ICCJ. Decizia nr. 4657/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4657/2010
Dosar nr. 910/62/2008
Şedinţa publică din 23 septembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 220/2008, Tribunalul Braşov a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Braşov, prin primar, invocată de această parte; a admis, în parte, astfel cum a fost ulterior completată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A.E., în contradictoriu cu pârâta SC R. SA şi, în consecinţă: a obligat pârâta să emită decizie motivată, prin care să soluţioneze notificarea pe care reclamanta a formulat-o în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru imobilele înscrise în C. F. nr. 24690 Braşov, sub nr. top. 7261/1/a/1/192 şi în C.F. nr. 24691 Braşov, sub nr. top. 7261/I/a/I/l53, şi a respins restul pretenţiilor formulate de reclamantă.
A anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Braşov, ca urmare a admiterii excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a acestei pârâte; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Braşov, prin primar şi Primarul municipiului Braşov, ca fiind promovată împotriva unor persoane fără calitate procesuală; a declarat nulă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC R. SA, în contradictoriu cu chemata în garanţie A.V.A.S. şi a obligat pârâta SC R. SA la plata către reclamantă a sumei de 1.190 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, din probele administrate în cauză, rezultă că, deşi notificarea pe care reclamanta a promovat-o în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001 a fost înregistrat la SC R. SA, aceasta nu a procedat la soluţionarea notificării nici până în prezent, nesocotind astfel obligaţia instituită în sarcina sa de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
In ceea ce priveşte apărările formulate în cauză de pârâtă, instanţa a apreciat că acestea sunt nefondate, astfel că le-a respins, pentru cele ce urmează:
In ceea ce priveşte primul motiv pe care pârâta l-a invocat în justificarea refuzului său de a se conforma dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, care constă în schimbările intervenite în organizarea şi în activitatea sa, s-a reţinut că unul dintre principiile de soluţionare a notificărilor, instituit de Cap. I din Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2001, este celeritatea soluţionării acestora. Acest principiu îşi găseşte fundamentarea în scopul legii, care este repararea prejudiciului suferit de foştii proprietari ai imobilelor ce formează obiectul de reglementare a acestui act normativ.
În considerarea aceluiaşi scop, Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2001 instituie şi un alt principiu ce constă în aceea că procedura reglementată de acest act normativ de reparaţie prevalează faţă de orice altă procedură.
S-a conchis, că refuzul pârâtei SC R. SA de a respecta termenul de soluţionare a notificării cu care a fost învestită este nejustificat, atitudinea acestei părţi nesocotind dispoziţiile imperative al Legii nr. 10/2001 şi ale Normelor Metodologice de aplicare a acestei legi.
O altă apărare pe care pârâta SC R. SA a invocat-o în susţinerea poziţiei sale procesuale a fost aceea că reclamanta nu a urmat procedura prealabilă obligatorie reglementată de Legea nr. 10/2001 şi pentru imobilul înscris în C. F. nr. 24691 Braşov, sub nr. top 7261/l/a/1/153.
Sub acest aspect, s-a reţinut că, în fapt, s-a strecurat o eroare materială în notificarea pe care reclamanta a formulat-o, în care imobilul mai sus arătat a fost identificat în mod corect după numărul cărţii funciare, dar în locul terminaţiei 153 a fost menţionată terminaţia 192, în ceea ce priveşte numărul topografic sub care acest imobil este înscris; că această eroare materială nu poate constitui un fundament al refuzului pârâtei de a se pronunţa asupra notificării înregistrată pe rolul său, cu atât mai mult cu cât reclamanta a depus, în susţinerea notificării, copiile cărţilor funciare în care sunt evidenţiate imobilele revendicate, iar, potrivit 25 alin. (2) din Legea nr. 10/200I, pârâta SC R. SA avea posibilitatea de a cere reclamantei să lămurească orice neconcordanţă existentă, în ceea ce priveşte imobilele revendicate, respectiv între menţiunile din notificare şi cele din evidenţele de publicitate imobiliară.
In ceea ce priveşte cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata daunelor cominatorii, tribunalul a reţinut că aceasta este neîntemeiată, astfel că a respins-o, cu motivarea că obligaţia de emitere o unei decizii prin care să fie soluţionată notificarea pe care reclamanta a formulat-o în temeiul Legii nr. 10/2001, stabilită în sarcina pârâtei SC R. SA, face parte din categoria obligaţiilor la care se referă art. 5803 C. proc. civ., astfel că, pentru constrângerea pârâtei la executarea ei, reclamanta poate uza doar de prevederile textului de lege menţionat.
Prin Decizia civilă nr. 98/Ap din 25 septembrie 2008, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de pârâta SC R. SA Braşov; a admis apelul declarat de reclamanta A.E. împotriva aceleiaşi sentinţe pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pârâta SC R. SA Braşov la plata de daune cominatorii în cuantum de 1.000 lei pe fiecare zi de întârziere, calculate de la data pronunţării prezentei decizii şi până la emiterea dispoziţiei; a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate şi a înlăturat din dispozitivul acestei sentinţe dispoziţia de respingere a restului pretenţiilor formulate de reclamantă, reţinând, în esenţă, următoarele:
Cadrul procesual fixat de reclamantă este dat de cererea în obligarea pârâtei la emiterea unei decizii motivate asupra notificării formulate potrivit Legii nr. 10/2001, motivată de neexecutarea obligaţiei legale de a o soluţiona în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din lege.
Prin urmare, în aceste limite procesuale trebuiau făcute apărările din faţa primei instanţei şi în apel.
Motivele de apel nu au combătut considerentele sentinţei care reţin refuzul nejustificat al pârâtei în soluţionarea notificării şi încălcarea dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ci au vizat apărări de fond ca şi cum cadrul procesual ar fi determinat de o contestaţie împotriva unei decizii deja emise.
Instanţa de apel a mai reţinut că, pârâta nu şi-a executat obligaţia de a soluţiona notificarea în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deşi avea calitatea de unitatea deţinătoare, conform extraselor de carte funciară (filele 11-14 dosar), astfel că în mod corect s-a admis acţiunea sub acest aspect.
Critica din apel referitoare la lipsa notificării pentru imobilul înscris sub nr. top 7261/1/a/1/153, nu a fost primită, apreciindu-se că este evidentă eroarea materială strecurată în notificare din moment ce s-a solicită imobilul din C.F. 24691 Braşov, carte funciară ce cuprinde doar acest număr topografic (fila 13 dosar fond), cum, de altfel, corect a reţinut şi prima instanţă, iar concluzia a fost aceea că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 1537 C. civ., care este străin de natura pricinii şi vizează alte situaţii.
Instanţa a mai reţinut că apelul reclamantei a fost fondat sub aspectul respingerii cererii privitoare la daunele cominatorii şi că, întrucât apelul are caracter devolutiv, decăderea din dreptul de a-l motiva nu împiedică instanţa de apel să analizeze cauza prin prisma celor invocate în primă instanţă.
Daunele cominatorii nu pot fi confundate cu amenda civilă reglementată de art. 5803 C. proc. civ., fiind o măsură de constrângere aflată la îndemâna creditorului ce solicită executarea obligaţiei de „a face" care nu poate fi adusă la îndeplinire pe cale de executare silită. Admisibilitatea cererii de acordare a daunelor cominatorii a fost stabilită, cu putere de lege pentru instanţe, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. XX din 12 decembrie 2005, dată în recurs în interesul legii, astfel că soluţia tribunalului este nelegală sub acest aspect.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC R. SA, indicând ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate se arată următoarele:
Decizia recurată este susceptibilă de casare întrucât apelul formulat de reclamantă nu este semnat de către aceasta, ci de către un presupus avocat al cărui nume nu apare în cuprinsul redactării, fără ştampilă, iar potrivit art. 287 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cererea de apel va cuprinde „5… semnătura", astfel că Decizia este nelegală prin raportare la dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Decizia recurată este nemotivată, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel s-a mărginit la simpla reluare a motivelor instanţei de fond, ceea ce nu reprezintă o verificare a hotărârii primei instanţe, pentru a conferi caracter temeinic soluţiei pronunţate.
S-a arătat, că, potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanţa de apel a schimbat natura şi înţelesul actului juridic dedus judecăţii, reţinând că indicarea greşită a unui număr topografic „este o simplă eroare de redactare", fără a se lua în calcul faptul că această simplă eroare de redactare duce la o hotărâre total greşită, ce cade în sarcina recurentei, obligând-o să pună în aplicare o hotărâre asupra unui teren ce nu este al său.
De asemenea, s-a mai arătat că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că terenul revendicat de reclamantă se află în parcul industrial al SC R. SA Braşov, a cărui delimitare s-a aprobat prin hotărâre de guvern, astfel că pârâta este obligată să confere prevalenţă dispoziţiilor HG nr. 1019/2004, conform principiului „specialia generalibus derogant".
În ceea ce priveşte declararea ca nulă a cererii de chemare în garanţie a A.V.A.S, se arată că instanţa de fond nu a cercetat cu atenţie fondul cauzei.
S-a mai arătat, că mandatul dat numitului C.D. se referă doar la terenul înscris în C.F. 24690, nr. top 7261/1/a/1/192, în suprafaţă de 550 mp, instanţa încălcând astfel dispoziţiile art. 1537 C. civ. şi neţinând cont de faptul că mandatarul nu poate depăşi limitele mandatului său; că imobilul notificat ce are nr. top 7261/1/a/1/192 nu exista, iar imobilul cu nr. top 7261/1/a/1/153 nu a fost notificat, şi că mandatarul a avut procură specială doar pentru a solicita retrocedarea parcelei cu nr. top 7261/1/a/1/192.
S-a arătat şi că prin obligarea pârâtei la daune cominatorii în cuantum de 1.000 lei pe zi, până la soluţionarea irevocabilă a prezentei cauze, instanţa i-a îngrădit dreptul la apărare, aducându-i totodată o atingere gravă dreptului constituţional de acces liber la justiţie, şi că, faptul de a lăsa să curgă daunele cominatorii la care a fost obligat prin Decizia recurată, ar echivala cu constrângerea pârâtei la punerea în executare a unei hotărâri susceptibile de desfiinţare în căile extraordinare de atac.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., instanţa constată următoarele:
Deşi nu arată expres, invocând pronunţarea deciziei recurate cu încălcarea prevederilor art. 287 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că cererea de apel formulată de reclamantă este sancţionată cu nulitatea potrivit alin. (2) al aceluiaşi text de lege, întrucât aceasta a fost semnată de un avocat al cărui nume nu apare în cererea de apel, fără ştampilă.
Această critică este nefondată, deoarece, în primă instanţă reclamanta, în prezent decedată, fiind introdus în cauză moştenitorul său legal A.V., a fost reprezentată de avocat C.N., cu delegaţie avocaţială, fila 4 dosar fond, acesta fiind, la rândul său, substituit de către avocat R.K.D., fila 129 dosar fond, iar semnătura de pe cererea de apel este identică cu semnătura apărătorului în substituire de pe împuternicirea avocaţială.
În atare situaţie, semnarea cerii de apel de către apărătorul care a asistat partea la judecata în primă instanţă nu sancţionează cererea de apel cu nulitatea în condiţiile art. 287 alin. (2) C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât în condiţiile art. 69 alin. (2) C. proc. civ., avocatul care a asistat pe o parte la judecarea pricinii, chiar fără mandat, ceea ce nu este cazul în speţă, poate face orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor în timp, inclusiv declararea căilor de atac.
Prin urmare, avocatul care a asistat partea la judecarea în primă instanţă poate să exercite calea de atac împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă, în speţă calea de atac a apelului, şi, implicit, a semna cererea de apel, fiind lipsită de consecinţe juridice împrejurarea că pe cererea de apel nu a fost pusă ştampila acestuia.
Nici critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este întemeiată, deoarece Decizia recurată este motivată, cuprinzând temeiurile de fapt şi de drept pe care instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea recursului.
În ceea ce priveşte critica formulată de recurenta-pârâtă ca fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., din dezvoltarea acesteia se constată că partea este nemulţumită de modul de apreciere a probatoriului administrat în cauză, cu referire la numărul topografic al terenului solicitat prin notificare, ceea ce nu se circumscrie niciunuia din motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., din actuala reglementare, iar sancţiunea este aceea a neanalizării sale.
În ceea ce priveşte criticile ce se întemeiază în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată următoarele:
Recurenta-pârâtă formulează critici de fond, deşi nu a soluţionat notificarea reclamantei prin care se solicită restituirea terenurilor în litigiu, iar, prin acţiunea introductivă de instanţă, recurenta a solicitat în justiţie cenzurarea refuzului nejustificat al pârâtei în soluţionarea notificării, prin încălcarea prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel că acestea nu vor fi analizate.
Critica potrivit căreia prima instanţă, greşit a declarat nulă cererea de chemare în garanţie a A.V.A.S., fără a cerceta cu atenţie fondul cauzei, nu s-a constituit în critică în apelul formulat de pârâtă, fiind formulată omisso medio, pe de o parte, iar, pe de altă parte, soluţia primei instanţe a fost schimbată, urmare a admiterii apelului reclamantei, numai în ceea ce priveşte obligarea pârâtei la daune cominatorii, astfel că sancţiunea este aceea a neanalizării sale.
Critica potrivit căreia, în mod greşit, instanţele de fond şi apel au reţinut că prin notificarea formulată s-ar fi solicitat restituirea parcelelor cu nr. top 7261/1/a/1/192 şi nr. top 7621/1/a/1/153, cu încălcarea prevederilor art. 1537 C. civ., întrucât mandatarul a avut procură specială numai pentru a solicita restituirea parcelei cu nr. top 7261/1/a/1/192, este nefondată.
Astfel, deşi prin motivele de apel pârâta susţine că procuratorul reclamantei şi-a depăşit limitele mandatului acordat de reclamantă, invocând prevederile art. 1537 C. civ., se constată că, legal, a reţinut instanţa de apel că acest text de lege nu este incident în speţă, făcând parte din Capitolul II - Executarea silită a obligaţiilor, Secţiunea 4 – Executare în echivalent, din Codul de procedură civilă, pe de o parte, iar, pe de altă parte, aceasta nu a făcut dovada că mandatarul a fost împuternicit să solicite restituirea în natură numai a parcelei cu nr. top 7261/1/a/1/192, înscrisă în C.F. 24690.
Mai mult, în primă instanţă, pârâta nu a formulat astfel de apărări, ci s-a apărat susţinând că reclamanta ar fi solicitat prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 numai parcela cu nr. top 7261/1/a/1/192 înscrisă în C.F. 24690, apărare neîntemeiată, întrucât din cuprinsul notificării rezultă că s-a solicitat restituirea pacelei 507, respectiv 500 mp, intabulată în C.F. 24690 şi a parcelei 546 în suprafaţă de 550 mp, intabulată în C.F. 24691, iar această din urmă C.F. cuprinde doar un număr topografic, respectiv 7261/1/a/1/153.
Faţă de cele arătate, se constată că este lipsită de relevanţă juridică împrejurarea că în notificare s-a trecut ca număr topografic al parcelei de 550 mp – 7261/1/a/1/192 şi nu 7261/1/a/1/153, fiind vorba de fapt de o eroare materială în redactarea notificării, aşa cum corect au stabilit instanţele de fond şi apel.
Critica formulată de recurenta-pârâtă potrivit căreia greşit a fost obligată la plata daunelor cominatorii de 1.000 lei pe zi este fondată, pentru cele ce succed.
În privinţa admisibilităţii cererii având ca obiect obligarea la daune cominatorii, în condiţiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile prevăzută de art. 5803 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate într-un recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, însă, la data când Înalta Curte s-a pronunţat asupra problemei de drept dezlegate prin Decizia nr. XX/2005, art. 5803 C. proc. civ. nu cuprinde dispoziţii privind daunele cominatorii.
Ulterior pronunţării Deciziei nr. XX/2005, art. 5803 C. proc. civ. a fost modificat şi completat prin Legea nr. 459/2006, iar alin. (5), nou introdus în text, prevede în mod expres că „pentru neexecutarea obligaţiilor prevăzute în prezentul articol nu se pot acorda daune cominatorii".
Raportat la această prevedere, soluţia adoptată prin Decizia pronunţată în interesul legii a devenit inaplicabilă, deoarece imposibilitatea acordării de daune cominatorii în condiţiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile, conform art. 5803 alin. (1) C. proc. civ., este prevăzută expres de legiuitor.
În speţă, obligaţia stabilită în sarcina recurentului-pârât prin hotărârea instanţei de fond, păstrată prin Decizia recurată, de a face, respectiv de a răspunde la notificarea formulată de intimata-reclamantă nu poate fi îndeplinită decât de acesta, iar daunele cominatorii au fost solicitate pentru neîndeplinirea acestei obligaţii.
De altfel, daunele cominatorii se circumscriu sferei obligaţiilor de a face care implică faptul personal al debitorului, găsindu-şi aplicarea în cazul obligaţiilor intuitu personae, iar în prezenta cauză obligaţia pârâtei de a soluţiona notificarea implică faptul personal al acesteia.
Această obligaţie neputând fi îndeplinită prin altă persoană, sunt incidente prevederile art. 5803 C. proc. civ., text care în alin. (5) prevede că nu se pot acorda daune cominatorii.
Pentru considerentele expuse, instanţa în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta SC R. SA , va modifica în parte Decizia recurată, în sensul că va respinge şi apelul declarat de reclamanta A.E.; va menţine restul dispoziţiilor deciziei civile, respectiv cele privind respingerea apelului pârâtului şi cele privind păstrarea dispoziţiilor sentinţei apelate.
Dispoziţia de înlăturarea din dispozitivul sentinţei apelate a dispoziţiei de respingere a restului pretenţiilor formulate de reclamantă, din dispozitivul deciziei recurate, fiind subsecventă admiterii apelului acesteia, în situaţia respingerii apelului reclamantei este lipsită de consecinţe juridice, astfel că, prin soluţia instanţei de recurs, se păstrează în totalitate sentinţa primei instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC R. SA împotriva deciziei civile nr. 98/Ap din data de 25 septembrie 2008 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în parte Decizia recurată, în sensul că respinge şi apelul declarat de reclamanta A.E. împotriva sentinţei civile nr. 220 din data de 20 iunie 2008 a Tribunalului Braşov.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4666/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4656/2010. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
