ICCJ. Decizia nr. 4557/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4557/2010
Dosar nr. 4020/117/2008
Şedinţa publică din 17 septembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 35 din 15 ianuarie 2009 pronunţată în dosarul nr. 4020/117/2008, Tribunalul Cluj a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele T.V., C.M. şi G.A. împotriva pârâtului Primarul municipiului Cluj-Napoca, pe care l-a obligat pârâtul să emită dispoziţie motivată de restituire prin echivalent pentru terenul de 5196 mp situat în Cluj-Napoca, înscris în C.F. nr. 18867 Cluj-Napoca şi pentru terenul de 2100 mp situat în Cluj-Napoca, prin propunere de despăgubiri, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că imobilele a căror restituire s-a solicitat în baza Legii nr. 10/2001 - situate în Cluj-Napoca, înscrise în C.F. nr. 18867 şi nr. 18869 cu nr. top 21894 şi 21895 - au fost proprietatea antecesoarei reclamantelor, A.M., în cotă de 5/8 parte, respectiv a reclamantelor, în cotă de câte 1/8 parte, iar în temeiul Decretului nr. 950/1974, aceste imobile au trecut în proprietatea Statului Român, respectiv suprafaţa de 2100 mp situată în str. F. şi suprafaţa de 5196 mp situată în str. C. nr. 100.
Pe aceste terenuri s-au construit blocuri de locuinţe, iar lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă integral terenurile expropriate, astfel încât reclamante sunt îndreptăţite la restituire prin echivalent, conform art. 3, art. 4 şi art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Apelul declarat de către pârât împotriva sentinţei menţionate a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 150/A din 8 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că obiectul prezentei cauze îl reprezintă cererea de obligare a pârâtului să emită dispoziţie motivată, întrucât unitatea deţinătoare a imobilelor nu a răspuns notificării în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar în prezenta cauză, nu s-a constatat îndreptăţirea reclamantelor la măsuri reparatorii, ci numai întinderea dreptului lor cu privire la imobilul teren în suprafaţă de 2100 mp situat în Cluj-Napoca.
Instanţa a înlăturat critica adusă sentinţei referitoare la incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 18/2001 în privinţa terenului situat în str. F. f.n.
Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu intră sub incidenţa legii terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991.
Prin sentinţa civilă nr. 12486 din 14 noiembrie 2008 a Judecătoriei Cluj-Napoca, s-a statuat în sensul că terenul situat în str. C. nr. 100 s-a expropriat, fiind ocupat de construcţii şi nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 şi art. 34 din Legea nr. 1/2000. Această sentinţă a fost pronunţată în contradictoriu cu pârâta Comisia Locală pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 şi este opozabilă pârâtului care, potrivit art. 2 din HG nr. 1172/2001, este preşedintele Comisiei Locale de fond funciar.
Fiind statuat că terenul în suprafaţă de 2100 mp situat în Cluj-Napoca, str. F. f.n., este supus regimului juridic al Legii nr. 10/2001, această statuare se impune şi în prezenta cauză în virtutea efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, invocând cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte obligarea la emiterea dispoziţiei referitoare la terenul situat în Cluj-Napoca, str. C. nr. 100, s-a arătat că recurentul nu s-a opus admiterii acestui petit, dar în modalitatea propusă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, nefiind vorba despre un refuz de soluţionare a notificării, ci despre derularea lentă a formalităţilor administrative în vederea emiterii dispoziţiei primarului, în condiţiile în care singurul criteriu de soluţionare a dosarelor este numărul de ordine.
În ceea ce priveşte terenul situat in Cluj-Napoca, str. F. f.n., dosarul de revendicare cu numărul de ordine 1965 a fost transmis Comisiei municipale pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, aplicabile fiind dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, deoarece terenul era situat în extravilanul localităţii la momentul preluării abuzive.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Instanţa de judecată fiind învestită în cauză cu cererea de soluţionare în fond a notificărilor nr. 1810 şi 1811 din 25 octombrie 2001 formulate de către reclamantele din cauză în baza Legii nr. 10/2001, în mod corect, instanţa de apel a menţinut hotărârea tribunalului prin care s-a dispus obligarea primarului la emiterea unei dispoziţii conţinând propunere de despăgubiri pentru terenurile a căror restituire în natură nu este posibilă.
Dispoziţia din sentinţă relevă o aplicare corespunzătoare a Deciziei nr. XX/2007 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, în sensul că, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond şi notificarea persoanei îndreptăţite prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv.
Prin motivele de recurs, se invocă derularea lentă a procedurii administrative, ceea ce înseamnă că recurentul susţine inexistenţa unui refuz de soluţionare a notificării în ceea ce priveşte terenul din str. C. nr. 100, ca premisă de aplicare a Deciziei XX şi de soluţionare în fond a notificării de către însăşi instanţa de judecată.
Prin asemenea susţineri, însă, recurentul îşi invocă propria culpă în nesoluţionarea notificării până la această dată, din moment ce se prevalează de modul de organizare internă a activităţii desfăşurate în temeiul Legii nr. 10/2001 şi formulând simple alegaţii, fără vreun indiciu al veridicităţii acestora.
Deşi s-a preocupat de notificarea nr. 1811 privind celălalt teren, din str. F., în cursul anului 2006, în sensul că a înaintat-o la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 (fila 54 dosar fond), recurentul nu a arătat motivul pentru care nu a fost soluţionată notificarea nr. 1810 privind terenul din str. C., prioritar celei cu număr mai mare, 1811, câtă vreme a pretins soluţionarea notificărilor în raport de numărul de ordine.
De asemenea altfel, nu s-a făcut dovada îndeplinirii, până la data introducerii cererii de chemare în judecată în prezenta cauză - 29 septembrie 2008, a vreunui act în dosarul administrativ întocmit în baza notificării nr. 1810, singurul demers fiind datat noiembrie 2008 (fila 57 dosar fond).
În aceste condiţii, se apreciază că, în mod corect, instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe, pentru considerentul că a existat un refuz nejustificat de soluţionare a notificării, criticile recurentului, pe acest aspect, fiind nefondate.
În ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 2100 mp situat în Cluj-Napoca, str. F. f.n., înscris în cartea funciară nr. 19138 Cluj-Napoca, se reţine că recurentul pretinde că nu sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001, acesta fiind şi motivul pentru care Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 învestită cu soluţionarea notificării a procedat la trimiterea acesteia, pe cale administrativă, la Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991.
Se constată că prin sentinţa civilă nr. 12486 din 14 noiembrie 2008 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. 13527/211/2008, definitivă şi irevocabilă (dovadă realizată în prezentul recurs - file 40-42), instanţa de judecată, învestită cu soluţionarea cererii de obligare a Comisiei de aplicare a Legii nr. 18/1991 la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu (ca, de altfel, şi asupra terenului din str. C.), a tranşat chestiunea incidenţei legii speciale sub imperiul căreia se soluţionează cererea proprietarului deposedat abuziv de către stat, de acordare a măsurilor reparatorii, în sensul că regimul juridic al ambelor terenuri permite recunoaşterea dreptului în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, şi nu ale Legii nr. 18/1991.
Astfel, s-a arătat că nu sunt întrunite cerinţele de aplicare a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, deoarece terenul în litigiu se afla în intravilan, atât la data preluării de către stat, cât şi la data notificării, în intravilan.
Constatările instanţei de judecată din procesul anterior se impun în prezenta cauză cu putere de lucru judecat, în virtutea efectului negativ al acestei instituţii procesuale, în sensul că aspectele de fapt şi de drept irevocabil dezlegate nu pot fi repuse în discuţie şi reanalizate într-un litigiu ulterior.
Ca atare, nu s-ar putea reţine contrariul a ceea ce s-a tranşat irevocabil, cu atât mai mult cu cât recurentul nu a infirmat în cauză efectele produse de hotărârea judecătorească menţionată şi nici nu a combătut constatările din acea hotărâre prin mijloacele de probă administrate, învederând doar că a procedat, în cursul anului 2006, la trimiterea notificării pe cale administrativă, în vederea soluţionării în baza legilor fondului funciar.
În aceste condiţii, în mod corect a constatat instanţa de apel - care a menţinut hotărârea primei instanţe - că terenul în litigiu este supus regimului juridic prevăzut de Legea nr. 10/2001, obligând autoritatea administrativă locală la emiterea unei decizii cu propunere de despăgubiri, conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Faptul că unitatea deţinătoare deja s-a dezînvestit de soluţionarea notificării nu împiedică executarea dispoziţiei conţinute în sentinţă, deoarece, prin demersuri proprii, aceasta trebuie să se asigure că va reprimi notificarea de la Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991, pentru a proceda la emiterea dispoziţiei administrative, în conformitate cu hotărârea judecătorească pronunţată în prezenta cauză.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Conform art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurentul-pârât la 900 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatelor reclamante.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca împotriva deciziei nr. 150/A din 8 mai 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Obligă pe recurentul pârât la 900 lei cheltuieli de judecată în recurs, către intimatele reclamante.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4560/2010. Civil. Contestaţie la executare.... | ICCJ. Decizia nr. 4554/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
