ICCJ. Decizia nr. 440/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 440/2010
Dosar nr. 2098/108/200.
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 700 din 17 septembrie 2008 înregistrată pe rolul Tribunalului Arad sub nr. 2098/108/2007 la data de 4 mai 2007, constată că reclamanta L.I. a chemat în judecată pârâta SC A. SA Arad, solicitând instanţei a pronunţa o hotărâre care să înlocuiască Decizia pârâtei cu oferta de restituire prin echivalent, pentru imobilul situat în Arad, înscris în C.F. nr. 16.114 Arad, nr. top. 3104/a.1.3.b/1, reprezentând construcţii şi teren în întindere de 4.320 mp, imobil pe care l-a evaluat la suma de 2.050.534,4 lei RON.
Prin întâmpinare, pârâta SC A. SA Arad a solicitat admiterea în parte a acţiunii reclamantei, în sensul că oferta de restituire prin echivalent la care societatea pârâtă a fost obligată, să privească numai terenul în 4320 mp naţionalizat de la antecesorii reclamantei, considerând totodată că nu are calitatea de entitate investită cu soluţionarea notificării reclamantei în ceea ce priveşte construcţiile demolate de pe terenul din C.F. 16114 Arad, şi nici nu poate obligată să-i acorde reclamantei măsuri reparatorii pentru aceste construcţii deoarece la momentul apariţiei Legii nr. 10/2001, aceste construcţii nu mai erau deţinute de societate, motiv pentru care a apreciat că în raport de exigenţele art. 20 din Legea nr. 10/2001, societatea A. nu are calitatea de entitate învestită cu soluţionarea notificării în ceea ce priveşte construcţiile demolate. Invocând caracterul absurd ca o societate comercială integral privatizată să acorde măsuri reparatorii pentru imobile demolate care nu au fost niciodată în patrimoniul ei, pârâta a invocat dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 10/2001 concluzionând că nu îi revine obligaţia de a emite o ofertă de despăgubiri decât pentru terenul în suprafaţă de 4320 mp, la o valoarea stabilită printr-o expertiză judiciară iar nu impusă unilateral de reclamantă.
La data de 14 iunie 2007, SC A.C. SRL, a depus la dosar cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtei SC A. SA Arad, solicitând admiterea în principiu a cererii, iar pe fond obligarea A.V.A.S. Bucureşti, în calitate de reprezentant al Statului Român, la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent cuvenite reclamantei. În motivarea cererii intervenienta arată că, potrivit contractului de vânzare cumpărare de acţiuni nr. 23 din 30 august 2002, a cumpărat de la fosta A.P.A.P.S. Bucureşti, în prezent A.V.A.S. Bucureşti, pachetul majoritar de acţiuni deţinut de Statul Român la SC A. SA Arad, deţinând un procent de 81,77 din capitalul social al SC A. SA, pretenţiile reclamantei L.I. de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, constituind o evicţiune care o prejudiciază în mod direct, întrucât dacă va fi admisă această cerere, va conduce la o diminuare considerabilă a patrimoniului societăţii A. SA Arad, în care societatea intervenientă are o participaţie de 81,77%. Intervenienta a apreciat că măsurile reparatorii ce se cuvin reclamantei trebuie să fie suportate de către A.V.A.S. Bucureşti, în reprezentarea Statului Român, aceasta deoarece, construcţiile aparţinând fostei „F.C.A." au fost demolate de Statul Român cu mult înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că la data apariţiei Legii nr. 10/2001, SC A. SA Arad, nu mai avea calitatea de „unitate deţinătoare" a acestor construcţii. Intervenienta a susţinut că a plătit inclusiv preţul terenului pe care s-a aflat fosta fabrică de ciorapi, astfel că şi în ce priveşte despăgubirile cu privire la acest teren ar trebui să fie suportate tot de către A.V.A.S.
Prin cererea de chemare în garanţie, înregistrată la data de 14 iunie 2007, SC A.C. SRL a chemat în garanţie A.V.A.S. Bucureşti şi a solicitat ca în situaţia în care SC A. SA Arad, va cădea în pretenţii faţă de reclamantă, să fie obligat A.V.A.S. Bucureşti la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, cuvenite reclamantei pentru imobilul în litigiu. În motivare a susţinut că a cumpărat de la fosta A.P.A.P.S. pachetul majoritar de acţiuni deţinut de Statul Român la SC A. SA la un preţ negociat în considerarea întregului patrimoniu al societăţii A. de la momentul respectiv. Intervenienta a apreciat că, în calitate de vânzătoare a acţiunilor, A.V.A.S. Bucureşti are o obligaţie legală de garanţie pentru evicţiune, şi în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1337 – 1340 C. civ., pentru angajarea obligaţiei A.V.A.S. de garanţie contra evicţiunii faţă de SC A.C. SRL, clauza de limitare a răspunderii pentru evicţiune inserată în contractul de vânzare cumpărare de acţiuni nefiind incidentă în cauză. Invocând dispoziţiile Legii nr. 10/2001, intervenienta a apreciat că ori de câte ori imobilul nu poate fi restituit în natură persoanei îndreptăţite şi se pune problema acordării de măsuri reparatorii prin echivalent acestea se acordă întotdeauna numai de către statul român sau alte autorităţi abilitate ale statului, cu atât mai mult în cauza de faţă în care SC A. SA, este în prezent integral privatizată, şi că A.V.A.S. Bucureşti a încasat de la SC A.C. SRL un preţ corespunzător a întregului patrimoniu al SC A. SA, concluzionând că obligaţia de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent incumbă ex lege chematei în garanţie A.V.A.S. Bucureşti, solicitând ca urmare admiterea cererii de chemare în garanţie.
În drept a invocat art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001, art. 1377 C. civ. şi art. 60 – 63 C. proc. civ.
Prin întâmpinarea depusă, la cererea de chemare în garanţie formulată, chemata în garanţie A.V.A.S. Bucureşti, a solicitat respingerea cererii invocând excepţia autorităţii de lucru judecat, şi ca urmare solicită admiterea excepţiei şi respingerea acţiunii formulate de reclamantă, solicitând totodată respingerea ca nefondată a cererii de chemare în garanţie. În motivare, a susţinut pe scurt că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 A.V.A.S. deţinea 72,97% din capitalul SC A. SA, astfel că acestei societăţi comerciale îi revenea obligaţia de a soluţiona notificarea primită în calitate de unitate deţinătoare. Invocând prevederile art. 20 şi art. 21 din Legea nr. 10/2001, A.V.A.S. a susţinut că societatea A. a întârziat deliberat emiterea ofertei de despăgubire, în speranţa eludării dispoziţiilor legale şi prin nerespectarea termenului instituit din acelaşi act normativ cu scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor legale în eventualitatea unei privatizări.
Prin sentinţa civilă nr. 700 din 17 septembrie 2008 Tribunalul Arad a admis acţiunea precizată formulată de reclamanta L.I. , domiciliată în Arad, judeţul Arad, în contradictoriu cu SC A. SA. cu sediul în Arad, judeţul Arad, având ca obiect obligaţie de a face;
A fost obligată pârâta SC A. S.A. Arad să emită o decizie reprezentând ofertă de despăgubiri prin echivalent pentru imobilul situat în Arad, înscrisă în C.F. nr. 16.114 – Arad, cu nr. top. 3104/a.1.3.b/1, reprezentând construcţii şi teren în întindere de 4.320 mp, „fosta F.C.A.", evaluată la data pronunţării prezentei sentinţe la echivalentul în lei a sumei de 721.884 Euro, în caz contrar prezenta sentinţă urmând a ţine loc de ofertă valabilă de restituire prin echivalent;
A fost respinsă cererea de intervenţie în interesul pârâtei formulată de intervenienta S.C. A.C. S.R.L., cu sediul în Arad, judeţul Arad precum şi cererea de chemare în garanţie a A.V.A.S., cu sediul în Bucureşti, sector 1;
A fost obligată pârâta S.C. A. S.A. să plătească reclamantei suma de 8.000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin notificarea din 19 martie 2001, expediată în baza Legii nr. 10/2001, reclamanta L.I. a solicitat pârâtei SC A. SA Arad restituirea imobilului situat în Arad, identificat cu nr. top. 3104/a.1.3.b/1, compus din teren în suprafaţă de 4320 mp şi construcţii, respectiv fosta „F.C.A.".
Întrucât pârâta SC A. SA, în calitate de unitate deţinătoare, a refuzat să emită o decizie motivată î n conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reclamanta s-a adresat justiţiei prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad sub nr. 3752/2001, litigiu care s-a finalizat prin pronunţarea sentinţei civile nr. 233 din 20 mai 2002 prin care excepţia prematurităţii formulării acţiunii s-a respins şi a admis în parte acţiunea civilă a reclamantei, anulând Decizia emisă între timp de pârâtă cu nr. 1304 din 4 iunie 2001 şi respingând capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii cuprinzând oferta de restituire prin echivalent.
Prin Decizia civilă nr. 124 din 21 octombrie 2002, pronunţată în dosarul nr. 5174/C/2002, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de reclamanta L.I. şi a schimbat în parte sentinţa tribunalului în sensul că a obligat pârâta SC A. SA Arad să emită în favoarea reclamantei o ofertă de restituire prin echivalent a imobilului reprezentând construcţii şi teren, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei atacate şi respingând ca nefondat apelul societăţii pârâte.
Decizia Curţii de Apel Timişoara a rămas definitivă prin respingerea recursului declarat de SC A. SA Arad, prin Decizia civilă nr. 5200 din 15 iunie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosar nr. 5703/2002.
Deşi începând cu data de 15 iunie 2005, pârâta SC A. SA a fost obligată irevocabil să emită o ofertă de despăgubiri construcţia ce a constituit fosta „F.C.A." şi terenul aferent de 4320 mp, nici până astăzi pârâta nu şi-a executat această obligaţie stabilită prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Având în vedere această împrejurare, tribunalul a apreciat că solicitarea reclamantei, adresată instanţei, de a pronunţa o hotărâre care să înlocuiască Decizia de restituire prin echivalent, este pe deplin întemeiată, câtă vreme în lipsa unei astfel de decizii, dreptul subiectiv recunoscut reclamantei prin hotărârea judecătorească anterioară, intrată în puterea lucrului judecat, nu ar mai putea fi adus la îndeplinire şi valorificat.
În ceea ce priveşte apărările formulate atât de către pârâta SC A. SA Arad cât şi de către intervenienta accesorie SC A.C. SRL Arad, legate de obligativitatea plăţii acestor despăgubiri de către A.V.A.S., aceste apărări tind să răstoarne puterea de lucru judecat consacrată şi statuată prin procesul anterior menţionat, finalizat printr-o hotărâre irevocabilă conform căreia obligaţia de emitere a ofertei de restituire în echivalent, atât pentru teren cât şi pentru fosta construcţie, revine pârâtei SC A. SA.
În ceea ce priveşte cuantumul acestor despăgubiri, respectiv a echivalentului bănesc al terenului şi construcţiei, tribunalul a constatat că în cauză sunt incidente prevederile art. 10 alin. (8) şi (9) conform cărora valoarea corespunzătoare a construcţiilor preluate în mod abuziv şi demolate se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare în funcţie de volumul de informaţii puse la dispoziţia evaluatorului iar valoarea terenurilor, care nu se pot restitui în natură, se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
Abordând cele două rapoarte de expertiză efectuate în cauză din perspectiva acestor dispoziţii legale, tribunalul constată că cea de-a doua expertiză corespunde exigenţelor legii, întrucât – aşa cum se poate observa – în cadrul primului raport de expertiză tehnică judiciară, expertul concluzionează că valoarea de circulaţie a construcţiilor demolate, nu poate fi stabilită decât prin raportare la construcţii similare care astăzi nu există.
Prin concluziile raportului de expertiză tehnică întocmit de experţi tehnici judiciari B.I., B.I.I. şi S.F.I., s-a apreciat că valoarea de circulaţie a imobilului tern în suprafaţă de 4320 mp este de 432.000 Euro adică 1.589.760 Ron, iar valoarea de piaţă a construcţiilor demolate ce au reprezentat fosta fabrică de ciorapi este de 289.884 Euro, adică 1.066.773 lei Ron.
În raport de aceste considerente de fapt şi de drept şi constatând refuzul nejustificat al debitoarei – pârâtă SC A. SA Arad de a executa benevol obligaţia rezultată din titlu executor constituit din Decizia civilă nr. 124 din 21 octombrie 2002, pronunţată în dosar nr. 5174/C/2002 de către Curtea de Apel Timişoara, tribunalul a admis cererea principală formulată de reclamanta L.I. în contradictoriu cu SC A. SA având ca obiect obligaţie de a face şi a obligat pârâta SC A. SA Arad să emită o decizie reprezentând ofertă de despăgubiri prin echivalent pentru imobilul situat în Arad, înscrisă în C.F. nr. 16114 – Arad, cu nr. top. 3104/a.1.3.b/1, reprezentând construcţii şi teren în întindere de 4320 mp, fosta „F.C.A.", evaluată la data pronunţării prezentei sentinţei la echivalentul în lei a sumei de 721.884 Euro, în caz contrar prezenta sentinţă urmând a ţine loc de ofertă valabilă de restituire prin echivalent.
În ceea ce priveşte cererea de intervenţie accesorie şi cererea de chemare în garanţie a A.V.A.S. Bucureşti, ambele formulate de către intervenienta SC A.C. SRL Arad, tribunalul le-a apreciat ca fiind nefondate.
În concret, intervenienta a solicitat tribunalului să oblige A.V.A.S. la suportarea obligaţiei de plată a acestor despăgubiri în virtutea obligaţiei de garanţie a vânzătorului, reglementată de art. 1337 C. civ. În cauză nu sunt însă întrunite condiţiile antrenării răspunderii pentru evicţiune deoarece pentru a opera această garanţie din partea vânzătorului, din interpretarea art. 1337 – art. 1340 C. civ. este necesar ca periodul ori cauza evicţiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Or, aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni la SC A. SA, intervenit între fosta A.P.A.P.S. (actualmente A.V.A.S.) şi SC A.C. SRL s-a încheiat la data de 30 august 2002, adică la un moment în care procesul dintre reclamanta L.I. şi SC A. SA era pendinte pe rolul instanţelor judecătoreşti de mai bine de un an de zile. Mai mult această împrejurare, a privatizării societăţii A. SA a fost invocată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu ocazia recursului declarat împotriva deciziei curţii de apel ce constituie titlu executor în cauză, fără a fi apreciată ca o apărare relevantă de către instanţa supremă în examinarea caracterului fondat ori nefondat al recursului. În altă ordine de idei, despre existenţa acestui litigiu în curs de desfăşurare s-a menţionat în contractul de privatizare privind vânzarea-cumpărarea de acţiuni, la pct. 7.4 - Litigii existând o trimitere la litigiile avute pe rol de SC A. SA: la momentul încheierii contractului, cuprinse în Anexa 1.3 la contract.
Or, în aceste condiţii, se poate lesne concluziona că: pericolul evicţiunii era cunoscut intervenientei la data încheierii contractului de privatizare (cumpărare acţiuni), iar litigiile aflate pe rolul instanţelor cu privire la SC A. SA au influenţat cu siguranţă preţul la care s-au vândut acţiunile prin contractul încheiat.
Aşa fiind, sub nici o formă nu se mai poate reţine garanţia pentru evicţiune a vânzătorului, în raport de exigenţele art. 1337 – 1340 C. civ., motiv pentru care tribunalul a respins cererea de intervenţie în interesul pârâtei formulată de intervenienta SC A.C. SRL, precum şi cererea de chemare în garanţie a A.V.A.S., formulată de aceeaşi intervenientă.
Prin Decizia civilă nr. 13 din 28 ianuarie 2009 Curtea de Apel Timişoara a respins apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 700/2008, apel declarat de reclamanta-apelantă L.I. , a admis apelul declarat de pârâta SC A. SA şi intervenienta SC A.C. SRL împotriva aceleiaşi sentinţe, a schimbat în parte sentinţa în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanta L.I. împotriva pârâtei SC A. SA. S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
Curtea de Apel Timiş a reţinut, în considerentele deciziei, că reclamanta L.I. , uzând de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 a trimis pârâtei la 20 martie 2001 o notificare prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului din litigiu sau măsuri reparatorii.
Prin sentinţa civilă nr. 233 din 20 mai 2002, pronunţată în dosarul nr. 3752/2001 al Tribunalului Arad, modificată prin Decizia civilă nr. 124 din 21 octombrie 2002 pronunţată în dosarul nr. 5147/C/2002 al Curţii de Apel Timişoara, confirmată, definitiv şi irevocabil, de Decizia nr. 5200 din 15 iunie 2005 pronunţată în dosarul nr. 5703/2002 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, pârâta SC A. SA Arad a fost obligată să emită oferta de restituire prin echivalent pentru imobilul F.C.A.", situată în Arad, înscrisă în C.F. nr. 16114 Arad, nr. top. 3104/a.1.3.b/1, reprezentând construcţii şi teren în întindere de 4.320 mp, valoarea imobilului urmând, conform legii, să fie stabilită prin acordul pârâţilor.
Reclamanta avea posibilitatea să uzeze de procedura executării silite a hotărârii irevocabile în vederea conformării pârâtei de a proceda la evaluarea despăgubirilor aferente imobilului revendicat şi emiterii ofertei către reclamantă, cale neurmată de aceasta, dar a promovat prezenta acţiune prin care a solicitat instanţei să pronunţe o hotărâre care să înlocuiască Decizia pârâtei cu oferta de restituire prin echivalent, la data de 4 mai 2007 când au devenit incidente în materie dispoziţiile Legii nr. 247/2005.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora.
Art. 16 alin. (2) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede că notificările nesoluţionate până la data intrării în vigoare a acestei legi, se transmit Secretariatului Comisiei Centrale pentru acordarea de despăgubiri, însoţite de Decizia sau dispoziţia conţinând propunerea motivată de acordare de despăgubiri şi de documentaţia aferentă.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit alin. (6) şi alin. (7) ale textului de lege invocat, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acestea pot face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ, doar după ce au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Prin urmare, se constată că prima instanţă nu a făcut o corectă aplicare a legii atunci când a apreciat că stabilirea cuantumului despăgubirilor poate face obiectul de analiză al instanţei de judecată, câtă vreme dispoziţiile legale incidente prevăd că acestea urmează să fie stabilite prin decizie a Comisiei Centrale.
Soluţia nu este în dezacord cu principiile şi jurisprudenţa C.E.D.O., deoarece dreptul de acces la o instanţă de judecată nu este un drept absolut. El poate fi supus condiţiei prealabile a unei proceduri administrative, pentru că ceea ce interesează este ca limitările aduse acestui drept să nu fie de natură a goli de conţinut însuşi dreptul ocrotit.
Or dreptul de acces la instanţă nu este negat, dar este supus condiţiei epuizării procedurii derulate la Comisia Centrală.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta care a învederat următoarele critici de nelegalitate:
Hotărârea este lipsită de temei legal în temeiul art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., faptul că sunt îndreptăţiţi la acordarea despăgubirilor prin echivalent a fost statuat prin hotărârea definitivă şi irevocabilă din 15 iunie 2005; erau incidente dispoziţiile art. 23 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora valoarea despăgubirilor urma să fie stabilită de comun acord de către părţi.
Legea în materia acordării despăgubirilor s-a modificat din 22 iulie 2005, odată cu apariţia Legii nr. 247/2005, situaţie în care se impune analiza normelor procedurale de imediată aplicare care au survenit în timp cu privire la procedura de stabilire şi acordare a despăgubirilor, modificări invocate şi aplicate de pârâtă în dauna intereselor reclamantei.
Instanţa de apel, admiţând apelul pârâtei, a respins acţiunea cu motivarea că reclamanta avea posibilitatea de a uza de procedura executării silite a hotărârii irevocabile în vederea conformării pârâtei de a proceda la evaluarea despăgubirilor aferente imobilului revendicat.
Instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut deoarece în apel nu s-a opus în totalitate acţiunii reclamantei, nu a contestat nici drepturile la despăgubire, nici valoarea acestora, ci a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul respingerii cererii de chemare în garanţie, în sensul că a considerat şi a solicitat instanţei de apel ca, admiţând cererea de intervenţie şi chemarea în garanţie, să oblige A.V.A.S. Bucureşti să emită decizie de acordare a despăgubirilor stabilite prin raportul de contraexpertiză şi nicidecum nu a solicitat instanţei să respingă acţiunea, aşa cum a reţinut instanţa de apel, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
La dosarul cauzei A.V.A.S. şi SC A. SA depun întâmpinări prin care solicită respingerea recursului declarat de reclamantă: în primul rând, motivul de recurs privind restabilirea cuantumului despăgubirilor pentru ca dosarul administrativ să fie înaintat de intimata SC A. SA Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor este neîntemeiat, dispoziţiile Legii nr. 247/2005 sunt exprese în ceea ce priveşte modalitatea de acordare şi stabilire a cuantumului măsurilor reparatorii, aceasta revenindu-i Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ce va emite în final o decizie ce va cuprinde şi cuantumul despăgubirilor ce vor consta în titluri de despăgubire.
Singura entitate împuternicită să acorde despăgubiri băneşti în temeiul Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005 este Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care emite titluri de despăgubire, urmare a deciziilor/dispoziţiilor cu propunere de acordare de măsuri reparatorii emise de persoanele juridice investite cu soluţionarea notificării.
Intimata SC A. SA susţine că litigiul – nesoluţionat în totalitate până la data apariţiei Legii nr. 247/2007, a intrat restrictiv în sfera de incidenţă a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001; procedura pe care recurenta era obligată să o urmeze pentru a-şi valorifica dreptul la despăgubiri recunoscut prin hotărârea din litigiul anterior s-a modificat, n sensul că potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001, aceste despăgubiri urmează a fi acordate în condiţiile legii privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilului preluat în mod abuziv.
Analizând Decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
În mod corect Curtea de Apel Timişoara a respins apelul declarat de reclamanta L.I. şi a admis apelul declarat de pârâta SC A. SA şi intervenienta SC A.C. SRL împotriva acestei sentinţe şi a schimbat în parte sentinţa în sensul respingerii acţiunii formulate, menţinându-se restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
Motivele de recurs invocate, privind nelegalitatea deciziei recurate nu se justifică, în mod just s-au interpretat prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001, despăgubirile la care reclamanta este îndreptăţită, urmând a se acorda potrivit Legii nr. 247/2005. Legea specială (Legea nr. 247/2005) prevede în mod expres la art. 16 alin. (1) Capitolul V Titlul VII că deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare, sau, după caz, a ordinelor conducătorilor administraţiei centrale investite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite, după caz, de situaţia juridică actuală, se predau pe bază de proces verbal de predare primire Secretariatului Comisiei Centrale a imobilului obiect al restituirii.
Nu se poate reţine nici critica recurentei privind acordarea a mai mult decât s-a cerut, şi în consecinţă nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.: instanţa de fond s-a pronunţat întocmai şi în virtutea principiului disponibilităţii părţilor, pe cererea de chemare în judecată prin care reclamanta a solicitat anularea deciziei pârâtei şi obligarea acesteia să emită o decizie care să cuprindă oferta de restituire prin echivalent, cerere asupra căreia instanţa de fond s-a pronunţat.
De asemenea, măsurile reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri se vor acorda în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 ce a reglementat regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Astfel, nu este incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, se va respinge ca nefondat recursul declarat şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine sentinţa civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C ID .
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta L.I. împotriva deciziei civile nr. 13 din 28 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Timişoara.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 437/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 436/2010. Civil → |
|---|
