ICCJ. Decizia nr. 4474/2010. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4474/2010
Dosar nr. 6542/1/2002
Şedinţa publică din 15 septembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civila nr.399 din 10 aprilie 2001, pronunţată în dosarul nr. 709912000 de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins ca neîntemeiată cererea formulată în baza dispoziţiilor art. 480, art. 481 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 35 din Legea nr. 33/1994, de reclamantele A.M. şi M.A. având ca obiect acţiune în revendicare privind terenul în suprafaţă de 14.000 mp alcătuind lotul 142 fosta parcelă a moşiei contesei M.M., cu vecinătăţile descrise în actul de proprietate.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, cu privire la excepţia inadmisibilităţii, că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 18/1991, nerezultând din probele administrate că imobilul în litigiu ar face parte din extravilan, iar pe fondul cauzei, a reţinut că regimul juridic actual al terenului face imposibilă restituirea lui în natură, reclamantele putând să urmeze procedura reglementată de Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 169/A din 3 aprilie 2002, pronunţată în dosarul nr. 3300/2001 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantele A.M. şi M.A., reţinând că instanţa de fond în mod corect a constatat că statul deţine terenul în baza unui titlu legal, astfel încât restituirea în natură nu poate opera în speţă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 9 şi 10 C. proc. civ., arătând că hotărârea atacată nu este motivată, a fost dată cu aplicarea greşită a legii, în sensul nesocotirii dispoziţiilor Decretului nr. 115/1959, ale Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 213/1998, iar instanţa nu s-a pronunţat asupra nici unuia din mijloacele de apărare invocate de acestea, deşi erau esenţiale în soluţionarea cauzei.
Prin încheierea de şedinţă din 24 septembrie 2003, instanţa a luat act de decesul recurentei-reclamante A.M., la dosar fiind depuse actele doveditoare în acest sens, a dispus introducerea în cauză, în calitate de moştenitor, a fiului defunctei, numitul A.A.P. şi a acordat termen în vederea obţinerii relaţiilor privind stadiul de soluţionare al notificării formulate de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001.
Prin încheierea de şedinţă din 3 martie 2004, instanţa a luat act de cererea recurenţilor-reclamanţi A.A.P. şi M.A. privind suspendarea judecăţii în temeiul art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi a dispus în consecinţă.
Cauza a fost repusă pe rol, din oficiu, la data de 3 iunie 2010, în vederea discutării perimării recursului.
Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Recursul reclamantelor a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, la data de 30 iulie 2002, judecata acestuia fiind suspendată la data de 3 martie 2004, în temeiul art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dată de la care nici una din părţi nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând în nelucrare pricina care, din oficiu, a fost repusă pe rol în vederea discutării perimării conform art. 252 alin. (1) C. proc. civ., părţile fiind legal citate pentru termenul din 15 septembrie 2010.
Din relaţiile existente la dosarul cauzei, a rezultat că notificarea nr. 862 din 15 iunie 2001 formulată de reclamante în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost soluţionată prin Decizia nr. 56 din 23 februarie 2007 a R.A.P.P.S., ataşată în copie la dosar.
Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., incident în cauză, „orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii mai mult de un an".
Perimării i s-a atribuit o natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancţiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât şi o prezumţie de desistare, dedusă din faptul nestăruinţei vreme îndelungată în judecată.
Reglementată ca o excepţie de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, excepţia de perimare este dirimantă, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află şi este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părţilor dar şi în interesul unei bune administrări a actului de justiţie.
Pentru a interveni însă perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părţii, existând în acest sens o prezumţie simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruinţă în judecată în intervalul de timp reglementat de lege.
In speţă, de la data când a intervenit suspendarea, respectiv, 3 martie 2004, şi până la data repunerii pe rol din oficiu, şi anume, 3 iunie 2010, nici una din părţi nu a întrerupt cursul perimării, lăsând în nelucrare recursul.
Faţă de cele ce preced, având în vedere că lăsarea cauzei în nelucrare se datorează culpei părţii, Înalta Curte constată incidenţa art. 248 alin. (1) C. proc. civ. şi perimarea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I DE
Constată perimat recursul declarat de reclamanţii A.A.P. şi M.A. împotriva deciziei nr. 169/A din 3 aprilie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4596/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4464/2010. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... → |
|---|
