ICCJ. Decizia nr. 4655/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4655/2010
Dosar nr. 5524/3/2008
Şedinţa publică din 22 septembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 3 ianuarie 2007 şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub nr. 318/299/2007, reclamanta D.A. a chemat în judecată pe pârâţii B.D., B.L., SC H.N. SA şi Primăria municipiului Bucureşti, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 3, situat în Bucureşti, parter, sectorul 1 şi să fie obligaţi pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul în litigiu, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, prin actul de vânzare-cumpărare din 16 martie 1932, autorii ei, R.Z. şi I.Z., au dobândit un teren viran în suprafaţă de 522,99 mp, iar în acelaşi an au construit pe acesta un imobil, casă de locuit, format din subsol, parter, etaj, mansardă şi garaj. Imobilul în litigiu a fost naţionalizat în mod abuziv în baza Decretului nr. 92/1950, iar, după anul 1990, a formulat cerere de restituire a imobilului în baza Legii nr. 112/1995 şi a primit despăgubiri, conform hotărârii nr. 2517/1999, despăgubiri ce au fost acordate pentru că imobilul a fost vândut în întregime şi a solicitat să se restituie aceste despăgubiri.
Reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul că înţelege să se judece cu pârâta Primăria municipiului Bucureşti, reprezentată de Primarul general şi SC H.N. SA, pe primul capăt de cerere, iar pe cel de-al doilea capăt de cerere înţelege să se judece cu pârâţii persoane fizice.
La data de 24 mai 2007, pârâta B.L. a formulat întâmpinare în care invocă excepţia de necompetenţă materială a instanţei faţă de împrejurarea că imobilul în litigiu are o valoare mai mare de 5 miliarde lei, excepţiile lipsei calităţii procesuale active, a calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria municipiului Bucureşti, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii având în vedere dispoziţiile art. 19 alin. (1) [art. 20 alin. (1)] din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 16778 din 4 decembrie 2007, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de judecare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 5524/3/2008, la data de 8 februarie 2008.
La data de 21 mai 2008, reclamanta D.A. a depus note scrise, solicitând instanţei să respingă, ca neîntemeiate, excepţiile invocate de pârâta B.L., respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare în raport de primirea despăgubirilor, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei municipiului Bucureşti; să se constate că are calitate procesuală activă în promovarea acţiunii, precum şi că acţiunea este perfect admisibilă sub condiţia suspensivă a restituirii de către reclamantă a sumei primite drept despăgubire în baza Legii nr. 112/1995.
Prin încheierea din data de 21 mai 2008, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC H.N. SA şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria municipiului Bucureşti, prin Primarul General.
Prin sentinţa civilă nr. 1132 din 18 iunie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea formulată de reclamanta D.A., în contradictoriu cu pârâtul SC H.N. SA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active; a admis acţiunea precizată, formulată de reclamanta D.A., în contradictoriu cu pârâţii Primăria municipiului Bucureşti, prin primarul general, B.L., B.A. şi B.I.L.; a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 3, situat în Bucureşti, sectorul 1 şi a obligat pârâţii B.L., B.A. şi B.I.L. să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie acest apartament compus din 4 camere, cameră serviciu, hol, bucătărie, cămară, baie, oficiu, vestibul, culoar, WC, logie, boxă, pivniţă, cu o suprafaţă utilă de 166,67 mp.
Tribunalul, având în vedere că prin încheierea din 21 mai 2008 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC H.N. SA, a respins acţiunea precizată a reclamantei formulată în contradictoriu cu această pârâtă.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, tribunalul a constatat că este neîntemeiată şi a respins-o.
Astfel, calitatea procesuală activă a reclamantei este dată de calitatea sa de moştenitor testamentar al defunctului Z.I.C., care, la rândul său, este moştenitorul legal al defunctei Z.R., în acest sens fiind certificatele de moştenitor şi de calitate de moştenitor aflate la dosar, care fac dovada calităţii de moştenitor potrivit art. 84 din Legea nr. 36/1995. Pe de altă parte, încasarea unei despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995 nu poate atrage lipsa calităţii procesuale active şi nici inadmisibilitatea acţiunii, atâta timp cât, datorită modului de preluare, imobilul nu a ieşit niciodată din patrimoniu, iar, la momentul acordării despăgubirilor, Legea nr. 112/1995 nu permitea, în acest caz, restituirea în natură a bunului.
Referitor la cererea de revendicare propriu-zisă, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată, reţinând că procedura Legii nr. 10/2001 nu este aplicabilă în speţa de faţă, în acest sens fiind de menţionat că dispoziţiile art. 21 din această lege prevăd entităţile care au calitatea de persoane deţinătoare între care nu se regăsesc şi pârâţii chiriaşi, cumpărători în condiţiile Legii nr. 112/1095, iar, în plus, dispoziţiile art. 20 din lege nici nu puteau prevede posibilitatea restituirii în natură a bunului având în vedere că acesta fusese înstrăinat, astfel că Municipiul Bucureşti nu mai putea dispune de acest imobil.
Mai mult, Legea nr. 10/2001 şi nici o altă dispoziţie normativă nu înlătură posibilitatea reclamantului de a-şi apăra dreptul de proprietate în temeiul art. 480 C. civ., în contradictoriu cu cumpărătorii, art. 6 din Legea nr. 213/1998 referindu-se doar la bunuri aflate în proprietatea statului, nu şi cele care au ieşit din patrimoniul acestuia.
S-a concluzionat, că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu împiedică promovarea acţiunii în revendicare în acest caz şi, deci, compararea titlurilor de proprietate.
Prin Decizia civilă nr. 159 din 4 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelurile formulate de apelanţii-pârâţi Municipiul Bucureşti, prin primarul general, B.L., B.A. şi B.I.L.; a schimbat sentinţa în parte, în sensul că a respins acţiunea în constatarea nevalabilitătii titlului statului şi în revendicare, aşa cum a fost precizată, ca nefondată, şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că autorul reclamantei, numitul Z.I.C., a depus cerere potrivit dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 pentru a primi despăgubiri conform acestui act normativ. Aceste despăgubiri au fost stabilite prin Hotărârea nr. 2517 din 04 iunie 1999 a C.G.M.B - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, acordându-se suma de 326.462.640 lei cu titlu de despăgubiri pentru apartamentul nr. 3 situat în Bucureşti, sector 1. Această sumă a fost încasată de către defunct, aşa cum recunoaşte intimata reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.
Potrivit art. 1 din HG nr .20/1996 pentru stabilirea Normelor Metodologice pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995, „beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995 numai foştii proprietari, persoane fizice, ai imobilelor cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, şi care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice, la data de 22 decembrie 1989, precum şi moştenitorii acestora, potrivit legii".
Potrivit actului normativ menţionat, verificarea faptului că imobilul a fost trecut cu titlu în proprietatea statului, înseamnă că naţionalizarea în baza Decretului nr. 92/1950 s-a făcut cu respectarea prevederilor art. I pct. 1.5 şi ale art. II din decret, precum şi cu respectarea identităţii dintre persoana menţionată ca proprietar în listele anexă la decret şi adevăratul proprietar al imobilului, la data naţionalizării.
In speţă, autorul reclamantei, Z.I.C., a formulat cerere pentru a primi despăgubiri pentru imobilul în litigiu, ceea ce înseamnă că a achiesat la stabilirea situaţiei juridice a imobilului, în sensul preluării acestuia cu titlu de către Statul român.
Nu a fost contestat titlul statului şi nu s-a pretins, nici un moment, de către Z.I.C. că imobilul a fost preluat nelegal, cu nerespectarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, aşa cum se prevede în art. 1 alin. (3) din HG nr. 20/1996, iar prin formularea cererii de despăgubiri şi prin acceptarea despăgubirilor de către autorul reclamantei, s-a realizat dreptul acestuia de a primi măsuri reparatorii pentru imobilul naţionalizat şi preluat cu titlu de către stat.
În consecinţă, raportul juridic dintre Statul Român şi Z.I.C., raport în care exista dreptul acestuia la măsuri reparatorii şi obligaţia corelativă a statului de a i le acorda, fie în natură, fie prin acordarea de despăgubiri, s-a stins odată cu încasarea despăgubirilor de către persoana îndreptăţită la acestea.
Datorită producerii efectelor acestui raport juridic, în patrimoniul defunctului a intrat suma de bani reprezentând măsurile reparatorii acordate de stat, astfel că, reclamanta nu putea dobândi pe cale succesorală decât această sumă de bani, în măsura în care aceasta mai exista la data decesului în patrimoniul autorului său.
Un alt efect al situaţiei juridice stabilite în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 112/1995, este acela că dreptul la obţinerea de măsuri reparatorii s-a stins, ca urmare a exercitării acestuia în conformitate cu actul normativ menţionat, ceea ce înseamnă că în speţă nu mai pot deveni incidente nici dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi nici dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care au apărut şi şi-au produs efectele după acordarea măsurilor reparatorii în favoarea autorului reclamantei, adică după încheierea raportului juridic şi stingerea dreptului său la retrocedarea în natură sau la acordarea de despăgubiri.
Aşadar, reclamanta nu poate invoca, pe de o parte, dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului ce a aparţinut autorului său Z.I.C., pentru că acesta nu mai exista în patrimoniul defunctului la data decesului, iar pe de altă parte, nu poate invoca dispoziţiile Legii nr. 213/1998 şi ale Legii nr. 10/2001, deoarece acestea nu sunt incidente în speţă.
S-a conchis, că de vreme ce, pentru motivele arătate, dispoziţiile Legii nr. 213/1998 nu sunt incidente în cauză, acţiunea în constatarea nevalabilităţii titlului statului, este nefondată.
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, s-a reţinut că este acea acţiune reală prin care reclamantul cere instanţei de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat, şi, pe cale de consecinţă, să îl oblige pe pârât la restituirea posesiei bunului.
În cadrul acţiunii în revendicare, pe calea dreptului comun, reclamantul, potrivit art. 1169 C. civ., are obligaţia să facă dovada titlului său asupra bunului revendicat.
Or, în speţă, autorul reclamantei, ca efect al preluării bunului de către stat cu titlu, a dobândit dreptul la acordarea de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 112/1995, drept convertit într-o creanţă constând în despăgubiri.
În patrimoniul defunctului Z.I.C. a intrat o sumă de bani, astfel încât, dreptul de proprietate asupra imobilului nu a putut fi dobândit pe cale succesorală de către reclamanta D.A. şi acţiunea în revendicare este nefondată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta D.A., criticând-o pentru nelegalitate, indicând ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a actului dedus judecăţii, hotărârea fiind lipsit de temei legal, atât sub aspectul constatării nevalabilităţii titlului statului, cât şi sub aspectul revendicării pe calea dreptului comun.
În ceea ce priveşte nevalabilitatea titlului statului, s-a arătat că instanţa de apel in mod greşit a reţinut faptul că nu a fost contestat titlul statului si nu s-a pretins nici un moment de către autorul Z.I.C. ca imobilul a fost preluat nelegal, cu nerespectarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, iar prin formularea cererii de despăgubiri si prin acceptarea despăgubirilor, s-a realizat dreptul acestuia de a primi masuri reparatorii pentru imobilul naţionalizat, preluat cu titlu de către stat, întrucât aceasta era o facultate a acestuia şi nu o obligaţie, respective era un drept pe care putea oricând să îl exercite şi care oricum nu era supus nici unui termen de prescripţie sau de decădere.
Acest drept nu era unul cu caracter strict personal, astfel că reclamanta, în calitate de legatară universală, întrucât a moştenit prin testament universalitatea bunurilor autorului Z.I.C., putea exercita această acţiune pe care însuşi autorul său ar fi putut sa o exercite cu privire la bunul său preluat abuziv de către stat.
Pe de alta parte, chiar art. 2 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 10/2001 dispune că „sunt imobile preluate abuziv si imobilele preluate in baza Decretului nr. 92/1950".
Conform dispoziţiilor exprese ale art. 4 alin (2) din Legea nr. 10/2001, republicata si modificata: "de prevederile prezentei legi beneficiază si moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite", astfel că nu se poate accepta considerentul total greşit al instanţei de apel care arată că, întrucât suma de bani reprezentând masuri reparatorii a intrat în patrimoniul autorului său, reclamanta nu putea dobândi pe cale succesorala decât această sumă de bani, în măsura în care ea mai exista la momentul deschiderii succesiunii, neputând invoca dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului, întrucât acesta nu se mai afla în patrimoniul defunctului.
S-a mai arătat, că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 213/1998 si ale Legii nr. 10/2001.
Or, este de notorietate că stabilirea competenţei instanţelor de judecată a fost statuată prin intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, prin art. 6 punctul 3, care prevede că: "Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului", text de lege ce nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pe de-o parte, iar, pe de altă parte, acest articol nu vine în contradicţie cu alte dispoziţii ale Legii nr. 10/2001.
În acest sens, se arată că practica juridică s-a îndreptat spre această soluţie, instanţele judecătoreşti putând să stabilească valabilitatea sau nevalabilitatea titlurilor statului.
S-a arătat, că plata despăgubirilor către autorul Z.I.C. pentru imobilul revendicat, în temeiul Hotărârii nr. 2517 din 4 iunie 1999, nu este de natura a împiedica recunoaşterea dreptului reclamantei la formularea acţiunii în revendicare, prin care se solicită compararea titlurilor şi restituirea in natura a imobilului in litigiu, cu atât mai mult cu cât, la nivelul anului 1995, nu exista cadrul normativ pentru restituirea imobilelor preluate fără titlu de către stat, singura posibilitate la acel moment a fost aceea de a formula notificare în baza Legii nr. 112/1995, iar încasarea despăgubirilor nu are semnificaţia renunţării la dreptul de proprietate.
In ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii in revendicare promovata după apariţia Legii nr. 10/2001, s-a arătat că intre acţiunea în revendicare întemeiată pe Codul civil si posibilităţile deschise de Legea nr. 10/2001 nu exista subsidiaritate "drept comun - norma speciala" si ipoteza art. 6 alin. (2) teza 2 din Legea nr. 213/1998 nu este incidentă, căci cele doua cai legale au obiect diferit. Astfel, acţiunea in revendicare vizează restituirea bunului in natura si conservarea însuşi a dreptului de proprietate, iar căile deschise adevăratului proprietar in contextul Legii nr. 10/2001, in cazul in care bunul a fost vândut chiriaşului, vizează acordarea la cererea acestuia de despăgubiri băneşti sau alte masuri echivalente.
În ceea ce priveşte respingerea acţiunii, se arată că, în mod greşit, instanţa de apel a constatat că acţiunea în revendicare este nefondată, întrucât în patrimoniul defunctului Z.I.C. a intrat o sumă de bani, astfel încât dreptul de proprietate nu putea fi dobândit de reclamanta D.A.
Acţiunea in revendicare îşi are temeiul juridic în prevederile art. 480, art. 481 C. civ. şi este tocmai acţiunea prin care proprietarul neposesor pretinde dreptul de la posesorul neproprietar. In cazul în care pentru acelaşi imobil există două titluri de proprietate, se compară cele două titluri existente între ele, ceea ce reprezintă o modalitate juridică de identificare a adevăratului proprietar.
Legea nr. 10/2001 stabileşte un regim derogatoriu de la dreptul comun pentru imobilele ce fac obiectul legii numai între stat si persoanele ale căror imobile au fost preluate abuziv în perioada comunistă şi, în măsura în care Legea nr. 10/2001 nu interzice valorificarea dreptului de proprietate prin acţiunea in revendicare intre particulari, sunt incidente dispoziţiile dreptului comun în materie.
De altfel, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede în mod expres că persoanele proprietare de imobile pe care statul si le-a însuşit fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar.
În speţă, Statul roman nu a avut decât o posesie aparentă, titlul său fiind nul, în timp ce verus dominus a fost împiedicat să îşi exercite atribuţiile dreptului de proprietate, pe care, în drept, nu le-a pierdut niciodată. Este de neconceput ca protecţia dreptului de proprietate in lumina dispoziţiilor art. 44 din Constituţia României să fie una iluzorie, iar art. l din Protocolul nr. l la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sa fie ignorat. Cată vreme cauza de utilitate publica nu poate fi opusa celui care a fost privat de dreptul său prin preluarea completa si definitiva a bunului din patrimoniul acestuia, printr-o măsura cu caracter abuziv, statul trebuie sa asigure victimei modalităţi concrete si complete de reparaţie.
Examinând Decizia în limita criticilor formuleze ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
Imobilul în litigiu a fost proprietatea soţilor Z.I. şi R., care, prin actul de vânzare-cumpărare din 16 martie 1932 au dobândit un teren viran în suprafaţă de 522,99 mp, pe care au edificat o casă de locuit compusă din subsol, parter, etaj, mansardă şi garaj, şi care a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950.
Defunctul Z.I.C., moştenitor legal al foştilor proprietari, a dispus prin testamentul autentificat sub nr. 4624 din 9 decembrie 1997 la BNP M.R. asupra averii sale pentru cauză de moarte, în sensul că a lăsat fiicei soţiei sale, D.A., reclamantă în prezenta cauză, „toate bunurile mobile şi imobile" ce se vor găsi în patrimoniul său la data decesului, instituind-o legatar universal, conform art. 888 C. civ.
Reclamanta, în calitate de moştenitor testamentar al defunctului Z.I.C., moştenitor legal al foştilor proprietari ai imobilului în litigiu, a promovat prezenta acţiune pe dreptul comun, în revendicare, în temeiul art. 480, art. 481 C. civ., la data de 3 ianuarie 2007, solicitând să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu şi, prin compararea titlurilor de proprietate, să fie obligaţi pârâţii, persoane fizice, să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul care face obiectul litigiului.
Faţă de faptul că imobilul a fost înstrăinat pârâţilor, persoane fizice, anterior datei de 14 februarie 2001 când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi după data intrării în vigoare a legii speciale nu este inadmisibilă, deoarece, în raport cu terţii dobânditori cu titlu particular, în proprietatea cărora se afla imobilul la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu există obligaţia transmiterii notificării.
De aceea, legal, instanţele de fond şi apel au soluţionat pricina pe fond şi au analizat petitele acţiunii formulate de reclamantă, privind nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu şi în revendicare, aşa cum a fost precizată.
Prin Decizia recurată, s-a schimbat sentinţa primei instanţe în parte, în sensul că s-a respins acţiunea în constatarea nevalabilităţii titlului statului şi în revendicare, aşa cum a fost precizată, ca nefondată.
Această soluţie este legată pentru cele ce succed.
Defunctul Z.I.C., în temeiul Legii nr. 112/1995, a depus cerere pentru a primi despăgubiri pentru imobilul în litigiu, despăgubiri ce i-au fost acordate prin hotărârea nr. 2517 din 4 iunie 1999 a Consiliului local al municipiului Bucureşti – Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, în sumă de 326.462.640 lei, pentru apartamentul în litigiu, nr. 3, situat în Bucureşti, sector 1 şi pe care le-a încasat.
Autorul Z.I.C. nu a înţeles să conteste titlul statului înainte şi nici după adoptarea Legii nr. 112/1995, pe calea procedurii prevăzută de această lege.
De asemenea, autorul Z.I.C. nu a formulat acţiune în revendicare şi nici o acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 5028/26805 din 9 septembrie 1995, prin care pârâţii persoane fizice au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Or, faptul că autorul Z.I.C. a încasat despăgubirile cuvenite pentru imobilul în litigiu, în temeiul Legii nr. 112/1995 şi nici nu a contestat dispoziţia emisă în temeiul acestei legi, conduce la concluzia că acesta a recunoscut titlul statului, cu acoperirea viciilor acestuia şi înlocuirea dreptului de proprietate din patrimoniul său cu echivalentul lui valoric, iar dreptul acestuia de a solicita restituirea în natură a imobilului s-a stins.
De aceea, la data încheierii testamentului, reclamanta avea vocaţia numai la suma de bani care reprezenta echivalentul valoric al dreptului de proprietate al autorului Z.I.C. asupra imobilului în litigiu, în măsura în care aceasta mai exista şi nu la restituirea imobilului în natură, prin contestarea titlului statului, deoarece aceasta nu se poate prevala de alte drepturi decât cele transmise de testator.
Prin urmare, în speţă, nu mai sunt incidente prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi nici art. 480 C. civ., iar norma de protecţie instituită prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este incidentă situaţiei pârâţilor şi nu reclamantei care, pentru a impune prevalenţa dreptului subiectiv afirmat de aceasta, trebuie să facă dovada că autorul Z.I.C. a avut un bun actual, iar calitatea de titular al dreptului de proprietate a acestuia trebuia să-i fie recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire a bunului în materialitatea sa.
Mai mult, susţinerea reclamantei în sensul că ulterior primirii despăgubirilor, în temeiul Legii nr. 112/1995, de către autorul Z.I.C., pentru imobilul în litigiu, a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, care prin art. 2 alin. (2) prevede că „persoanele proprietare ale imobilelor pe care statul le-a luat fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar", şi deci aceasta, în calitate de moştenitor testamentar, poate revendica imobilul, este nefondată, întrucât, aşa cum s-a arătat, dreptul de proprietate din patrimoniul autorului Z.I.C. s-a stins prin înlocuirea acestuia cu echivalentul său bănesc, în baza Legii nr. 112/1995, anterior încheierii testamentului prin care autorul a testat în favoarea reclamantei toate bunurile mobile şi imobile ce se vor găsi în patrimoniul său la data decesului, astfel că reclamantei nu i s-a transmis dreptul de proprietate asupra acestui imobil.
Prin urmare, reclamanta nu poate valorifica în baza dreptului comun s-au în baza unor acte normative speciale, dreptul de proprietate ce a aparţinut autorului său şi care s-a stins prin înlocuirea cu echivalentul său bănesc, fără a încălca principiul stabilităţii raporturilor juridice civile.
Pentru considerentele expuse, se constată că, legal, instanţa de apel a respins capetele de cerere formulate de reclamantă privind nevalabilitatea titlului statului şi în revendicare, astfel că, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va dispune respingerea recursului declarat de reclamanta D.A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta D.A. împotriva deciziei nr. 159 din 4 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4656/2010. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 4633/2010. Civil. Plângere împotriva... → |
|---|
