ICCJ. Decizia nr. 4610/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4610/2010
Dosar nr. 914/113/2008
Şedinţa publică din 21 septembrie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:
1. Instanţa de fond
Prin acţiunea înregistrată la 30 martie 2007, reclamantele V.A., S.I.J. şi C.E.E. au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Local al Municipiului Brăila pentru compararea titlurilor lor de proprietate asupra imobilului situat în Brăila, str. M.E., nr. 17, (fostă str. R., nr. 19-21, fostă str. R.E., nr. 19-21) şi pentru constatarea că reclamantele sunt proprietarele acestui imobil şi să se dispună restituirea acestuia, prin compararea titlurilor de proprietate pe care părţile le deţin asupra imobilului în discuţie.
În fapt s-a motivat acţiunea pe împrejurarea că C.A.N., mama reclamantelor, a cumpărat în 1941 imobilul în numele şi pentru ele (minore la acea dată), imobilul fiind preluat prin decizia nr. 5561 din 10 mai 1944 cu titlu de imobil părăsit de proprietari, statul nedeţinând un titlu de proprietate valabil asupra acestui imobil.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ.
Judecătoria Brăila pe rolul căreia s-a înregistrat acţiunea, prin sentinţa civilă nr. 1540 din 03 martie 2008 şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Brăila, care, prin sentinţa civilă nr. 544 din 13 august 2008, a respins excepţiile de inadmisibilitate, de tardivitate şi de lipsă a calităţii procesuale active a reclamantelor şi a respins ca nefondată acţiunea civilă aşa cum a fost completată.
Acţiunea iniţial formulată a fost completată (prin cererea din dosarul Judecătoriei Brăila), în sensul că s-a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârât a Municipiului Brăila, prin Primar, în locul Consiliului Local al Municipiului Brăila, în raport de precizarea din întâmpinarea acestui pârât cu privire la titularul dreptului de proprietate. Reclamantele au fost totodată de acord cu introducerea în cauză în calitate de pârât a Direcţiei Serviciilor Publice, care administrează imobilul conform art. 12 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/1998.
Tribunalul, în motivarea soluţiei pe fond, a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Imobilul, construcţie şi terenul de cca. 268 m.p. situate în str. R.E., nr. 19-21, Brăila, a fost cumpărat prin contractul din 18 octombrie 1941 de C.A.N. pentru şi în numele fiicelor ei minore, C.E.E., C.I. şi C.A.
Imobilul a fost preluat printre alte imobile de Primăria oraşului Brăila, prin decizia nr. 5561 din 10 mai 1949, în baza Ordinului Ministerului Afacerilor Interne nr. 91/1948 şi Ordinului nr. 800/1948.
Consiliul Local al Municipiului Brăila şi Direcţia Serviciilor Publice Brăila a vândut prin contractul din 10 ianuarie 2005 o parte din acest imobil (a cărui adresă a devenit între timp str. M.E., nr. 17, prin schimbarea numelui străzii din R.E. şi apoi din R.), cumpărătorului SC K. SRL.
Imobilul a devenit astfel proprietate mixtă, spaţiul comercial de la parter aparţinând societăţii comerciale amintite, iar etajele, cu destinaţia de locuinţă, fiind proprietatea municipiului Brăila.
S-a reţinut că acest imobil nu a fost revendicat potrivit Legii nr. 112/1995 şi nici potrivit Legii nr. 10/2001, iar reclamantele nu au solicitat constatarea preluării abuzive a imobilului sau aplicarea nelegală a actului normativ de trecere a bunului în proprietatea statului şi nici nu au solicitat măsuri reparatorii în temeiul legilor speciale.
Instanţa a analizat acţiunea în revendicare cu care a fost învestită şi a constatat că titlul de proprietate invocat de reclamante - contractul de vânzare-cumpărare din 18 octombrie 1941 - nu face dovada dreptului de proprietate. S-a constatat astfel că prin acest contract s-a făcut doar dovada că C.A. a cumpărat pentru fiicele ei minore, fără însă să se facă dovada că acest act a fost urmat de acte prin care cele trei fiice să fi intrat în proprietatea şi posesia imobilului după ce acestea au devenit majore şi nici că la data trecerii acestuia în proprietatea statului, ele erau proprietare. Din contră, conform deciziei nr. 5561/1949 imobilul figura în proprietatea C.A.N. şi a fost considerat „părăsit”.
Ca urmare, s-a constatat că reclamantele, care au revendicat în calitate de proprietare şi nu de moştenitoare ale C.A.S., nu au făcut dovada proprietăţii lor.
Spre deosebire de titlul prezentat de reclamante, s-a constatat că titlul prezentat de pârâtă, contractul de vânzare-cumpărare înregistrat la 10 ianuarie 2005 conferă societăţii comerciale cumpărătoare dreptul de proprietate asupra imobilului şi are forţă juridică probantă. Acest titlu nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, astfel că nu poate fi înlăturat.
S-a mai constatat că titlul pârâtei a fost intabulat în cartea funciară şi înfrânge şi sub acest aspect - titlul prezentat de reclamante.
S-a concluzionat că nu sunt întrunite în cauză condiţiile prevăzute de art. 480 şi art. 481 C. civ. pentru a justifica acţiunea de revendicare a reclamantelor.
Cât priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti a fost respinsă ca neîntemeiată - în raport de cererea de comparare de titluri formulată, negarea dreptului la acţiune constituind o încălcare a unui drept recunoscut de Constituţie şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind accesul liber la justiţie.
Instanţa a mai reţinut că este recomandabilă parcurgerea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001 în cazul imobilelor ce intră sub incidenţa acestei legi, însă nu este inadmisibilă acţiunea în revendicare în condiţiile în care imobilul revendicat nu a făcut obiectul acestei proceduri administrative.
Nu s-a putut reţine nici excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor, motivată de faptul că nu au făcut dovada calităţii de moştenitoare ale autorului lor.
Nu s-a primit excepţia tardivităţii acţiunii în raport de prevederile Legii nr. 10/2001 întrucât acţiunea reclamantelor nu s-a întemeiat pe această lege.
În egală măsură nu s-a primit susţinerea că vânzarea spaţiilor comerciale situate în imobile monumente istorice, sau aflate în zona de protecţie a unor monumente istorice ar conduce la anularea vânzării în raport de obiectul acţiunii care nu a vizat anularea contractului de vânzare a acestor spaţii, aceste susţineri fiind făcute numai în concluziile orale de către reclamantă.
2. Instanţa de apel
Împotriva sentinţei Tribunalului au declarat apel reclamantele care au solicitat să se constate că actul de vânzare-cumpărare încheiat de mama lor are forţa probantă a unui titlu de proprietate şi între momentul cumpărării, anul 1941, şi cel al preluării de către stat, anul 1949, au trecut doar câţiva ani neexistând nici o dovadă că în această perioadă s-ar fi efectuat altă tranzacţie asupra imobilului, şi de altfel nu există nici un dubiu că imobilul nu s-ar fi aflat în proprietatea reclamanţilor, mama acestora figurând în actul de preluare şi pe rolul fiscal ca plătitoare de taxe.
Pârâtele au formulat cereri de aderare la apelul reclamantelor invocând inadmisibilitatea acţiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Curtea de Apel Galaţi, prin decizia civilă nr. 231A din 10 noiembrie 2008, a admis apelul reclamantelor şi a schimbat în parte sentinţa Tribunalului în sensul că a admis acţiunea civilă în revendicare şi a obligat pârâtele să lase reclamantelor în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul situat în Brăila.
Au fost respinse ca nefondate cererile de aderare la apel formulate de pârâte.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor privind respingerea excepţiilor şi au fost obligate pârâtele la 8.500 RON cheltuieli de judecată către reclamante.
În motivarea acestei decizii instanţa de apel a reţinut că excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale active au fost corect soluţionate prin respingere.
S-a constatat că acţiunea în revendicare chiar intentată sub imperiul Legii nr. 10/2001 nu este inadmisibilă deoarece art. 480 C. civ. nu a fost abrogat expres sau implicit prin dispoziţiile acestei legi sau a alteia.
S-a mai observat că încercările de a declara inadmisibilă acţiunile în revendicare sub imperiul Legii nr. 112/1995 care reglementa tot regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi instituia a priori o procedură prealabilă administrativă au fost sancţionate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a statuat că excluderea de către instanţe din sfera lor de competenţă a acţiunii în revendicare este în sine contrară dreptului de acces la justiţie garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, sens în care au fost invocate cauzele Canciovici, Anghelescu, Teodorescu şi Brumărescu.
Curtea de Apel a constatat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aceasta din urmă are prioritate şi ca urmare se dă prioritate acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, iar în speţă, s-a constatat că o atare atingere nu se aduce deoarece titlurile părţilor nu au mai fost supuse analizei vreunei instanţe.
S-a constatat cât priveşte calitatea procesuală activă a reclamantelor că reclamantele nu trebuiau să facă dovada calităţii de moştenitoare deoarece ele au promovat o acţiune în calitate de autoare şi nu de moştenitoare, calitate conferită de actul de vânzare - cumpărare, care le conferă deci calitate de proprietare asupra imobilului.
S-a reţinut că trecerea imobilului în proprietatea statului este abuzivă.
S-a interpretat per a contrario art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia şi s-a constatat că dacă preluarea s-a făcut de către stat cu încălcarea dispoziţiilor legale, atunci în vigoare, bunul a fost preluat fără titlu valabil, iar dreptul de proprietate nu s-a strămutat niciodată la stat, ci a rămas în patrimoniul titularului său, care a pierdut doar posesia.
S-a invocat în acest sens Decizia nr. 73/1995 a Curţii Constituţionale care a statuat că în cazul imobilelor preluate de stat fără titlu, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desfiinţat, iar statul nu a devenit proprietar.
În cauză s-a constatat că imobilul a fost preluat de la un neproprietar, C.A.N., deşi conform contractului de vânzare - cumpărare cele trei fiice erau proprietarele, preluare făcută fără nici o despăgubire, contrar dispoziţiilor Constituţiei din 1948.
Ca urmare s-a constatat că pârâta Primăria Municipiului Brăila, ca reprezentantă a statului, deţine imobilul revendicat fără titlu şi deci acţiunea este fondată şi se impune obligarea la restituirea către reclamante a bunului deţinut ilegal de pârâta Primărie.
Cât priveşte partea din imobil deţinută de SC K. SRL, Curtea a constatat, procedând la compararea de titluri, că este preferabil titlul reclamantelor, deoarece titlul pârâtei este dobândit de la un neproprietar şi ca urmare şi această pârâtă a fost obligată la restituirea proprietăţii ocupate de aceasta.
3. Recursurile.
Împotriva deciziei Curţii de Apel au declarat recurs pârâţii Municipiul Brăila, prin Primar, Direcţia Serviciilor Publice Brăila şi SC K. SRL.
În fapt criticile au privit greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, ambele hotărâri judecătoreşti încălcând dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia după apariţia legii speciale o acţiune în revendicare imobiliară întemeiată pe dispoziţiunile dreptului comun urmează a fi respinsă ca inadmisibilă faţă de principiul care dă prioritate în aplicarea legii speciale. Această din urmă lege - recte Legea nr. 10/2001 - a prevăzut în mod expres că nedepunerea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
S-a mai criticat respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor, actele de stare civilă nefiind suficiente pentru probarea calităţii de moştenitoare ale fostului proprietar, C.A.S. (conform actului de vânzare) sau C.A.N. (conform deciziei de preluare a imobilului).
Sub acest aspect s-a criticat respingerea acestei excepţii ca nemotivată deoarece instanţa în mod greşit a apreciat că nu era nevoie să se dovedească calitatea de succesoare a reclamantelor în raport de modalitatea de deposedare.
Prin decizia nr. 3861 din 10 mai 1949 imobilul a intrat în posesia Primăriei Brăila pentru că fusese părăsit de proprietara C.A.N. şi nu de intimate, iar ulterior după intrarea imobilului în posesia Primăriei, acesta a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950 şi trecut în administrarea I.C.G.C.L. Brăila, împrejurare ce a consolidat titlul statului - sub forma unui drept de proprietate.
S-a mai criticat interpretarea dată de instanţă, în justificarea priorităţii normei internaţionale, în raport de norma internă în prezervarea dreptului de proprietate - potrivit căruia o atare prioritate este posibilă în cauză întrucât o atare revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate pentru că titlurile părţilor nu au mai fost supuse analizei vreunei instanţe.
Sub acest din urmă aspect recurentul Municipiul Brăila a susţinut că securitatea raportului juridic nu este dată de faptul că titlurile pârâţilor au fost sau nu puse în discuţie, ci de ipoteza că reconstituirea unui drept de proprietate să nu aducă atingere altui drept de proprietate.
Recurentul a arătat că în cauză admiterea acţiunii a adus atingere unui drept de proprietate, dobândit cu respectarea Legii nr. 550/2002, prin contractul din 10 ianuarie 2005 încheiat de către pârâta SC K. SRL prin care aceasta a cumpărat spaţiile comerciale de la parterul imobilului, dreptul astfel dobândit fiind şi unul tabular.
S-a mai susţinut de către recurenţi că legea specială nu intră în conflict cu Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale deoarece imobilul a fost preluat cu respectarea Constituţiei şi a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la acea dată, preluarea având drept scop buna conservare şi împiedicarea ocupării fără drept a imobilului părăsit de proprietar.
Recurenta SC K. SRL a mai criticat soluţia de admitere a acţiunii, pentru greşita aplicare a legii şi greşita interpretare a deciziei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, fără să se raporteze la dreptul pe care îl încalcă o asemenea rezolvare a acţiunii, dreptul de proprietate al SC K. SRL obţinut prin scoaterea imobilului la vânzare prin licitaţie publică în condiţiile şi cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de art. 2 din Legea nr. 550/2002. Potrivit acestui articol, în cazurile expres prevăzute în acest text (în unul din acestea aflându-se şi imobilul în discuţie), Legea nr. 550/2002 se aplică şi în cazul spaţiilor comerciale sau de prestări se servicii situate în imobile reglementate de Legea nr. 10/2001 (adică preluate în perioada comunistă).
Această recurentă a mai criticat soluţia Curţii de apel şi din perspectiva greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, precum şi din perspectiva greşitei analize a titlurilor supuse comparaţiei, restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil şi înstrăinate prin acte de dispoziţie fiind condiţionată de constatarea pe cale judecătorească a nulităţii actului de înstrăinare, determinată de reaua-credinţă a părţilor contractante, iar în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, aceeaşi măsură este consecinţa constatării nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare pentru încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
Recursul pârâtei SC K. SRL a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În celelalte două recursuri deşi nu a fost indicat temeiul de drept al acestora, criticile formulate pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimatele reclamante au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate. În esenţă s-a susţinut că dreptul de proprietate este garantat de art. 41 alin. (1) şi art. 7 din Constituţie, şi ale art. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor fundamentale ale omului şi nici o persoană neputând fi îngrădită în dreptul de a se adresa justiţiei conform art. 21 din Constituţia României.
Cum acţiunea este admisibilă şi recurentele - cum s-a arătat de curtea de apel - au formulat acţiune în nume propriu în calitate de proprietare şi nu în calitate de moştenitoare ale mamei lor, proprietatea le aparţine pentru că mama lor a cumpărat în numele lor şi pentru ele, şi faptul că imobilul a fost preluat de la mama lor denotă abuzul preluării.
La 09 iunie 2009 a decedat reclamanta S.I.J., conform certificatului de deces de la dosarul cauzei - depus în copie tradusă, certificată pentru conformitate prin semnătura şi ştampila avocatului intimatelor, emis de un ofiţer de stare civilă din Sydney, Australia.
Celelalte două reclamante au indicat, prin cererea înregistrată la 26 octombrie 2009 la dosar, pe moştenitorii acesteia şi anume V.A.U. şi V.A. (conform certificatului de succesiune în copie tradusă certificată de avocatul reclamantelor, emisă de P.M. avocat şi notar public din Sydney).
4. Analiza instanţei de recurs
Analizând decizia criticată prin prisma criticilor formulate, în cele trei recursuri, se constată că admiterea acţiunii în revendicare formulată de reclamante este o soluţie nelegală şi netemeinică, recursurile urmând a fi considerate întemeiate în limitele considerentelor ce succed:
Pentru a admite acţiunea în revendicare - bazată pe compararea de titluri - Curtea de Apel a constatat că reclamantele au calitate procesuală activă pentru că au revendicat nu în calitate de moştenitoare ale mamei lor, ci în calitate de proprietare, în raport de actul de vânzare-cumpărare prezentat, care atestă că mama lor, C.A.N., a cumpărat în numele şi pentru fiicele ei minore.
Ulterior stabilirii calităţii reclamantelor de proprietare ale imobilului revendicat s-a procedat la compararea de titluri şi s-a dat prioritate titlului reclamantelor, considerat a fi mai bine conturat, pentru că provine de la un proprietar, în timp ce titlul pârâtelor provine de la un neproprietar, statul preluând în mod abuziv imobilul cu încălcarea dreptului de proprietate al fiicelor minore, imobilul fiind preluat de la mamă, deci un neproprietar.
Potrivit art. 480 C. civ. în temeiul căruia s-a formulat acţiunea, „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, insă în limitele determinate de lege”, iar potrivit art. 481 C. civ. „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cau^a de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire”.
Potrivit art. 644 C. civ. „proprietatea bunurilor se dobândeşte şi se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenţiune şi prin tradiţiune”.
În cazul dedus judecăţii în mod corect instanţa de fond a constatat că reclamantele nu au făcut dovada calităţii lor de proprietare în revendicarea bunului.
În primul rând se constată din actul de vânzare-cumpărare prezentat în dosarul de fond că proprietara este în calitate de cumpărătoare C.A.S., care a contractat în acest sens cu vânzătorul C.L.L.
Împrejurarea că C.A.S. a cumpărat „în numele şi pentru fiicele sale minore” nu conferă calitate de proprietari acestora din urmă întrucât interpunerea mamei în actul de cumpărare s-a făcut deoarece fiicele, la data actului, erau minore şi nu puteau contracta faţă de interdicţia expresă prevăzută de art. 950 alin. (1) pct. 1 C. civ., „minorii sunt necapabili”, în persoana acestora neîmplinindu-se una din condiţiile esenţiale cerută pentru valabilitatea unei convenţii, şi anume capacitatea de a contracta, iar potrivit dispoziţiilor art. 949 C. civ. „poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege”.
În anul 1947, când s-a încheiat actul, erau în vigoare dispoziţiile C. civ. privind minoritatea (până la vârsta de 21 de ani împliniţi conform art. 342) şi cele privind emanciparea minorului (reglementată în art. 421-433) şi care aducea şi aceasta o serie de restricţii şi condiţii în privinţa actelor încheiate de minorul emancipat.
În acest sens instanţa de fond a reţinut în mod corect că actul de vânzare-cumpărare invocat nu face dovada că reclamantele erau proprietare prin simpla încheiere a acestui document, în lipsa unor probe care să ateste punerea lor în posesie la data majoratului, sau în condiţii speciale, la o dată anterioară împlinirii vârstei de 21 de ani şi nici că reclamantele au făcut dovada că sunt succesoarele mamei lor - pentru a putea invoca, în această calitate, dobândirea proprietăţii.
În al doilea rând este de observat că în cauză nu s-au prezentat dovezi nici în dovedirea descendenţei reclamantelor că acestea sunt fiicele minore pentru care C.A. a cumpărat.
Sub acest aspect se constată că în contractul de cumpărare sunt indicate fiicele minore ale C.A.S. „mamă legitimă”, şi anume E.E., l. şi A.
Reclamantele nu au prezentat acte de stare civilă - certificate de naştere - din care să rezulte că mama lor este C.A.S., precum şi data naşterii lor pentru a dovedi că la data contractării imobilului acestea erau minore.
Singurele documente (prezentate sub formă de traduceri în limba română, certificate pentru conformitate de ştampila şi semnătura avocatului reclamantelor) existente la dosarul Tribunalului Brăila, pentru a dovedi identitatea reclamantelor şi filiaţia acestora faţă de mama lor, sunt insuficiente, după cum în mod corect a constatat instanţa de fond.
Din certificatul de căsătorie rezultă că preotul J.E. a oficiat la 27 septembrie 1953, la Biserica din Bourke St. Sydney, căsătoria dintre E.V. şi A.K., în cuprinsul acestui document neexistând nici un element de identificare al soţiei după data, locul naşterii şi părinţii acesteia.
Aceeaşi situaţie se relevă şi din documentul de la dosarul amintit, certificat de căsătorie - emis fără număr, în Australia - care certifică celebrarea la 01 mai 1965 de acelaşi preot, în aceeaşi biserică, a căsătoriei dintre A.L.S. şi J.K., (nici în acest certificat nu există date pentru identificarea soţiei prin dată şi loc al naşterii sau părinţi).
Al treilea document (tot în traducere, copie certificată de avocat) este un certificat notarial, care consemnează o declaraţie, dată de „S.I.J. (născută I.C.)”, în faţa unui notar public din oraşul Sydney, Australia la 27 martie 2007 şi în care aceasta, care se numeşte „donatoare”, declară că „este fiica lui C.A.U. şi a C.A.S.” şi că aceştia sunt, în opinia donatoarei, proprietarii bunurilor imobiliare din Brăila, România.
Lipsa documentelor de stare civilă - certificate de naştere - este confirmată şi în acea declaraţie notarială de S.I.J. care îl împuterniceşte pe avocatul său să facă cereri pentru obţinerea certificatului ei original de naştere de la autorităţile competente din Brăila.
În lipsa certificatelor de naştere nu poate conferi reclamantelor - A.V., I.S. (deşi din „certificatul de căspătorie” rezultă un alt nume J.) şi respectiv C.E.E. (singura care păstrează numele din actul de vânzare, dar pentru care nu s-a prezentat nici un document) - calitatea de fiice ale mamei „care a contractat imobilul în numele şi pentru ele”.
În recurs s-a depus o copie a traducerii unei declaraţii date de C.E.E. la Pireu la 28 mai 2010 (semnată pentru conformitate şi ştampilată de avocatul părţii), din care rezultă că aceasta a dat mandat nepotului său, V.A.U., încă din 2007, pentru a acţiona în numele ei în vederea recuperării proprietăţilor sale şi ale surorilor A. şi I., precum şi cele ale părinţilor lor.
Nici de la această reclamantă şi nici de la celelalte nu s-au depus însă dovezi în sensul filiaţiei lor materne.
Împrejurarea că în certificatul de deces al reclamantei S.I.J., depus în recurs, este menţionată vârsta acesteia (80 de ani) la data decesului (09 iulie 2009) şi, respectiv, faptul că decedata este fiică a lui K.A.U. şi a S.A.S. nu este de natură a proba filiaţia acesteia.
În primul rând este de observat că aceste date, cum se consemnează în documentul citat, au fost furnizate de nepotul acesteia A.V. - deci nu reprezintă constatări din documente oficiale atestatoare a elementelor de identificare ale persoanei - şi, în al doilea rând, numele de familie al mamei nu este C., ci S.
În raport de această stare de fapt - nemodificată în apel prin alte probe din care să rezulte elementele lipsă semnalate de instanţa de fond - în mod nelegal s-a procedat la compararea de riduri, titlul invocat de reclamante nefăcând dovada dreptului de proprietate al acestora asupra imobilului, fiind ca urmare în mod nefondat considerat mai bine plasat în raport de titlul invocat de pârâta SC K. SRL, contractul de cumpărare din 10 ianuarie autentificat la B.N.P. sub nr. 225/2005 şi înscris la 21 februarie 2006 în C.F. nr. Y Brăila la nr. cadastral 12096 pentru 326,77 m.p. teren situat în str. M.E., nr. 17, şi respectiv la nr. 12096/1/2001 pentru apartamentul 1 (spaţiu comercial) din construcţia C1, situată în Brăila, str. M.E., nr. 17.
Se mai reţine că soluţia instanţei de apel în a da preferinţă titlului reclamantelor este nelegală (osebit de faptul că nu se identifică proprietarul din titlul prezentat cu reclamantele pentru considerentele mai sus arătate) şi din perspectiva criteriilor de apreciere a titlurilor deşi compararea de titluri presupune în mod necesar ca acesta să fie valabile.
Constatând astfel că în mod nelegal s-a admis apelul reclamantelor s-a schimbat sentinţa de fond sub aspectul admiterii acţiunii în revendicare, cu încălcarea dispoziţiilor legale mai sus arătate se vor admite recursurile pârâţilor şi se va modifica decizia atacată în sensul că se va respinge ca nefondat apelul reclamantelor împotriva sentinţei Tribunalului Brăila, cu consecinţa păstrării acesteia în întregime.
Cât priveşte modalitatea de soluţionare în cauză a excepţiilor de inadmisibilitate şi lipsa calităţii procesuale active a recurentei, excepţii respinse la fond, soluţie menţinută în apel prin respingerea cererilor de aderare la apel a pârâţilor Municipiul Brăila, SC K. SRL (sub acest aspect) se constată că soluţia instanţelor este corectă şi legală, criticile recurentelor, sub aspectul soluţionării acestor excepţii, neputând fi primite.
Acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. - în termenii în care aceasta a fost formulată, prin comparare de titluri - este admisibilă, cum în mod corect a sesizat instanţa de fond.
Se va înlătura însă din sentinţa nr. 544 din 13 august 2008 considerentul că deşi „este recomandabilă parcurgerea procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001, în cazul imobilului ce intră sub incidenţa acestei legi, nu este inadmisibilă acţiunea în revendicare în condiţiile în care imobilul revendicat nu a făcut obiectul acestei proceduri administrative”.
O atare afirmaţie este inexactă din perspectiva raportului dintre legea specială şi legea generală soluţionat de adagiul „specialia ad generalibus derogant, generalia ad specialibus non derogant”. Legea specială nu poate fi înfrântă în efectele ei obligatorii de alegerea pe care ar avea-o părţile asupra legii aplicabile raporturile lor juridice.
Acest principiu a fost subliniat prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii în această materie, în care s-a decis în mod expres „concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă aceasta nu este prevăzut expres în legea specială.”
Condiţiile de admisibilitate a acţiunii în revendicare după intrarea în vigoare a aşa numitelor „legi ale proprietăţii”, legi speciale, au fost determinate în sus-menţionata deciziei, în sensul că „în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care as fel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”.
Cât priveşte calitatea procesuală activă a reclamantelor de a revendica bunul în discuţie, în mod corect instanţa a reţinut că acestea au calitatea procesuală de a formula acţiunea în revendicare. împrejurarea că reclamantele, cu probele administrate, nu au reuşit să facă dovada existenţei în patrimoniul lor a dreptului de proprietate pretins, nu atrage respingerea acţiunii pentru lipsa calităţii procesuale active ci, cum în mod corect s-a constatat, respingerea acţiunii ca nefondată.
Celelalte critici referitoare la modalitatea şi considerentele pentru care s-a dat preferinţă titlului reclamantelor, prin încălcarea implicită a legii - în raport de aprecierea drept corectă a respingerii acţiunii în revendicare - s-a constatat că nu mai este necesar a fi examinate, de vreme ce lipsa dovezilor de proprietate a reclamantelor asupra imobilului revendicat, opreşte orice comparaţie.
Pentru considerentele expuse şi în limita criticilor apreciate ca întemeiate, conform art. 312 C. proc. civ. s-au admis recursurile pârâţilor împotriva deciziei nr. 231/A din 10 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Galaţi şi s-a modificat această decizie în sensul că a fost respins ca nefondat apelul reclamantelor (constatându-se că poziţia procesuală a reclamantei Stanton lanula, decedată pe parcursul judecării recursului, a fost preluată de succesorii acesteia V.A. şi V.A.U.) împotriva sentinţei civile nr. 544/2008 a Tribunalului Brăila, cu consecinţa păstrării acesteia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâţii Direcţia Serviciilor Publice Brăila, Municipiul Brăila, prin Primar, şi SC K. SRL împotriva deciziei civile nr. 231/A din 10 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Modifică decizia în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanţii V.A., C.E.E. şi S.I.J., a cărei calitate procesuală a fost preluată de V.A. şi V.A.U., împotriva sentinţei civile nr. 544 din 13 august 2008 a Tribunalului Brăila, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronnţată în şedinţă publică, astăzi 21 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4612/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 4609/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
