ICCJ. Decizia nr. 4419/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4419/2010
Dosar nr. 3683/30/2008
Şedinţa publică din 14 septembrie 2010
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, la data de 6 februarie 2008, reclamantul S.N. a chemat în judecată pe pârâţii M.M. şi SC V. SA, solicitând obligarea acestora în solidar, la plata sumei de 280.000 Euro, echivalentul în lei la data executării, din care 70.000 Euro reprezentând împrumut nerestituit şi 210.000 Euro penalităţi de întârziere calculate conform contractului şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 969 şi urm, art. 1652 şi urm C. civ., art. 46 şi art. 7201 C. com., reclamantul a arătat că la data de 22 decembrie 2005 a încheiat un contract de împrumut, acordând suma de 90.000 Euro pârâtului M.M., cu obligaţia pentru acesta din urmă, de a o restitui până la 16 ianuarie 2006.
In cazul nerespectării acestei date scadente, părţile au convenit asupra obligaţiei pârâtului de a restitui un minim de 20.000 Euro şi de a prezenta o garanţie suplimentară, cu prelungirea termenului de restituire, la 20 martie 2006, garanţia suplimentară reprezentând semnarea unui contract de fidejusiune cu SC V. SA, pentru ca aceasta să preia riscul insolvabilităţii debitorului.
Ulterior, la 26 ianuarie 2006, debitorul s-a conformat în parte, achitând suma de 10.000 Euro şi a prezentat un certificat constatator, din conţinutul căruia a reieşit că deţine calitatea de administrator al SC V. SA, astfel că s-a procedat la întocmirea contractului de fidejusiune, prin care s-a stabilit că SC V. SA, poate fi urmărită de către creditor, pentru executarea creanţei.
La data de 7 martie 2008 (fila 38 dosar fond), reclamantul şi-a precizat acţiunea, în sensul diminuării pretenţiilor sale, la suma de 140.000 Euro, din care 70.000 Euro, cu titlul de împrumut nerestituit şi 70.000 Euro penalităţi de întârziere.
Pârâţii SC V. SA şi M.M. au formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională.
Prin întâmpinare au invocat pe cale de excepţie, necompetenţa funcţională a Secţiei comerciale şi de contencios administrativ, faţă de natura juridică civilă a contractului de împrumut şi au susţinut că sunt de acord cu admiterea în parte a acţiunii, în sensul obligării lor la plata sumei de 38.000 Euro.
Cu caracter reconvenţional, pârâţii-reclamanţi au solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzei penale înserate în contractul de împrumut, cu privire la perceperea unei penalităţi de 0,5 % pentru fiecare zi de întârziere.
Prin încheierea din 4 aprilie 2008, Tribunalul Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, a dispus scoaterea cauzei de pe rolul acestei instanţe şi trimiterea ei Secţiei civile a aceleiaşi instanţe, cu motivarea că litigiul are caracter civil, iar contractul de fidejusiune nu poate constitui un fapt de comerţ, datorită caracterului accesoriu al acestuia la contractul de împrumut, de natură civilă.
Prin sentinţa nr. 930/PI din 12 martie 2009, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a admis în parte acţiunea precizată, a admis cererea reconvenţională şi a dispus obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 38.000 Euro, sau echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând împrumut nerestituit.
A constatat nulitatea absolută a clauzei penale din contractul de împrumut încheiat la 22 decembrie 2005, constând în penalităţi de întârziere.
Aceeaşi instanţă a respins în rest acţiunea precizată şi a compensat cheltuielile de judecată efectuate de părţi.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a avut în vedere natura contractului, invocat ca temei al pretenţiilor reclamantului S.N., respectiv contractul de împrumut având ca obiect sumele de bani, contract încheiat Între persoane fizice, fără a se percepe dobândă.
S-a reţinut că suma solicitată de reclamant cu titlul de penalităţi de întârziere nu are caracterul unei dobânzi, astfel că instanţa a respectat limitele învestirii.
In acest sens, în calificarea corectă a raportului juridic dedus judecăţii, s-a menţionat practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, exprimată prin Decizia nr. XI/2005, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, potrivit căreia, orice clauză penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea de penalităţi de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine legii.
Tribunalul Timiş a avut în vedere practica instanţei supreme în materie, precum şi faptul că părţile au convenit, în temeiul art. 969 C. civ., în sensul că prezentul împrumut este fără dobândă, faţă de împrejurarea că reclamantul nu a solicitat obligarea pârâţilor la plata unei dobânzi legale, soluţia de mai sus fiind dată cu respectarea principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel reclamantul S.N., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea acestei căi de atac, schimbarea sentinţei tribunalului şi admiterea în tot a acţiunii, obligarea pârâtului la restituirea sumei de 66.000 Euro, cu titlul de împrumut şi dobânda legală majorată cu 50%, de la 20 martie 2006 şi până la plata efectivă a debitului, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea apelului său, reclamantul a arătat că instanţa de fond nu a avut în vedere probatoriile administrate de acesta, iar cu privire la înscrisurile depuse de pârâtul M.M., reclamantul învederează că nu recunoaşte plata făcută de S.N., că a înţeles să conteste înscrisurile şi semnătura acestuia, deoarece acesta nu a avut mandat să încaseze în numele său, sumele de bani de la pârâtul M.M.
Astfel, deşi a afirmat că are mandat să ridice şi să încaseze sumele în numele său, revenindu-i sarcina probaţiunii, pârâtul M.M. nu a depus copia mandatului acordat lui S.N.
Au fost aduse critici referitoare la plata penalităţilor de întârziere, astfel cum au fost stabilite în cuprinsul contractului de împrumut, apelantul considerând că acestea sunt obligatorii, conform art. 969 C. civ., iar în situaţia în care instanţa va face aplicarea prevederilor art. 9 din OG nr. 9/2000, acestea ar trebui să îmbrace forma dobânzii la plafonul superior, majorată cu 50%, în temeiul art. 5 alin. (1) din ordonanţa sus menţionată.
S-a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a constatat nulitatea absolută a clauzei penale, constând în penalităţi de întârziere, câtă vreme penalităţile trebuie să compenseze paguba suferită, conform art. 1069 şi art. 969 C. civ. şi, s-a criticat lipsa de rol activ a primei instanţe, în a administra toate probatoriile utile cauzei, astfel că instanţa de apel, ca o instanţă de devoluţiune are a cerceta şi examina toate aceste aspecte.
Apelantul-reclamant arată că, deşi pârâtul M.M. a fost de acord cu admiterea în parte a acţiunii, în sensul obligării sale la plata sumei de 38.000 Euro, aceasta nu reprezintă o recunoaştere a debitului, astfel încât să fie incidente prevederile art. 275 C. proc. civ., iar pârâţii erau obligaţi la plata cheltuielilor de judecată, instanţa soluţionând greşit acest petit.
Se evidenţiază şi critica, în sensul că existenţa clauzei penale, atât timp cât nu are caracter deghizat şi nu contravine reglementărilor din materia dobânzilor, poate fi interpretată ca o convenţie asupra dobânzii moratorii, iar acordarea daunelor moratorii nu este contrară prevederilor art. 1087 C. civ.
A fost invocat principiul voinţei reale a părţilor, s-a susţinut că penalităţile de întârziere solicitate îmbracă forma dobânzii, fiind aplicabile dispoziţiile art. 9 din OG nr. 9/2000 şi s-a reluat solicitarea administrării probei cu înscrisuri, respectiv depunerea de către S.N. a copiei mandatului acordat pentru a ridica şi încasa sume de bani achitate altor persoane, iar declaraţia martorului a fost apreciată de apelantul-reclamant S.N., ca fiind contradictorie şi subiectivă.
Prin Decizia nr. 291/A din 23 noiembrie 2009, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul reclamantului, a desfiinţat sentinţa nr. 930 pronunţată la 12 martie 2009 şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, Tribunalului Timiş.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reiterat pe larg, situaţia de fapt reţinută în speţă, referitoare la: condiţiile încheierii contractului de împrumut, cuantumul si datele scadente, raportat la precizarea acţiunii, la obiectul acesteia, temeiul de drept, la condiţiile aplicării penalităţilor de întârziere, la încheierea contractului de fidejusiune între S.N., S.N. în calitate de împrumutători, M.M., împrumutat şi SC V. SA, în calitate de fidejusor, în care s-a consemnat achitarea sumei de 10.000 Euro şi s-a convenit asupra garantării obligaţiei principale, anume aceea de plată a diferenţei de 80.000 Euro, până la data de 20 martie 2006.
Deşi au fost apreciate ca fondate criticile referitoare la existenţa unui mandat special dat de către reclamant, avocatului său M.G.M., cu privire la limitele conferite prin contractul de asistenţă juridică, nu s-a lămurit de către instanţa de apel, dacă avocatul era sau nu împuternicit să întocmească şi să semneze, în numele împrumutătorilor S.N. şi S.N., contractul de fidejusiune, respectiv procesul-verbal de predare-primire a sumelor de bani.
S-a reţinut că prima instanţă a apreciat asupra valabilităţii contractului de fidejusiune, fără a verifica dacă există o hotărâre a Adunării Generale a acţionarilor societăţii comerciale, faţă de numărul de acţionari ai acesteia, iar din conţinutul contractului rezultă un debit personal al pârâtului M.M., în sumă de 80.000 Euro, ce a fost garantat cu patrimoniul societăţii comerciale pe acţiuni.
S-a constatat de către instanţa de apel că tribunalul, ca instanţă de fond nu a analizat valabilitatea procesului-verbal de predare-primire, încheiat la 3 aprilie 2006, între pârâtul M.M. şi reclamantul S.N., înscris, în care calitatea de primitor al sumei o are reclamantul, dar semnează S.N., iar semnăturile acestuia din urmă sunt total diferite pe cele două acte de predare a sumei (filele 51 şi 52 dosar nr. 1790/30/2008 al Tribunalului Timiş).
Instanţa de apel a apreciat temeinicia criticilor privind neacordarea de dobânzi legale reclamantului, conform art. 5 din OG nr. 9/2000 şi a constatat lipsa rolului activ al instanţei de fond, de a analiza raportul juridic dedus judecăţii, sub toate apărările invocate şi probatoriile administrate, ceea ce, astfel cum a conchis Curtea de Apel Timişoara, în pronunţarea deciziei prin care a admis apelul reclamantului, echivalează cu o necercetare a fondului pricinii, fiind incidente dispoziţiile art. 297 C. proc. civ.
Împotriva deciziei nr.291/A din 23 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara au declarat recurs pârâţii M.M. şi SC V. SA, solicitând în temeiul art. 312 alin. (3) şi art. 304 pct. 6, 8 C. proc. civ. admiterea acestei căi de atac, casarea deciziei din apel şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei Tribunalului Timiş.
Recurenţii-pârâţi arată că, raportat la petitul acţiunii, „instanţa de apel s-a pronunţat ultra petita, a acordat mai mult decât s-a cerut şi a dat o altă interpretare, înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al raportului juridic din speţă".
Astfel, prima instanţă a analizat şi administrat corect probele, şi făcând trimitere la înscrisurile sub semnătură privată, răspunsurile la interogatorii, conţinutul contractului de fidejusiune şi cel al chitanţelor întocmite cu ocazia achitării de către pârâtul-recurent, a unor sume de bani din totalul împrumutul, a reţinut că acestea constituie un început de dovadă scrisă, conform art. 1197 C. civ.
Faţă de această susţinere, recurenţii-pârâţi M.M. si SC V. SA critică Decizia instanţei de apel, în sensul că nu trebuia admis apelul reclamantului S.N., desfiinţată sentinţa Tribunalului Timiş şi trimisă cauza spre rejudecare, această soluţie fiind nelegală, deoarece instanţa de fond a examinat pricina sub toate aspectele, astfel că nu sunt incidente prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
Au fost aduse critici, potrivit cărora instanţa de apel nu a dat dovadă de rolul activ, consfinţit de prevederile art. 129 din acelaşi cod, şi nu a analizat chestiunea legată de limitele mandatului dat avocatului M.G.M., cu privire la întocmirea şi semnarea, în numele împrumutătorilor S.N. şi S.N., a contractului de fidejusiune, respectiv procesul-verbal de predare-primire a sumelor de bani.
S-a reproşat instanţei de apel că nu a verificat dacă în absenţa clauzei penale, care a fost anulată, se putea acorda dobânda legală şi că aceasta a interpretat greşit dispoziţiile art. 275 C. proc. civ., compensând cheltuielile de judecată, care , în opinia recurenţilor-pârâţi M.M. şi SC V. SA trebuiau acordate.
Recursul este fondat şi urmează a fi admis, în limita şi pentru considerentele ce succed:
Potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel putea si trebuia să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, cu privire la toate chestiunile ce au făcut obiectul criticilor şi să-şi motiveze Decizia, cu respectarea cerinţelor prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod.
In temeiul caracterului devolutiv specific acestei căi de atac, obligaţia de mai sus revenea instanţei de apel, care nu a lămurit şi nu a analizat criticile din apel, cu privire la: limitele mandatului avocatului M.G.M., referitor la întocmirea şi semnarea, în numele împrumutătorilor S.N. şi S.N., a înscrisurilor mai sus reţinute, la posibilitatea acordării sau nu a dobânzii legale şi la aspectul privind cererea de completare a probatoriilor, în acord cu prevederile art. 295 alin. (2 )C. proc. civ.
Soluţia pronunţării asupra apelului reclamantului, prin admiterea acestei căi de atac şi desfiinţarea sentinţei dată de instanţa de fond, cu trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului, fără a analiza chestiunile puse în discuţie prin intermediul criticilor din apel, constituie o încălcare a principiului devoluţiunii apelului, principiu ce guvernează această cale de atac.
Aceasta înseamnă că efectul devolutiv al apelului este limitat prin două reguli de bază, prima tantum devolutum quantum apellantum, potrivit căreia instanţa de apel va proceda la o nouă judecată asupra fondului, în limitele criticilor formulate de apelant, deci poate judeca atât cât i s-a cerut, şi cea de-a doua: tantum devolutum quantum judicatum, aceasta din urmă având semnificaţia păstrării cadrului procesual stabilit în prima instanţă.
In acest sens, instanţa de trimitere, în rejudecarea apelului va examina criticile privind dobânda legală solicitată de reclamant având în vedere fundamentul raportului juridic dedus judecăţii, faţă de limitele învestirii, în raport de interpretarea dată contractului de împrumut şi a celui de fidejusiune şi va stabili dacă analiza contractelor a fost realizată potrivit clauzelor clare şi precise, ce trebuie aplicate, în litera si spiritul lor, instanţa neavând dreptul de a le da un alt înţeles, contrar voinţei părţilor, conform art. 969 C. civ.
Înalta Curte constată că instanţa de apel, în mod greşit nu a intrat în „cercetarea fondului", cu respectarea limitelor devoluţiunii stabilite prin declaraţia de apel, împrejurare ce atrage incidenţa art. 312 alin. (5) C. proc. civ., casarea deciziei pronunţată de Curtea de Apel Timişoara şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, care a omis a examina criticile invocate în apel.
Cu prilejul rejudecării se vor analiza sub formă de apărări şi celelalte susţineri din recurs.
Aşa fiind, instanţa supremă va admite recursul declarat de pârâţi, va casa Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului, aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâţii M.M. şi SC V. SA împotriva deciziei nr. 291/A din 23 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, pe care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 14 septembrie 2010
| ← ICCJ. Decizia nr. 4421/2010. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 442/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
