ICCJ. Decizia nr. 4486/2010. Civil. Rectificare carte funciară. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4486/2010
Dosar nr. 5058/1/2009
Şedinţa publică din 16 septembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 3250 din 18 martie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins contestaţia în anulare formulată de contestatorul S.G.D. împotriva deciziei civile nr. 5336 din 1 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, motivat de faptul că motivele invocate de parte nu cad sub incidenţa dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ.
Prin contestaţia înregistrată la data de 10 iunie 2009, reclamantul S.G.D. a cerut anularea deciziei mai sus arătate, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 317 şi a art. 318 C. proc. civ.
În motivarea contestaţiei s-a susţinut că instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare a încălcat dispoziţiile de ordine publică privitoare la competenţă ale art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., dar şi ale art. 318 din acelaşi cod, nesoluţionând cererea sa de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 coroborat cu dispoziţiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992.
La data de 10 martie 2010, contestatorul a depus note scrise prin care a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 coroborat cu dispoziţiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992.
La termenul din data de 16 septembrie 2010, instanţa a rămas în pronunţare atât asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cât şi asupra fondului contestaţiei în anulare.
Înalta Curte a înţeles să se pronunţe printr-o singură decizie atât asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cât şi asupra fondului contestaţiei în anulare - deşi dispoziţiile procedurale prevăzute de Legea nr. 47/1992, republicată, prevăd că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, se judecă cu precădere şi separat printr-o încheiere de şedinţă, care se poate ataca separat cu recurs – faţă de mai multe considerente: litigiul are ca obiect o cale extraordinară de atac, respectiv o contestaţie în anulare, în care instanţa nu poate soluţiona fondul litigiului; vechimea dosarului; invocarea acestor excepţii în mod repetat, asupra cărora Curtea Constituţională s-a mai pronunţat, în sensul respingerii lor; atitudinea procesuală a contestatorului; respectarea principiului soluţionării cu celeritate a cauzei, etc.
Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte constată că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi contestaţia dedusă judecăţii nu pot fi primite, pentru următoarele considerente:
Referitor la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, se constată că, în speţă nu sunt întrunite, cumulativ, condiţiile de admisibilitate a acesteia: excepţia de neconstituţionalitate să fi fost ridicată în faţa unei instanţe judecătoreşti; excepţia să privească neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale, iar textele legale a căror neconstituţionalitate se invocă să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Rezultă că legiuitorul a statuat că pot face obiectul unei astfel de excepţii „ legi sau ordonanţe" ori „dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare", adică norme de drept în vigoare care trebuie să aibă „legătură cu soluţionarea cauzei", anume, în aplicarea directă a cărora judecătorul urmează să judece litigiul sau anumite incidente ivite pe parcursul acestuia.
Printr-o practică constantă, Curtea Constituţională a respins în mod repetat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, constatând că dispoziţia legală criticată a mai fost supusă controlului instanţei de contencios constituţional prin raportare la critici similare.
Cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 840 din 8 iulie 2008 Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, iar până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice schimbarea jurisprudenţei curţii.
Curtea Constituţională a statuat că prevederile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 sunt norme de procedură, pe care instanţa care a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate este obligată să le aplice în vederea selectării doar a acelor excepţii de neconstituţionalitate care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, unica autoritate de jurisdicţie constituţională. Această procedură nu face însă posibilă respingerea sau admiterea excepţiei de neconstituţionalitate de către instanţa judecătorească, ci doar pronunţarea în situaţiile date asupra oportunităţii sesizării Curţii Constituţionale.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, Convenţia nu garantează dreptul de a sesiza Curtea Constituţională cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate invocată de către parte, întrucât în general nu garantează dreptul de a sesiza cu titlu preliminar o instanţă naţională sau internaţională, iar un astfel de drept prevăzut de legislaţia naţională nu este unul absolut, judecătorul cauzei având posibilitatea să decidă dacă este necesară şi posibilă sesizarea cu caracter preliminar a altei instanţe.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai arătat că un astfel de refuz poate aduce atingere prevederilor art. 6§1 din Convenţie numai în măsura în care are caracter arbitrar, nu şi atunci când hotărârea în acest sens este motivată de exemplu de o jurisprudenţă constantă a Curţii Constituţionale în sensul respingerii excepţiei în alte cazuri în care a fost sesizată (hotărârea pronunţată în cauza Cornel Ivanciuc contra României).
Înalta Curte, faţă de obiectul cauzei, constată că este inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de contestatorul S.G.D., întrucât textele de lege a căror neconstituţionalitate a fost invocată, nu au legătură cu soluţionarea contestaţiei în anulare formulată, câtă vreme a fost ridicată în cadrul unui litigiu având ca obiect o cale extraordinară de atac, respectiv o contestaţie în anulare.
Aceasta întrucât, contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac admisibilă doar în condiţiile şi pentru motivele prevăzute strict şi limitativ de lege, în soluţionarea contestaţiei în anulare, instanţa fiind chemată că cerceteze dacă sunt îndeplinite condiţiile admisibilitate prevăzute de lege şi doar dacă o găseşte întemeiată, va anula hotărârea şi, în funcţie de motivele invocate va rejudeca recursul în totalitate sau în limitele motivului omis.
Atâta vreme cât în cadrul acestei căi extraordinare de atac, instanţa nu poate soluţiona fondul cauzei, judecătorul fiind limitat în a cerceta condiţiile de admisibilitate prevăzute în art. 317-318 C. proc. civ., invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate ce vizează fondul unui litigiu, nu prezintă nici un fel de relevanţă sau interes pentru petent.
În această privinţă, dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1994, chiar dacă prevăd faptul că, excepţiile de neconstituţionalitate pot fi invocate în orice fază al litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia, pentru a putea fi sesizată Curtea Constituţională, este necesar să existe o legătură cu soluţionarea cauzei.
Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 coroborat cu dispoziţiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, faţă de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel încât nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale.
În ceea ce priveşte contestaţia dedusă judecăţii, aceasta nu poate fi primită, pentru următoarele considerente:
Căile de atac, respectiv condiţiile în care acestea pot fi exercitate, sunt de ordine publică deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ţine în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces.
Cazurile în care poate fi promovată contestaţia în anulare obişnuită sunt două: când procedura de chemare a părţii pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii şi când hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
Contestaţia în anulare specială, la rândul său, poate fi promovată în două ipoteze: când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale şi când instanţa, respingând recursul ori admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.
Prin urmare, pe calea contestaţiei în anulare nu pot fi valorificate decât nereguli procedurale, iar nu relative, la dezlegarea dată de instanţă fondului raportului juridic dedus judecăţii.
Din confruntarea celor două ipoteze mai sus menţionate cu motivele dezvoltate de către contestator, rezultă că nu există identitate între acestea, motivele contestaţiei formulată de S.G.D., necircumscriindu-se dispoziţiilor art. 317 şi urm. C. proc. civ.
Potrivit art. 320 alin. (3) C. proc. civ., hotărârea dată în contestaţie în anulare este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată cu contestaţie, în speţă Decizia civilă nr. 3250 din 18 martie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în dosarul nr. 8420/1/2008, ce a avut ca obiect contestaţie în anulare, este irevocabilă, nefiind supusă vreunei căi de atac şi, pe cale de consecinţă, împotriva sa părţile litigante nu pot exercita nicio cale de atac.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, calea de atac declarată de contestator urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 coroborat cu dispoziţiile art. 29 alin. (6) din aceeaşi lege, ca inadmisibilă.
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul S.G.D. împotriva deciziei civile nr. 3250 din 18 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Cu recurs în termen de 48 de ore de la pronunţare pentru cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4487/2010. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4483/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
