obiect chiar dacă acesta este formulat diferit în cele două cereri, dar scopul urmărit de reclamant este acelaşi.
Cauza cererii de chemare în judecată priveşte fundamentul raportului juridic dedus judecăţii. Instanţa a constatat că prin sentinţa civilă nr. 1759 din 20 decembrie 2006 a fost soluţionată cererea contestatorilor reclamanţi de a se anula Dispoziţia nr. 4338 din 1 iulie 2005 emisă de PMB şi de a se emite o nouă dispoziţie, în care să se menţioneze şi faptul că reclamanţii au calitatea de moştenitori ai defunctei M.M., să se dispună restituirea către aceştia a cotei de ½ din imobilul situat în Bucureşti, sector 1. Prin această hotărâre instanţa a respins contestaţia ca tardiv formulată, reţinându-se că a fost introdusă pese termenul imperativ de 30 de zile prevăzut de art. 24 din Legea nr. 10/2001, depăşire sancţionată cu decăderea, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada unei împrejurări obiective care să-i pună pe contestatori în imposibilitate de a acţiona în justiţie în termenul legal pentru anularea Dispoziţiei nr. 4338/2005.
În prezenta cauză formulată de aceiaşi reclamanţi în contradictoriu cu aceiaşi pârâţi s-a solicitat tot desfiinţarea dispoziţiei nr. 4338/2005 şi emiterea unei noi dispoziţii în conformitate cu prevederile legii şi conform drepturilor succesorale obţinute de reclamanţi prin succesiune, însă reclamanţii au apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile autorităţii de lucru judecat întrucât cea de a doua contestaţie este fondată pe declaraţiile de primire a dispoziţiei din data de 3 iulie 2008.
Instanţa a apreciat că în cauză nu se poate reţine o astfel de susţinere întrucât chiar dacă reclamanţii M.A. şi M.B.M.I. au semnat două declaraţii de primire a dispoziţiei contestate la data de 3 iulie 2008, în raport de care au formulat o nouă contestaţie, comunicată prin poştă la data de 22 iulie 2008 nu înseamnă că au fost repuşi în termenul de formulare a contestaţiei şi că s-a înlăturat sancţiunea decăderii reţinută prin sentinţa civilă nr. 1759 din 20 decembrie 2006.
Pe lângă faptul că odată ce aceiaşi reclamanţi au contestat această dispoziţie prin prima contestaţie înregistrată la data de 19 septembrie 2006, fapt ce presupune că aveau cunoştinţă de dispoziţie şi că se poate socoti comunicată cel mai târziu la data înregistrării primei contestaţii, potrivit principiului echipolenţei, instanţa a apreciat că declaraţiile datate 3 iulie 2008 de primire a dispoziţiei nr. 4338 din 1 iulie 2005 nu îi îndreptăţeşte pe reclamanţi să formuleze o nouă contestaţie, cu atât mai mult cu cât cu ocazia primului proces li s-a dat posibilitatea de a dovedi împrejurări obiective pentru repunerea în termenul de formulare a contestaţiei, aspecte care ar fi putut fi invocate în cadrul căilor de atac. Această hotărâre a rămas definitivă şi irevocabilă sub aspectul tardivităţii formulării contestaţiei împotriva dispoziţiei nr. 4338 din 1 iulie 2005, dezlegarea acestei probleme a intrat în puterea lucrului judecat, reclamanţii nu au nicio posibilitate legală de a formula o nouă contestaţie, întemeiată pe acelaşi obiect, şi cauză, doar pentru faptul că au dat declaraţii de ridicare a dispoziţiei la data de 3 iulie 2008. Instanţa a apreciat că aceste înscrisuri au fost întocmite pro causa, cu atât mai mult cu cât au fost şi invocate ca argument de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat, susţinându-se că nu ar exista identitate câtă vreme cea de a doua contestaţie este fondată pe declaraţiile de primire a dispoziţiei din data de 3 iulie 2008. Reclamanţii au mai solicitat anularea aceleiaşi dispoziţii, iar declaraţiile de primire nu pot fi echivalate cu o repunere în termenul de formulare a contestaţiei.
Prin admiterea excepţiei tardivităţii formulării primei contestaţii şi prin soluţionarea acesteia în mod definitiv şi irevocabil s-a paralizat reclamanţilor posibilitatea formulării unei noi cereri în care să existe tripla identitate de elemente, în caz contrar fiind încălcată autoritatea de lucru judecat pe acest aspect. Reclamanţii aveau posibilitatea să solicite repunerea în termenul de formulare a contestaţiei conform art. 103 C. proc. civ. şi să dovedească împrejurări obiective care să-i pună în imposibilitatea de a acţiona în justiţie în termenul legal, şi nu să formuleze o nouă contestaţie, exercitată abuziv, doar în baza declaraţiilor de primire a dispoziţiei, ulterioare pronunţării sentinţei civile nr. 1759/2006, dispoziţie de care aveau cunoştinţă încă din primul litigiu.
Împotriva acestei sentinţe reclamanţii au declarat apel arătând că în mod netemeinic instanţa de fond a reţinut că au semnat două declaraţii de primire a dispoziţiei contestate deşi nici la dosarul de instanţă nici la dosarul administrativ comunicat de pârâtă nu există decât câte o singură declaraţie, cea a lui M.A.M. şi cea a lui M.M.I., semnate în data de 3 iulie 2008 în faţa funcţionarului pârâtei.
Este nefondată aprecierea instanţei de fond cu privire la actele depuse de reclamanţi în sensul că acestea au fost întocmite „pro causa". Nu există o dovadă asupra faptului că pârâta ar fi comunicat la o altă dată dispoziţia contestată, singura probă fiind cea prezentată de reclamanţi, iar instanţa nu poate să facă presupuneri în alt sens.
Declaraţia de comunicare a fost invocată ca argument de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat reclamanţii precizând că au luat cunoştinţă de dispoziţie în data de 3 iulie 2008, deci nu puteau introduce o contestaţie împotriva acestei dispoziţii cu doi ani în urmă, cu atât mai mult cu cât pârâtul N.D.C. i-a asigurat mereu că drepturile le-au fost recunoscute şi au fost formulate acţiuni în instanţă pentru anularea vânzărilor făcute către chiriaşi. S-a susţinut la instanţa de fond că cererea soluţionată prin sentinţa civilă nr. 1759/2006 nu a fost formulată de reclamanţi şi că a fost solicitată acordarea unui termen pentru a face demersuri în vederea identificării dosarului în care a fost pronunţată sentinţa şi cine a formulat cererea în numele reclamanţilor, dacă la dosar există vreo împuternicire, termen ce nu s-a acordat. Reclamanţii au mai arătat că din anul 2003 au dat procură în vederea reprezentării pentru recuperarea drepturilor succesorale doamnei avocat G.M., care l-a reprezentat şi pe pârâtul N.D.C.
Instanţa de fond a pronunţat o hotărâre în contradicţie cu doctrina şi practica judiciară. Reclamanţii arată că au solicitat respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat deoarece nu au avut cunoştinţă despre formularea unei alte cereri având acelaşi obiect, iar, pe de altă parte în sentinţa invocată instanţa nu a analizat fondul, pronunţându-se pe o excepţie. Conform doctrinei „pentru ca o hotărâre să aibă autoritatea lucrului judecat, trebuie ca prin ea să se acorde ceva uneia din părţile litigante, aşa încât dacă tribunalul omite să se explice, sau dacă stabilind drepturile părţilor, omite să prevadă ceea ce admite sau refuză, soluţionarea dată nu poate constitui în principiu o hotărâre".(C. Hamangiu, N. Georgean – Codul civil adnotat). Puterea lucrului judecat nu însoţeşte acele hotărâri prin care cererea a fost respinsă pentru consideraţii procedurale, aşa încât existenţa unei asemenea hotărâri nu poate constitui un impediment în soluţionarea cererii ulterioare, de vreme ce, în primul proces fondul raporturilor juridice dintre părţi nu a fost soluţionat.
Prin Decizia civilă nr. 403 A din 24 iunie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins apelul.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut că într-adevăr potrivit doctrinei şi practicii judiciare puterea lucrului judecat nu însoţeşte acele hotărâri prin care cererea a fost respinsă pentru consideraţii procesuale. În speţă instanţa de fond s-a pronunţat pe un aspect procedural şi anume cu privire la respectarea termenului de formulare a contestaţiei. Faţă de probele administrate s-a reţinut corect că din moment ce în prima cauză soluţionată definitiv şi irevocabil s-a constatat că reclamanţii au formulat contestaţia peste termen acest aspect a intrat puterea lucrului judecat nu poate fi reanalizat în cea de-a doua cerere de aceeaşi natură, împotriva aceleiaşi decizii şi între aceleaşi părţi. Prin admiterea excepţiei tardivităţii formulării primei contestaţii s-a paralizat reclamanţilor dreptul de a formula o cerere identică. În ce priveşte susţinerile reclamanţilor în sensul că au luat cunoştinţă de dispoziţia nr. 4388/2005 la data de 3 iulie 2008, că nu au formulat contestaţie în cauza ce a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 1759/2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, nu a fost primită deoarece aceştia sunt menţionaţi în cuprinsul întregii hotărâri nr. 1759/2009 în calitate de contestatori, precum şi în dispozitiv.
În apel nu s-au depus de către apelanţi înscrisuri noi care să dovedească contrariul, ci copii de pe procurile speciale date de reclamanţii M.A., M.M.I., M.T., M.C.C. şi B.Z.P., prin care aceştia împuternicesc pe numitul M.H.D. să le reprezinte interesele în cererea de anulare a dispoziţiilor de restituire a imobilului situat în Bucureşti, care fac obiectul dosarelor nr. 31368/3/2006, 31369/3/2006. Dosarul nr. 31368/3/2006 este tocmai dosarul în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 1759/2006. În consecinţă înscrisurile privind comunicarea dispoziţiei la data de 3 iulie 2008 sunt întocmite pro causa.
Împotriva acestei decizii reclamanţii au declarat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Decizia este criticată pentru că greşit a reţinut că reclamanţii ar fi semnat două declaraţii de primire a dispoziţiei contestate, deşi nici la dosarul de instanţă, nici la dosarul administrativ comunicat de pârâtă nu există decât o singură declaraţie, cea a lui M.A.M. şi M.M.I. semnate în data de 3 iulie 2008 în faţa funcţionarului pârâtei.
Greşit instanţa de apel a reţinut ca fiind corectă aprecierea instanţei de fond că aceste înscrisuri au fost întocmite pro causa, cu atât mai mult cu cât au fost invocate ca argument de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat. Este o interpretare abuzivă, nesusţinută de vreun act aflat la dosar.
Cererea soluţionată prin sentinţa civilă nr. 1759/2006 nu a fost formulată de reclamanţi, sens în care au solicitat acordarea unui termen pentru a face demersuri în vederea identificării dosarului în care s-a pronunţat această sentinţă.
Decizia încalcă dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi doctrina şi practica judiciară.
Conform doctrinei „pentru ca o hotărâre să aibă autoritatea lucrului judecat, trebuie ca prin ea să se acorde ceva uneia din părţile litigante, aşa încât dacă tribunalul omite să se explice, sau dacă stabilind drepturile părţilor, omite să prevadă ceea ce admite sau refuză, soluţionarea dată nu poate constitui în principiu o hotărâre".(C. Hamangiu, N. Georgean – Codul civil adnotat).Puterea lucrului judecat nu însoţeşte acele hotărâri prin care cererea a fost respinsă pentru consideraţii procedurale, deci existenţa unei asemenea hotărâri nu poate constitui un impediment în soluţionarea cererii ulterioare de vreme ce în primul proces fondul raporturilor juridice dintre părţi nu fusese soluţionat.
În lumina acestor prevederi arată reclamanţii instanţa de apel face o gravă confuzie, reţine că în cauza ce face obiectul prezentului dosar instanţa de fond s-a pronunţat nu cu privire la fondul cauzei, ci tot pe un aspect procedural, şi anume respectarea termenului de formulare a contestaţiei, iar în continuare apreciază că din moment ce în primul dosar instanţa s-a pronunţat pe excepţia tardivităţii introducerii contestaţiei, acea hotărâre, intrând în puterea lucrului judecat, în prezentul dosar nu mai putea fi analizată aceeaşi cerere.
Cererea ce face obiectul prezentului dosar a fost depusă în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, raportat la data de 3 iulie 2008.
Recursul nu este fondat şi va fi respins ca atare, pentru următoarele considerente.
Potrivit art. 1201 C. civ. este lucru judecat atunci când o a doua cerere are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor, în aceeaşi calitate.
Instituţia puterii lucrului judecat are la bază două reguli fundamentale: o cerere nu poate fi judecată în mod diferit decât o singură dată, iar soluţia cuprinsă în hotărâre este prezumată a explica adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre ulterioară, dată în alt proces.
Pentru a verifica dacă există sau nu puterea de lucru judecat trebuie observată tripla identitate de elemente la care se referă art. 1201 C. civ.: parte, obiect şi cauză, elemente ale cererii de chemare în judecată, care nu se confundă cu elementele acţiunii civile.
Referindu-se la aceleaşi părţi art. 1201 C. civ. are în vedere participarea lor în proces în nume propriu ca titulare ale drepturilor ce formează obiectul litigiului sau în calitate de reprezentante. În sfera noţiunii de obiect se include nu numai obiectul material ci şi dreptul subiectiv, care poartă asupra obiectului sub aspect material, iar în ceea ce priveşte cauza trebuie avut în vedere temeiul juridic al dreptului valorificat prin cerere, care nu se confundă nici cu cauza acţiunii, dar nici cu dreptului subiectiv şi nici cu mijloacele de dovadă ale temeiului juridic.
În raport de cele arătate,analizând cererea de chemare în judecată (fila 1 dosar fond) ce a făcut obiectul dosarului nr. 28688/3/2008 la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi sentinţa civilă nr. 1759 din 20 decembrie 2006 pronunţată în dosarul nr. 31368/3/2006 de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, (fila 192 dosar fond) constatăm că în ambele acţiuni au calitatea de reclamanţi aceleaşi părţi,în ambele acţiuni temeiul juridic l-a reprezentat Legea nr. 10/200 şi în ambele s-a solicitat desfiinţarea dispoziţiei nr. 4338/2005 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti privind imobilul situat în Bucureşti, sector 1. În concluzie nu este reală susţinerea că cererea soluţionată prin sentinţa civilă nr. 1759/2006 nu a fost formulată de reclamanţi şi această sentinţă rămasă definitivă şi irevocabilă pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, are autoritate de lucru judecat în prezentul litigiu, cum corect au reţinut ambele instanţe.
Critica privind împrejurarea că puterea lucrului judecat nu însoţeşte acele hotărâri prin care cererea a fost respinsă pentru consideraţii procedurale, deci existenţa unei asemenea hotărâri nu poate constitui un impediment în soluţionarea cererii ulterioare de vreme ce în primul proces fondul raporturilor juridice dintre părţi nu fusese soluţionat nu poate fi primită.
Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 este o lege specială. Aceasta înseamnă că termenul de 30 de zile statuat de art. 24 devenit după republicare art. 26 are caracter special şi de strictă aplicare, fiind o condiţie legală de fond prevăzută explicit, iar instanţelor învestite cu soluţionarea acţiunilor derivând din nemulţumirea modului de soluţionare a notificărilor le revine obligaţia de a verifica îndeplinirea acestei condiţii. Astfel, legea dispune: „Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se altă sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare". În acest context rezultă că acest termen este o condiţie de fond impusă de lege, analizată ca atare de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a care a pronunţat sentinţa nr. 1759/2006, intrată după cum am arătat în puterea lucrului judecat, iar instanţa de apel nu a făcut nicio confuzie reţinând că instanţa de fond a apreciat corect asupra tardivităţii introducerii acţiunii.
Potrivit art. 1532 C. civ. „ Mandatul este un contract în puterea căruia o persoană se obligă, fără plată, de a face ceva pe seama unei alte persoane de la care a primit însărcinarea", iar potrivit art. 1533 C. civ..
„Mandatul poate fi expres sau tacit. Şi primirea mandatului poate să fie tacită şi să rezulte din executarea lui din partea mandatarului". Faţă de aceste dispoziţii mandatul este un contract consensual, care ia naştere prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără a fi supus vreunei forme speciale, putând fi expres sau tacit. În acest context, este de relevat că, în conţinutul Legii nr. 10/2001, nu sunt dispoziţii care să deroge de la normele dreptului comun şi care să interzică posibilitatea părţilor de a uza de dispoziţiile citate în scopul realizării drepturilor lor.
Din studiul actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că la filele 18, 19, 20, 21 dosar apel se află procurile speciale date de reclamanţi numitului M.H.D., analizate de instanţa de apel, prin care acesta a fost împuternicit să le reprezinte interesele în cererea de chemare în judecată prin care s-a solicitat anularea dispoziţiei nr. 4338/2005 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti privind imobilului situat în Bucureşti, nr. 14, care a făcut obiectul dosarului nr. 31368/3/2006 – Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 1759/2006. În consecinţă înscrisurile privind comunicarea dispoziţiei la data de 3 iulie 2008 nu au nicio eficienţă în raport de faptul că faţă de cele expuse este evident că reclamanţii au avut cunoştinţă de litigiul soluţionat prin sentinţa civilă nr. 1759/2006 precum şi în raport de faptul că nu au utilizat mijloacele procedurale legale, respectiv nu au solicitat potrivit dispoziţiilor art. 103 C. proc. civ. repunerea în termen dovedind împrejurări obiective care să-i pună în imposibilitatea de a acţiona în justiţie în termenul legal şi nu au formulat o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. prin care să invoce existenţa de înscrisuri doveditoare care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, după darea hotărârii.
Cât priveşte celelalte critici, care se referă la împrejurările de fapt reţinute de instanţă(cum ar fi faptul că declaraţiile din data de 3 iulie 2008 semnate de M.A.M. şi M.M.I. - filele 3,4 dosar fond - sunt întocmite „pro causa"), urmează a se constata că prin ele se tinde la reaprecierea, la reevaluarea situaţiei de fapt , ceea ce nu este posibil a se realiza în recurs în raport de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul a fost respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii M.A.M., M.T., M.M.I., M.C.C. şi P.B.Z. împotriva deciziei nr. 403 A din 24 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 8 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4273/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4237/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
