ICCJ. Decizia nr. 4528/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4528/2010
Dosar nr. 320/44/2007
Şedinţa publică din 17 septembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, secţia civilă, sub nr. 386/2006, reclamanta P.M. a formulat contestaţie împotriva dispoziţiei de respingere nr. 18475 din 8 decembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Brăila, prin care s-a respins notificarea formulată pentru restituirea imobilului din Brăila, solicitând anularea dispoziţiei respective, în contradictoriu cu Instituţia Primarului Municipiului Brăila.
Prin sentinţa civilă nr. 33 din 16 ianuarie 2007, s-a respins, ca nefondată, contestaţia formulată de P.M. (fostă B.), împotriva dispoziţiei nr. 18475 din 8 decembrie 2005 a Primarului Municipiului Brăila, privind notificarea de restituire a imobilului din Brăila.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a formulat notificare după apariţia Legii nr. 247/2005, fără să observe că dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 au rămas nemodificate şi că termenul de depunere a cererilor a expirat la 14 februarie 2002.
Reclamanta a mai susţinut că situaţia imobilului solicitat a i se restitui nu se regăsea în formularea art. 21 din Legea nr. 10/2001, articol ce reglementează situaţia depunerii notificărilor în termen de 6 luni, termen prelungit de două ori, cu câte 3 luni.
De altfel, art. 2 din Legea nr. 10/2001 defineşte, în mod clar, ce se înţelege prin imobile preluate în mod abuziv.
Actul normativ sus-menţionat reprezintă legea specială în materia revendicării imobiliare, prin care legiuitorul a urmărit să evite perpetuarea stării de incertitudine în ceea ce priveşte situaţia juridică a imobilelor preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu valabil, de către stat sau de către alte persoane juridice.
În acest scop a fost instituită, prin art. 21 şi urm. din lege, o procedură administrativă ce are ca scop restituirea în natură a imobilelor, de către persoana juridică deţinătoare.
Legiuitorul a condiţionat exercitarea dreptului la restituirea imobilelor de respectarea unor termene, cum este şi termenul de 6 luni prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în interiorul căruia trebuie trimisă notificarea către persoana juridică deţinătoare a bunului.
De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 44 alin. (1) teza I din Constituţie, exercitarea dreptului de proprietate trebuie să se facă în limitele legii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, criticând-o ca nelegală.
Prin decizia civilă nr. 297/A din 28 octombrie 2009, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta P.M.
În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că soluţia primei instanţe este temeinică şi legală.
Prin dispoziţia contestată, Primarul Municipiului Brăila a respins notificarea reclamantei, ca tardiv formulată.
Instanţa, fiind sesizată cu o contestaţie împotriva acestei dispoziţii, era obligată să verifice motivarea Primarului privind soluţia de respingere a notificării, ca tardiv formulată, astfel încât nu mai trebuia supusă dezbaterii părţilor excepţia tardivităţii notificării, această excepţie nefiind invocată, pentru prima dată, în instanţă, ci viza chiar fondul contestaţiei.
Este adevărat ca instanţa a încuviinţat proba cu acte şi expertiză, însă administrarea acestora nu putea permite Tribunalului să admită, în fond, contestaţia atâta vreme cât, în mod legal, s-a respins notificarea, ca fiind depusă peste termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Prin modificările şi completările aduse acestei legi prin Legea nr. 247/2005 nu s-a prevăzut o repunere în termenul de notificare.
În aceste condiţii, termenul limită până la care se putea depune notificarea este tot cel de 6 luni, prevăzut de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nemodificată.
Modul în care a fost preluat bunul imobil, de către stat, nu are nicio influenţă asupra termenului depunerii notificării, contrar celor susţinute de reclamantă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta-reclamantă P.M., criticând-o pentru următoarele motive:
1. Cele două instanţe nu au motivat în nici un fel susţinerea reclamantei în sensul că ipoteza în care se află imobilul autoarei sale, F.D., care a fost preluat abuziv, în urma unei hotărâri judecătoreşti, ca şi „bun abandonat”, nu se regăsea în legea iniţială, ci a apărut ulterior, prin Legea nr. 247/2005. Partea a indicat textul respectiv, şi anume art. 2 pct. 1 lit. d)1, dar instanţele au evitat să clarifice această situaţie de fapt, de necontestat. Este logic că, dacă situaţia în care se afla reclamanta nu se regăsea în textul iniţial, aceasta nu putea să formuleze notificare, neavând temei de drept.
Ambele instanţe s-au rezumat, în motivare, la termenul de introducere a notificării. Or, dacă instanţa de fond aprecia că notificarea nu a fost depusă în termenul legal, putea să respingă plângerea pe excepţia tardivităţii; instanţa a acordat cuvântul pe probe, pe fondul cauzei şi, ulterior administrării în parte a acestora, a respins plângerea, ca nefondată. A afirma că plângerea este nefondată, fără a veni cu vreun argument, ci doar făcându-se vorbire despre notificare echivalează cu o nemodvare a hotărârii.
2. Instanţa de apel, ca instanţă de control judiciar, era în măsură să dezlege problema de drept invocată de reclamantă cu privire la faptul că situaţia în care a fost preluat imobilul nu se regăsea în legea iniţială şi să lămurească situaţia acestuia, însă, în doar câteva fraze succinte, confirmă soluţia primei instanţe.
A te rezuma la o simplă problemă, anume cea a notificării, deşi problema este foarte clară în raport de textul invocat, reprezintă o încercare de tergiversare a soluţionării, pe fond, a cauzei.
Recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea celor două hotărâri şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Tribunalul Brăila.
Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare în dosar.
Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În primul rând, susţinerile din cadrul celui de-al doilea motiv de recurs reiau, în parte, criticile prezentate în cadrul primului motiv, astfel încât vor fi analizate unitar, de către această instanţă.
Contrar celor afirmate de recurentă, instanţa de apel şi-a motivat soluţia de respingere a căii de atac, inclusiv sub aspectul „inexistenţei” ipotezei de preluare a bunului în litigiu printre cazurile de preluare abuzivă reglementate în Legea nr. 10/2001, în forma iniţială, şi care, în opinia recurentei, ar fi fost cauza obiectivă a imposibilităţii sale de a formula notificare pentru acordarea măsurilor reparatorii în privinţa acestui bun în termenul prevăzut de art. 21 alin. (1) din actul normativ [art. 22 alin. (1) din legea în forma actuală], astfel cum a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi nr. 145/2001.
Astfel, chiar dacă într-o formă concisă, instanţa de apel a arătat că „prin modificările şi completările aduse acestei legi (Legii nr. 10/2001), prin Legea nr. 247/2005, nu s-a prevăzut o repunere în termenul de notificare”.
Curtea arată, în continuare, că cererea reclamantei trebuia promovată în termenul prevăzut de art. 21 din legea nemodificată, făcând referire şi la sancţiunea incidenţă în cazul nerespectării acestui termen, respectiv cea a decăderii din dreptul de a mai solicita în justiţie măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, după cum se menţionează în alin. (5) al aceluiaşi text de lege.
De asemenea, instanţa precizează că „modul în care a fost preluat bunul imobil, de către stat, nu are nicio influenţă asupra termenului de depunere a notificării”, răspunzând, prin toate aceste argumente, criticii reclamantei privind nereglementarea cazului de preluare a imobilului notificat în forma Legii nr. 10/2001 anterioară modificării sale prin Legea nr. 247/2005.
Ca atare, decizia recurată răspunde exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care prevede obligaţia instanţei de a arăta motivele de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia pronunţată, nefiind incidente cerinţele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., referitoare, printre altele, la lipsa argumentelor soluţiei pronunţate.
Cât priveşte decizia prin care s-a confirmat, de către Curtea de Apel, soluţia primei instanţe referitoare la tardivitatea notificării, aceasta este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a legislaţiei în materie.
Este real că prin art. 1 pct. 5 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, privind modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001, s-a introdus în art. 2 din Legea nr. 10/2001, lit. d)1, devenită ulterior republicării lit. e).
Acest text de lege menţionează, ca ipoteză de preluare abuzivă, printre altele, cazul imobilelor considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziţii administrative sau a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în temeiul Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea situaţiei bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moştenitori sau fără stăpân, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Termenul de depunere a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, inclusiv pentru cazul în discuţie, a rămas, însă, neschimbat, Legea nr. 247/2005 neoperând nicio modificare sub acest aspect.
În consecinţă, pentru orice categorie de imobile care sunt supuse regimului juridic reglementat de Legea nr. 10/2001, inclusiv pentru imobilul din prezentul litigiu, termenul de notificare este cel prevăzut în art. 21 alin. (1) din legea în forma iniţială, astfel cum a fost prelungit prin cele două ordonanţe de urgenţă indicate mai sus, termen care s-a împlinit la 14 februarie 2002 (în total, un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv de la 14 februarie 2001).
Curtea a considerat, în mod corect, că este irelevantă modalitatea de preluare din perspectiva termenului de depunere a notificării.
Explicaţia pentru care actul normativ de modificare şi completare a Legii nr. 10/2001, respectiv Legea nr. 247/2005, nu reglementează repunerea în termenul de depunere a notificării sau un nou termen de notificare pentru acest caz de preluare constă în aceea că textul de lege astfel introdus nu prevede un caz de preluare nou, care să fi fost exclus de la incidenţa legii, în forma iniţială, ci reglementează, în mod distinct, un caz de preluare care era prevăzut şi anterior, la lit. d) din art. 2 alin. (1), alături de cazul imobilelor preluate de stat pentru neplata impozitelor.
Astfel, în forma legii de la data intrării în vigoare, potrivit art. 2 alin. (1) lit. d), erau considerate „imobile preluate în mod abuziv”, „imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor din motive independente de voinţa proprietarului sau cele considerate a fi fost abandonate în baza unei dispoziţii administrative sau a unei hotărâri judecătoreşti, in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989”.
Ulterior apariţiei Legii nr. 247/2005, cele două cazuri de preluare a imobilelor (pentru neplata impozitelor şi a celor considerate abandonate) au fost prevăzute distinct, situaţia imobilelor trecute la stat pentru neplata impozitelor rămânând, în continuare, în reglementarea de la lit. d) şi fiind modificată prin art. 1 pct. 4 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, în sensul nuanţării rolului şi atitudinii proprietarului în neplata impozitelor.
Cazul imobilelor considerate a fi fost abandonate şi preluate în temeiul Decretului nr. 111/1951 a fost prevăzut, ca ipoteză distinctă de preluare (faţă de forma iniţială a legii), potrivit art. 1 pct. 5 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, devenind lit. d)1 şi, ulterior republicării Legii nr. 10/2001, lit. e) din cadrul art. 2, fără să reprezinte, însă, un nou caz de preluare a imobilelor, care să nu fi fost avut în vedere la adoptarea legii de reparaţie menţionate.
Pentru aceste argumente, confirmând soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte tardivitatea notificării (înregistrată sub nr. 83/2005 la B.E.J. P.G. şi comunicată Consiliului Local al Municipiului Brăila la 14 septembrie 2005), Curtea a procedat la o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi alin. (5) din Legea nr. 10/2001, referitor la termenul de depunere a notificării şi la sancţiunea incidenţă în cazul nerespectării lui, nefiind întrunite criteriile motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Referitor la critica recurentei în legătură cu modalitatea de respingere a contestaţiei, de către prima instanţă, confirmată de către Curtea de Apel, şi această susţinere este neîntemeiată.
Într-adevăr, nu contestaţia formulată de reclamantă împotriva dispoziţiei emise de Primar, nr. 18475 din 8 decembrie 2005, este tardivă, pentru a fi respinsă ca atare, ci notificarea aceleiaşi părţi, sens în care a şi fost respinsă de către instituţia amintită.
Soluţia Primarului Municipiului Brăila dată notificării, fiind corectă, după cum s-a stabilit în analiza efectuată de instanţă, conduce la concluzia că susţinerile prezentate în cadrul contestaţiei, de către reclamantă, sunt nefondate, cu consecinţa respingerii acesteia ca atare, respectiv ca nefondată, iar nu ca tardivă. Această din urmă soluţie ar fi trebuit pronunţată în cazul în care plângerea, iar nu notificarea ar fi fost tardivă, ceea ce nu este cazul în speţă.
În concluzie, în mod corect, Curtea de Apel a considerat asupra modalităţii de rezolvare a plângerii cu care reclamanta a învestit prima instanţă, păstrând soluţia acesteia, de respingere a contestaţiei, ca nefondată.
Referitor la modalitatea în care a procedat prima instanţă în legătură cu încuviinţarea şi administrarea probelor, după care a respins plângerea raportat la tardivitatea notificării, în mod corect, Curtea a considerat că administrarea de probe nu poate influenţa soluţia pronunţată pe aspectul tardivităţii notificării.
Analizarea formulării în termen a notificării este o chestiune prioritară oricăror aspecte de fond ale pretenţiilor reclamantei şi poate fi făcută oricând, în cursul judecăţii, de către instanţă, inclusiv în căile de atac, dispoziţiile legale ce reglementează acest termen fiind de ordine publică.
Încuviinţarea şi administrarea de probe nu generează şi obligaţia, pentru instanţă, de a se pronunţa pe fondul cauzei, şi nici nu acoperă, în ceea ce priveşte soluţia ce se va pronunţa, nerespectarea, de către parte, a termenului legal imperativ edictat pentru depunerea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, fiind motivată corespunzător soluţiei pronunţate.
În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.M. împotriva deciziei civile nr. 297/A din 28 octombrie 2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4529/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4514/2010. Civil → |
|---|
