ICCJ. Decizia nr. 4554/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4554/2010
Dosar nr. 43543/3/2007
Şedinţa publică din 17 septembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele
Prin sentinţa civilă nr. 463 din 6 martie 2008, astfel cum a fost îndreptată la data de 5 iunie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. 43543/3/2007, în urma declinării competenţei de soluţionare a cauzei prin sentinţa civilă nr. 15967 din 16 noiembrie 2007 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, în dosarul nr. 33965/299/2006, a fost respinsă, ca tardiv formulată, cererea formulată la 9 februarie 2008 pentru acordarea de despăgubiri pentru teren, admiţându-se, în prealabil, excepţia tardivităţii completării cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta M.A.
Totodată, au fost respinse, ca neîntemeiate, excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi, ca rămasă fără obiect, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive privind pe Municipiul Bucureşti şi Statul Român.
În acelaşi timp, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect obligarea Primăriei Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, şi a Statului Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, la plata despăgubirilor pentru construcţia demolată, în consecinţă, respingându-se cererea cu acest obiect.
Prin aceeaşi sentinţă, a fost admisă în parte acţiunea reclamantei şi s-a dispus obligarea pârâtei SC M. SA să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 459 mp identificat prin raportul de expertiză nr. 729/2007.
Au fost respinse, ca neîntemeiate, capătul de cerere având ca obiect ridicarea amenajărilor edificate pentru teren sau de autorizare a reclamantei de a le ridica pe cheltuiala pârâtei şi cererea de obligare a reclamantei la plata materialelor şi a manoperei.
În motivarea sentinţei, s-a constatat că cererea formulată verbal la ultimul termen de judecată de către reprezentantul reclamantei este tardivă, formulată fiind cu încălcarea dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ..
În ceea ce priveşte admisibilitatea acţiunii în revendicare, s-a apreciat că acţiunea în revendicare de drept comun are ca temei dreptul de proprietate, iar nu răspunderea civilă delictuală, astfel cum este întemeiată acţiunea în restituire în baza Legii nr. 10/2001, ca atare cele două acţiuni au o natură juridică diferită, ceea ce determină ca acţiunea de drept comun să fie admisibilă.
Pentru identitate de argumente, cererea reclamantei de obligare a pârâtelor la plata despăgubirilor pentru imobilul demolat, este inadmisibilă deoarece reclamanta avea deschisă calea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a reţinut că autorul reclamantei, M.C., a cumpărat de la numitul G.A. o suprafaţă de 1059 mp (două parcele – una de 459 mp şi una de 600 mp) situată în comuna suburbană Băneasa, Herăstrău. Ulterior, printr-un act autentic de vânzare-cumpărare, parcela de 600 mp a fost înstrăinată.
Autorul reclamantei a figurat ca titular de rol fiscal pentru terenul în suprafaţă de 459 mp, fără a exista informaţii privind data şi motivul închiderii rolului fiscal.
Din evidenţele Primăriei Municipiului Bucureşti, rezultă că terenul figurează în incinta Institutului Aeronautic, fapt confirmat din raportul de expertiză întocmit în dosarul nr. 224/2003, ataşat în cadrul probei cu înscrisuri, din care reiese că terenul dobândit în anul 1940 de autorul reclamantei se suprapune cu terenul aparţinând SC M. SA (fostul I.A.) şi se află pe str. S. nr. 26.
Această stare de fapt a fost confirmată şi prin raportul de expertiză tehnică, specialitatea topografie, întocmit în prezenta cauză.
Pe baza probele administrate, tribunalul a stabilit că există identitate între persoana reclamantei şi titularul dreptului de proprietate dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din anul 1940. Pe de altă parte, există recunoaşterea pârâtei societate comercială, în ceea ce priveşte preluarea de către stat a imobilului şi includerea acestuia în patrimoniul său, motiv pentru care prima instanţă a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active.
Comparând titlurile de proprietate în cadrul acţiunii în revendicare, tribunalul a constatat că titlul reclamantei este preferabil, deoarece imobilul său a fost preluat de către stat, fără titlu valabil, în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998, deoarece Decretul nr. 338/1980 nu reprezintă un titlu de proprietate în favoarea statului, nefiind respectate cele două condiţii impuse de Constituţia în vigoare la acea dată, respectiv ca exproprierea să fi fost făcut pentru cauză de utilitate publică şi cu plata unei juste şi prealabile despăgubiri.
În ceea ce priveşte titlul pârâtei societate comercială, s-a reţinut că aceasta deţine certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria MO3 nr. 2808 din 26 martie 1996, ca urmare a aplicării Legii nr. 15/1990, dar că acest titlu nu poate fi opus cu succes titlului de proprietate al reclamantei, în condiţiile în care autorul pârâţilor, Statul Român, nu era proprietarul terenului şi nu putea transmite un asemenea drept în patrimoniul pârâtei.
În consecinţă, instanţa a dat preferinţă titlului reclamantei, admiţând cererea în revendicare.
Apelul declarat de către pârâta SC M. SA, împotriva sentinţei menţionate, a fost admis prin Decizia nr. 268 din 10 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii, ca neîntemeiată, a acţiunii în revendicare.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a pronunţa această decizie, s-a reţinut din expertiza efectuată în faza apelului, nu numai că terenul revendicat de reclamantă se află situat în incinta apelantei-pârâte, dar şi că este afectat de o construcţie definitivă şi de reţele de utilitate publică, astfel încât s-a apreciat că, în mod greşit, prima instanţă a reţinut o situaţie de fapt ce nu a fost pe deplin stabilită.
S-a reţinut, de asemenea, că SC M. SA este privatizată integral încă din anul 2000, aspect care influenţează regimul juridic al terenului revendicat.
Terenul revendicat reprezentând proprietatea pârâtei, drept constituit în conformitate cu art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 şi HG nr. 834/1991, la data formulării acţiunii de faţă reclamanta nu mai justifica existenţa unui drept de proprietate pe temeiul căruia să formuleze cererea în revendicare.
Instanţa de apel a înlăturat criticile referitoare la nedovedirea identităţii între terenul expropriat şi cel revendicat: chiar dacă în tabelul anexă la decretul de expropriere se menţionează preluarea unei suprafeţe de 820 mp teren în str. C. nr. 37, acest aspect devine irelevant faţă de împrejurarea că autorii reclamantei înstrăinaseră 600 mp din totalul de 1059 mp, iar terenul vândut în anul 1959 nu era parcelat, situaţie în care, la expropriere, s-au avut în vedere vechile delimitări ale întregului teren.
În ceea ce priveşte admisibilitatea acţiunii în revendicare, instanţa de apel a constatat că excepţia cu acest obiect este întemeiată, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada că reclamanta ar fi formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, motiv pentru care operează decăderea reclamantei din dreptul de a solicita măsuri reparatorii în baza legii speciale, potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
În consecinţă, s-a constatat că acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. este inadmisibilă, în condiţiile existenţei legii speciale derogatorii de la dreptul comun.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că, în mod greşit a fost respinsă acţiunea în revendicare, întrucât dispoziţiile Legii nr. 10/2001, contrar considerentelor instanţei de apel, nu înlătură aplicarea prevederilor de drept comun, iar accesul la justiţie nu poate fi îngrădit, în caz contrar fiind încălcate dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, precum şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
În consecinţă, chiar dacă nu s-a urmat procedura Legii nr. 10/2001, nu mai există un alt remediu procedural pentru obţinerea restituirii în natură, situaţie în care nu poate fi împiedicată exercitarea acţiunii în revendicare.
Recurenta-reclamantă a făcut referire la jurisprudenţa Curţii Europene în materia dreptului de proprietate, conturată chiar în cauzele împotriva României ( Păduraru, Străin etc. ).
Examinând Decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat.
Motivele de recurs se referă exclusiv soluţia de admitere de către instanţa de apel a excepţiei inadmisibilităţii cererii în revendicare formulate la data de 20 octombrie 2006, aşadar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, soluţie prin care se sancţionează pasivitatea reclamantei în efectuarea demersurilor administrative presupuse de legea specială aplicabilă reparării prejudiciului cauzat proprietarilor prin preluarea abuzivă de către stat a unui imobil, respectiv Legea nr. 10/2001, în perioada de referinţă a legii, martie 1945 - decembrie 1989.
Fiind vorba despre o excepţie procesuală absolută, de fond şi peremptorie, admiterea acesteia împiedică cercetarea fondului cererii, astfel încât nu interesează aspectele de fond ţinând de compararea titlurilor de proprietate înfăţişate de părţile cu interese contrarii, în legătură cu care nu s-au formulat, de altfel, critici prin recursul declarat în cauză.
În prezenta cauză, s-a recunoscut, prin Decizia de apel, că terenul în litigiu a fost preluat de către stat de la reclamantă, în baza unui decret de expropriere datat 1980, iar terenul revendicat coincide cu cel evidenţiat în patrimoniul pârâtei societate comercială.
Se observă că, dacă s-ar fi iniţiat procedura administrativă prevăzută de legea specială, reclamanta ar fi fost îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii prin restituirea în natură a terenului, în aplicarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 830 din 8 iulie 2008, prin care s-a declarat ca neconstituţională abrogarea sintagmei "imobilele preluate cu titlu valabil" din conţinutul fostului art. 27 (devenit art. 29, după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005).
Astfel, pentru restituirea în natură a terenului în condiţiile Legii nr. 10/2001, era suficientă preluarea fără titlu a imobilului evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale cu capital integral privat,precum în cauză (neavând relevanţă, din perspectiva cerinţelor legale, dacă această persoană juridică invoca, la rându-i, un titlu de proprietate asupra imobilului).
În cauză, reclamanta nu a formulat, însă, notificare în baza Legii nr. 10/2001.
Recurenta nu a negat încadrarea situaţiei de fapt deduse judecăţii în dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ci a susţinut că cererea în revendicare este admisibilă, chiar în condiţiile existenţei legii speciale (favorabile intereselor sale), deoarece trebuie acordată prioritate dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, invocându-se, în acest sens, şi Decizia 33 din 9 iunie 2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată într-un recurs în interesul legii pronunţat cu privire la această chestiune.
Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a apreciat că cererea în revendicare este inadmisibilă, dând o corectă interpretare dispoziţiilor legale incidente şi stabilind, în acord cu principiul specialia generalibus derogant, că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 se aplică în mod prioritar faţă de norma de drept comun, astfel că, după adoptarea legii de reparaţie, nu mai există posibilitatea unei opţiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 şi a recurge în continuare la dreptul comun, prin promovarea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile Codul civil.
Referirea la dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, privind imobilele preluate de stat fără titlu valabil, nu contrazice această apreciere, cât timp norma menţionată prevede că "pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie". Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Astfel cum se arată în Decizia 33 din 9 iunie 2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului.
Or, recurenta reclamantă nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu este exceptată de la aplicarea dispoziţiilor legii speciale, imobilul fiind preluat în baza Decretului de expropriere nr. 338/1980, ceea ce se încadrează în art. 2 lit. i) (cu atât mai mult cu cât, astfel cum s-a arătat, ar fi fost îndreptăţită la însăşi restituirea în natură a imobilului), după cum nu a fost relevat niciun motiv independent de voinţa sa de a nu putea să fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării.
Totodată, recurenta a învederat că, în cazul în care se constată neconcordanţe între legea specială, Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, trebuie acordată prioritate Convenţiei, în condiţiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice, dezlegare dată, de asemenea, prin Decizia 33/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Referindu-se la prioritatea Convenţiei, recurenta invocă dispoziţiile art. 6 paragr. 1, întrucât, prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă, i s-ar nega dreptul de acces la instanţă, dar şi ale art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei.
Art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile (cauzele Adt Mouhoub contra Franţei, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam II de Lichtenstein contra Germaniei).
Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În acelaşi timp, instanţa de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.
Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite Decizia de soluţionare a notificării (conform Deciziei XX din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de casaţie şi Justiţie în Secţii Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.
Or, aşa cum s-a arătat, recurenta putea obţine măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea şi restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale), dacă formula notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, nefiindu-i contestat nici dreptul de proprietate, şi nici preluarea fără titlu valabil de către stat.
Prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, temei invocat de asemenea de recurentă, norma convenţională, garantând protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă, că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă (Cauza Constandache, Lungoci sau Poenaru contra României), situaţie în care Înalta Curte constată că recurenta nu poate invoca în mod eficient garanţiile art. 1 din Protocolul 1.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.A. împotriva deciziei nr. 268 din 10 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4557/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4526/2010. Civil → |
|---|
