ICCJ. Decizia nr. 4530/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4530/2010
Dosar nr. 46169/3/2008
Şedinţa publică din 17 septembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Constată că la data de 3 decembrie 2008, reclamanţii R.M., R.C., R.M.N. şi R.G. s-au adresat instanţei, formulând cerere de chemare în judecată împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primarul General şi solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună restituirea imobilului situat în municipiul Bucureşti, sector 6.
În motivarea cererii, s-a susţinut faptul că imobilul solicitat a fost trecut în proprietatea statului român în mod abuziv, în anul 1980, în baza Decretului nr. 152 din 7 mai 1980, unde la poziţia nr. 139 se regăseşte defunctul R.I., de la care au fost expropriate imobilele de la fosta adresă poştală.
Că, în cursul lunii august a anului 2001, au depus, în baza Legii nr. 10/2001, o notificare prin care au solicitat imobilul respectiv, însă, nici până în prezent, după aproape şapte ani de zile, Primăria Municipiului Bucureşti nu a emis dispoziţie sau decizie ca răspuns la această notificare, încălcându-şi obligaţia prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deşi, odată cu cererea, au fost depuse toate actele privind calitatea de persoane îndreptăţite şi regimul juridic al imobilului revendicat.
Ulterior, reclamanţii şi-au precizat cererea, solicitând, în cazul în care nu este posibilă restituirea în natură, să se pronunţe o hotărâre prin care să se propună acordarea de măsuri reparatorii, pentru imobilul respectiv.
Prin sentinţa civilă nr. 578 din 16 aprilie 2009, Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanţii R.M., R.C., R.M.N. şi R.G., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General; a dispus obligarea pârâtului să emită dispoziţie în favoarea reclamanţilor R.C. şi R.M., de restituire prin echivalent constând în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru imobilul teren în suprafaţă de 260 mp, situat în Bucureşti, sector 6 şi pentru construcţia demolată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că, deşi nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, în sensul art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin exhibarea unui act translativ de proprietate, sunt incidente dispoziţiile art. 23 alin. (2) din acelaşi act normativ, care stabilesc o prezumţie de proprietate cu privire la imobilul înscris în actul abuziv de autoritate, prezumţie coroborată cu actul de partaj voluntar, apreciindu-se că s-a făcut dovada faptului că de la R.I. s-a preluat abuziv, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, imobilul aflat în litigiu.
În ceea ce priveşte calitatea de moştenitori ai notificatorilor, tribunalul a constatat că aceasta a fost dovedită doar în ceea ce-i priveşte pe moştenitorii defunctului R.I., astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 1001/1994 emis de notariatul de stat sector 6 Bucureşti, respectiv R.M. şi R.C., ceilalţi notificatori fiind renunţători la succesiunea autorului lor.
S-a mai avut în vedere prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi considerentele Deciziei în interesul Legii nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, potrivit căreia instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Prin Decizia civilă nr. 655A din 3 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanţi şi de pârât împotriva hotărârii respective.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanţi, că priveşte un singur motiv referitor la modalitatea prevăzută în dispozitiv în urma căreia acestea urmează să intre în posesia despăgubirilor, reţinându-se că instanţa, în baza Deciziei nr. XX din 18 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, trebuie să propună direct acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.
S-a constatat că motivul de apel este neîntemeiat întrucât din hotărârea apelată rezultă cu certitudine îndreptăţirea reclamanţilor la despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale, astfel încât pârâtul nu se mai află în situaţia de a decide asupra acestui aspect.
Prin urmare, acesta participă numai formal la procedura de acordare a despăgubirilor, fiind obligat să înainteze dosarul administrativ, împreună cu actele anexe, precum şi soluţionarea dată notificării prin hotărârea instanţei, Comisiei centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Referitor la apelul declarat de pârât, instanţa de apel a reţinut, de asemenea, că este nefondat, întrucât prima instanţă a reţinut în mod corect culpa Municipiului Bucureşti în nesoluţionarea notificării cu care a fost învestit de către reclamanţi.
S-a mai reţinut faptul că reclamanţii au ataşat la notificare actele de proprietate cu care au înţeles să facă dovada proprietăţii asupra imobilului în litigiu, acte de stare civilă, certificate de moştenitor şi situaţia juridică a imobilului, astfel încât susţinerea apelantului, prin raportare la dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, este nefondată.
Împotriva deciziei respective, la data de 20 ianuarie 2010 şi respectiv 27 ianuarie 2010, au declarat recurs atât reclamanţii, cât şi pârâtul, criticând-o ca fiind nelegală.
Prin motivele de recurs depuse odată cu cererea, reclamanţii au dezvoltat un singur motiv, potrivit căruia, instanţa, în baza Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, trebuia să propună direct acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, criticându-se modalitatea prevăzută în dispozitiv în urma căreia acestea urmează să intre în posesia despăgubirilor.
Pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul General, prin motivele de recurs, a criticat Decizia instanţei de apel sub două aspecte.
Astfel, s-a susţinut că în mod greşit s-a menţinut hotărârea primei instanţe care a reţinut culpa sa, în ceea ce priveşte neemiterea unei decizii sau dispoziţii ca drept răspuns la notificarea cu care au fost învestiţi de către reclamanţi, întrucât notificarea nu a fost soluţionată din vina acestora, care nu au depus toate actele doveditoare odată cu notificarea.
Al doilea motiv de recurs vizează aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, întrucât reclamanţii nu au depus declaraţia autentificată pe propria răspundere, din care să rezulte că ei sau ascendenţii lor nu au beneficiat de acordurile internaţionale încheiat de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, sau, după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenţei prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Analizând recursurile declarate prin prisma criticilor formulate care pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate şi le va respinge, ca atare, avându-se în vedere următoarele considerente:
Astfel, în ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, se vor avea în vedere următoarele argumente:
În primul rând, al doilea motiv de recurs formulat de pârât, referitor la aplicarea art. 5 din Legea nr. 10/2001 nu va putea fi analizat, întrucât în privinţa acestui motiv, recursul a fost declarat de pârât omisso medio, în condiţiile în care această critică împotriva hotărârii primei instanţe a fost arătată pentru prima dată în cadrul instanţei de recurs, neconstituind motiv de apel.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs dezvoltat de pârât, se constată că este nefondat, întrucât, în mod întemeiat, instanţa de apel a menţinut hotărârea primei instanţe care a reţinut corect culpa acestuia, referitor la nesoluţionarea notificării cu care a fost învestit de către reclamanţi.
Sub acest aspect, pârâtul, în calitate de unitate deţinătoare, şi-a încălcat obligaţia prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, aceea de a răspunde la notificare în termen de 60 de zile de la primirea notificării sau a depunerii actelor doveditoare.
În cauză, potrivit probelor administrate la cele două instanţe de fond, pe baza cărora s-a reţinut corect situaţia de fapt şi de drept, pârâtul trebuia să răspundă la notificare în termen de 60 de zile de la învestire, întrucât odată cu notificarea, reclamanţii au ataşat toate înscrisurile pe care şi-au întemeiat solicitarea, respectiv actele privind dreptul de proprietate al imobilului solicitat; privind calitatea de persoane îndreptăţite şi cele privind situaţia despăgubirilor primite cu ocazia exproprierii din anul 1980.
Se va reţine, astfel, că sunt nefondate susţinerile pârâtului referitor la aplicarea dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi art. 25.1 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, nefiind vorba de prorogarea termenului legal de îndeplinire a obligaţiei de soluţionare a notificării, întrucât, în intervalul de 60 de zile de la primire, între unitatea deţinătoare şi persoanele îndreptăţite nu s-a purtat o corespondenţă având drept obiect insuficienta documentaţie pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Este nefondat şi recursul declarat de reclamanţi, fiind neîntemeiat singurul motiv de recurs invocat, având drept obiect modalitatea prevăzută în dispozitiv în urma căreia aceştia urmează să intre în posesia despăgubirilor.
Astfel, prin hotărârea primei instanţe, menţinută de instanţa de apel, s-au pus în aplicare dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată [în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1)], să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate, în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
De asemenea, în interpretarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, admiţând recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a pronunţat Decizia nr. XX din 19 martie 2007 prin care s-a statut că „instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate".
Prin urmare, prin Decizia respectivă s-a prevăzut posibilitatea instanţelor de judecată de a soluţiona notificările formulate de persoanele îndreptăţite, chiar şi în situaţia neemiterii nejustificate de către unităţile deţinătoare sau a entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor a deciziilor sau dispoziţiilor, prin hotărârea instanţei suplinindu-se obligaţia acestora.
Aceasta nu înseamnă, însă, faptul că instanţa poate dispune direct obligarea unităţii deţinătoare de a restitui în natură imobilul, sau, în cazul în care acest lucru nu mai este posibil, obligarea directă a acesteia la despăgubiri.
În aplicarea acestui text de lege şi a Deciziei în interesul legii, nominalizate mai sus, instanţele au competenţa de a dispune obligarea unităţii deţinătoare sau a entităţii învestite cu soluţionarea notificării de a emite dispoziţie sau decizie, având ca obiect restituirea în natură a imobilului sau propunerea de a acorda despăgubiri în condiţiile Legii speciale nr. 247/2005.
Pe de altă parte, acest lucru nu înseamnă că unitatea deţinătoare are doar simpla obligaţie de a emite decizie sau dispoziţie, ci are îndatorirea de a se conforma dispozitivului hotărârii judecătoreşti prin care s-a stabilit, în mod clar şi cu certitudine, îndreptăţirea notificatorilor pe Legea nr. 10/2001 la restituirea în natură sau prin echivalent.
Prin urmare, este neîntemeiată teza susţinută de recurenţii-reclamanţi, potrivit căreia, în baza Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, instanţa trebuia să propună direct acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul aflat în litigiu.
De asemenea, prin hotărârea instanţei, reclamanţii nu mai sunt în situaţia de a aştepta soluţionarea administrativă a cererii lor, intervenţia entităţii deţinătoare fiind doar de ordin formal, fără a necesita timp pentru a se conforma dispoziţiei instanţei, aceasta fiind obligată să înainteze întregul dosar împreună cu hotărârea judecătorească şi Decizia emisă către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Faţă de cele arătate, se va constata că nu subzistă motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat de ambii recurenţi, iar în ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. invocat doar de către recurenţii-reclamanţi, se va constata faptul că a fost invocat doar formal, întrucât recurenţii nu au dezvoltat nicio critică care să se circumscrie acestui motiv de modificare.
În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţi şi pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii R.C., R.G., R.M., R.M.N. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 655 A din 3 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4532/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4496/2010. Civil → |
|---|
