ICCJ. Decizia nr. 4596/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4596/2010
Dosar nr. 26761/3/200.
Şedinţa din camera de consiliu de la 20 septembrie 201.
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21 aprilie 2009 la Tribunalul Braşov reclamanta F.A.F., cu sediul în Bucureşti, sector 1, a formulat o acţiune în numele şi pentru salariaţii menţionaţi în lista anexă, în contradictoriu cu pârâta C.N.C.F. C.F.R. SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea acesteia la acordarea angajaţilor membri de sindicat a ajutorului material aferent Zilei Feroviarilor pentru anii 2006, 2007 şi 2008, respectiv un salariu de bază pentru fiecare an, la nivelul clasei 1 de salarizare, actualizat cu rata inflaţiei la data plăţii efective, în conformitate cu dispoziţiile contractelor colective de muncă la nivel de unitate pe anii 2005-2006,2007-2008.
In drept s-au invocat dispoziţiile art. 64 alin. (1) CCM 2005-2006, art. 65 alin. (1) CCM 2007-2008, prelungit prin act adiţional, art. 40 alin. (2) lit. c), art. 155, art. 166 alin. (1) art. 236 alin. (1), art. 241 alin. (1), lit. a), art. 243, art. 239 C. muncii, art. 28 şi urm. din Legea nr. 54/2003, Legea nr. 130/1996 republicată, art. 41 alin. (5) din Constituţia României, art. 969 C. civ.
In motivare s-a arătat că F.A.F. a participat prin reprezentanţii săi la negocierea şi încheierea contractelor colective de muncă la nivelul C.N.C.F. C.F.R. SA şi potrivit art. 65 alin. (1) din CCM la nivel de unitate pe anii 2007-2008 şi art. 64 alin. (1) din CCM la nivel de unitate pentru anii 2005-2006 s-a stabilit că salariaţii C.N.C.F. C.F.R. SA vor beneficia cu ocazia Zilei Feroviarilor de un ajutor material al cărui cuantum va fi de cel puţin un salariu de bază la nivelul clasei 1 de salarizare.
Acest drept salarial nu a fost acordat niciodată de către pârâtă în anul 2006 şi 2008, iar în 2007 s-a acordat doar parţial şi în sumă de 100 lei brut pentru fiecare salariat, aceasta reprezentând doar un sfert din suma ce s-ar fi cuvenit fiecărui salariat.
Prin sentinţa civilă nr. 849/M din 7 mai 2009 Tribunalul Braşov şi-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti reţinând că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă drepturile salariale solicitate de reclamantă, în calitate de organizaţie federală, reprezentantă a salariaţilor membri de sindicat. S-a mai reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 284 alin. (2) C. muncii în sensul că „cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) (conflictele de muncă) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz sediul". Acest text de lege are caracter imperativ şi stabileşte competenţa teritorială exclusivă în materia litigiilor de muncă în favoarea instanţei de la domiciliul sau sediul reclamantului, dispoziţie imperativă, iar, în speţă, sediul reclamantei este în Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 7991 din 15 decembrie 2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a disjuns cererea referitoare la salariata G.A.B., pentru care s-a format dosarul cu nr. 49516/3/2009. A fost admisă excepţia de necompetenţă teritorială şi s-a declinat competenţa teritorială în favoarea Tribunalului Braşov. Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionare.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă un conflict de muncă.
Potrivit dispoziţiilor art. 284 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite conform Codului de procedură civilă.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. l lit. c) C. proc. civ. Tribunalele judecă în primă instanţă conflicte de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe.
In ceea ce priveşte competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor de muncă, dispoziţiile imperative ale art. 284 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 sunt în sensul că cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.
Instanţa a reţinut că după cum rezultă din cererea de chemare în judecată acţiunea a fost introdusă de către F.A.F. în numele şi pentru salariaţii din listele anexă la acţiune.
S-a mai reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 „Organizaţiile sindicale apără drepturile membrilor lor ce decurg din legislaţia muncii, statutele funcţionarilor publici, contractele colective de muncă şi contractele individuale de muncă, precum şi din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, în faţa instanţelor judecătoreşti, organelor de jurisdicţie, a altor instituţii sau autorităţi ale statului, prin apărători proprii sau aleşi".
Din prevederile art. 28 alin. (2) ale Legii nr. 54/2003 rezultă că „In exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1) organizaţiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acţiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acţiune în justiţie în numele membrilor lor, fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză. Acţiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizaţia sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunţă la judecată".
Aşadar, prin aceste dispoziţii legale, organizaţiilor sindicale li s-a recunoscut calitatea de reprezentanţi, de mandatari ai membrilor de sindicat.
Acest statut conferit în mod expres de legiuitor nu transformă organizaţia sindicală, în cazul exercitării unei acţiuni în numele membrilor săi, în reclamant, în titular al acţiunii sau al dreptului ce formează obiectul judecăţii.
Reclamantul este persoana care are legitimarea procesuală activă, titular al acţiunii deduse judecăţii, al dreptului ce formează obiectul raportului juridic (în speţă, titularul drepturilor băneşti solicitate) şi care tinde la realizarea unor obligaţii contractuale cu consecinţe asupra patrimoniului său.
Federaţia nu este reclamantă în proces, pentru că nu a sesizat instanţa pentru a obţine recuperarea unor drepturi cu scopul de a le introduce în patrimoniul ei propriu, ci are calitatea de reprezentant ai salariaţilor, pentru care nu trebuie să prezinte mandat privind exerciţiul dreptului de chemare în judecată, scopul afirmat al promovării acţiunii fiind acela de a asigura respectarea drepturilor salariaţilor, ce decurg din contractele colective de muncă.
S-a reţinut că nu se poate imagina o interpretare a dispoziţiilor art. 28 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 54/2003, care ar conferi organizaţiei sindicale statutul de reclamant, pentru că s-ar ajunge în situaţia în care drepturile solicitate s-ar reflecta în patrimoniul federaţiei şi ar transforma instanţa, în raza căreia majoritatea federaţiilor sindicale îşi au sediul, într-o instanţă unică la nivel naţional.
In concluzie, s-a reţinut că în speţă calitatea de reclamanţi o au salariaţii, şi nu F.A.F., care este doar reprezentanta acestora, iar instanţa competentă este cea stabilită de art. 284 din Legea nr. 53/2003 în a cărei circumscripţie reclamanţii îşi au domiciliul, respectiv potrivit art. 2, alin. (1), pct. c) C. proc. civ. Tribunalul Braşov.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă de faţă urmează a se constata că instanţa competentă în soluţionarea cererii de chemare în judecată este Tribunalul Braşov pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 1532 C. civ. „Mandatul este un contract în puterea căruia o persoană se obligă, fără plată, de a face ceva pe seama unei alte persoane de la care a primit însărcinarea."
In art. 1537 se dispune că „Mandatarul nu poate face nimic afară din limitele mandatului său".
Mandatul este un contract consensual, care ia naştere prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără a fi supus vreunei forme speciale, putând fi expres sau tacit (art. 1533 C. civ.). Existenţa mandatului tacit rezultă din acele împrejurări de fapt care exprimă intenţia părţilor şi care pot fi dovedite prin orice mijloc de probă.
Faţă de normele dreptului comun rezultă că prin dispoziţiile art. 28 din Legea sindicatelor nr. 54/2003 s-au statuat trăsăturile caracteristice ale mandatului special al organizaţiilor sindicale. Astfel, potrivit art. 28.
(1) "Organizaţiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislaţia muncii, statutele funcţionarilor publici, contractele colective de muncă şi contractele individuale de muncă, precum şi din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, în faţa instanţelor judecătoreşti, organelor de jurisdicţie, a altor instituţii sau autorităţi ale statului, prin apărători proprii sau aleşi.
(2) In exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1) organizaţiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acţiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acţiune în justiţie în numele membrilor lor, fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză. Acţiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizaţia sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunţă la judecată".
In acest context, este de relevat, pe de o parte, că în conţinutul Legii nr. 54/2003, nu sunt dispoziţii care să deroge de la normele dreptului comun şi că, pe de altă parte,mandatul organizaţiei de sindicat nu poate fi conceput dincolo de limitele ce i s-au stabilit prin dispoziţiile legale speciale amintite.
Aşa fiind, din analiza lucrărilor dosarului rezultă că reclamanta a introdus cererea de chemare în judecată în calitatea sa de mandatar al salariaţilor, calitate conferită de dispoziţiile speciale ale Legii nr. 54/2003, în scopul realizării drepturilor acestora decurgând din contractul colectiv de muncă.
Chiar în cererea de chemare în judecată reclamanta arată că acţiunea este formulată în numele şi pentru persoanele menţionate în listele anexă, toţi salariaţi ai pârâtei şi membri de sindicat ai reclamantei.
In consecinţă, titularii dreptului ce formează obiectul raportului juridic sunt mandanţii, salariaţi din tabelul anexă la cererea de chemare în judecată şi nu organizaţia de sindicat. De altfel, că salariaţii sunt titularii dreptului şi au calitatea de mandanţi rezultă şi din faptul că în art. 28 alin. (2) din Legea nr. 54/2003 se statuează că „Acţiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizaţia sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunţă la judecată".
In concluzie, cum reclamanta a acţionat în calitate de mandatară, salariaţii având calitatea de mandanţi şi cum prin dispoziţiile art. 284 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 coroborat cu art.2, pct. 1, lit. c) C. proc. civ. se stabileşte competenţa teritorială în materia litigiilor de muncă în favoarea instanţei de la domiciliul reclamantului,iar domiciliile mandanţilor sunt în oraşul Braşov, rezultă că instanţa competentă este Tribunalul Braşov.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 454/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4474/2010. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
