ICCJ. Decizia nr. 4666/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4666/2010
Dosar nr. 5615/30/2007
Şedinţa publică din 23 septembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiş, sub nr. 5615/30/2007, la data de 24 iulie 2007, reclamantul B.F. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 Euro daune materiale şi 1.023.000 Euro, reprezentând daune morale şi cheltuieli de judecată.
Reclamantul a defalcat pretenţiile sale băneşti după cum urmează: echivalentul în lei al sumei de 100.000 Euro, cât valorează la acest moment un apartament de tipul celui deţinut de el la data începerii problemelor sale judiciare; echivalentul în lei al sumei de 50.000 Euro cheltuită pe parcursul celor şase ani de procese; echivalentul în lei al sumei de 50.000 Euro, ce reprezintă folosul nerealizat pentru încetarea studiilor, prin imposibilitatea obţinerii veniturilor cuvenite angajaţilor cu studii superioare din Poliţie; echivalentul în lei al sumei de 3.000 Euro pentru fiecare zi de lipsire de libertate efectuată în arestul IPJ Timiş (141 zile), respectiv, suma de 423.000 Euro; echivalentul în lei al daunelor morale în cuantum de 100.000 Euro pentru fiecare an de procese şi cercetări.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că şi-a desfăşurat activitatea în cadrul Poliţiei municipiului Timişoara, în calitate de agent principal, până în vara anului 2002, făcând parte din Detaşamentul Poliţiei pentru Intervenţie Rapidă, dată până la care a obţinut, prin efort propriu, un apartament cu trei camere situate în Timişoara, pe care l-a renovat integral, fiind şi student în cadrul U.D.C., S.M.T.C.
În data de 12 mai 2001, a fost antrenat într-o acţiune de urmărire şi interceptare a unui autoturism în care se aflau persoane suspecte a fi implicate în activităţi de natură infracţională, având rol de conducător auto. După câteva zile de la acţiune, a fost acuzat că ar fi agresat pe una dintre persoanele reţinute, provocându-i vătămări corporale ce au dus la extirparea splinei, fiind cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de vătămare corporală gravă.
Împotriva sa a început urmărirea penală pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 182 C. pen., iar în octombrie 2003 a fost suspendat din funcţia deţinută, astfel că a supravieţuit din ajutorul material al familiei. Având în vedere posibilităţile financiare limitate ale acesteia, a fost nevoit să vândă apartamentul achiziţionat şi să renunţe la studiile începute, pentru a-şi asigura supravieţuirea, plata cheltuielilor de judecată şi transportul pentru diverse acte judiciare.
Dacă ar fi continuat studiile, la data formulării prezentei acţiuni, ar fi fost absolvent al unei instituţii de învăţământ superior, care i-ar fi oferit o altă condiţie şi statut social.
După trei ani de procese şi în ciuda probelor de la dosar, prin sentinţa penală nr. 391/PI din 28 mai 2003 pronunţată de Tribunalul Timiş, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1640 din 24 martie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost condamnat la executarea unei pedepse de doi ani şi şase luni închisoare cu executare, în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 530/2003 din 9 aprilie 2004, fiind încarcerat la data de 02 mai 2004 şi deţinut în arestul IPJ Timiş până la data de 20 septembrie 2004.
Prin Decizia nr. 299 din 15 noiembrie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General; a casat hotărârile de condamnare anterioare şi a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, pentru completarea urmăririi penale, anulându-se şi formele de punere în executare a hotărârii.
Prin ordonanţa nr. 72/P/2005, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală, constatând că, din probatoriul administrat în dosar, nu se poate reţine că el ar fi săvârşit fapta de care a fost iniţial acuzat. Deşi partea vătămată I.D. a contestat această măsură, ea a rămas definitivă, ca urmare a respingerii plângerii împotriva ordonanţei procurorului şi a recursului declarat de petent.
În toată perioada de cercetări şi procese, mai 2001 - 5 martie 2007, toate veniturile sale au fost direcţionate pentru achitarea datoriilor acumulate, a vândut apartamentul, a renunţat la facultate pentru că nu îşi putea plăti studiile, iar viaţa sa personală a fost distrusă. Era logodit anterior incidentelor, dar, datorită stresului şi arestării sale, relaţia s-a rupt.
A pierdut şase ani din viaţă datorită unei erori judiciare şi a abuzurilor nejustificate din partea magistraţilor, a îndurat suferinţe şi umilinţe în cele 5 luni de detenţie, a rămas fără serviciu, fiind suspendat ca urmare a începerii urmăririi penale împotriva sa, iar întreaga sa familie a suferit fără a avea nicio vină.
În ceea ce priveşte apartamentul deţinut anterior începerii cercetării sale, la ora actuală, nu îşi mai poate permite, cu salariul său de agent de poliţie, să dobândească un apartament similar, cu îmbunătăţirile aduse şi mobila deţinută.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. şi prevederile CEDO.
La termenul de judecată din 10 ianuarie 2008, reclamantul B.F. şi-a precizat acţiunea, arătând că suma de 100.000 Euro se compune din valoarea actuală a unui apartament similar, cât şi din contravaloarea mobilei deţinute, la preţurile actuale. De asemenea, a arătat că a existat un număr de 5 deplasări la instanţele din alte localităţi (fila 85).
Prin sentinţa civilă nr. 1856/PI din 10 aprilie 2008, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamantul B.F. împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi a obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 Euro sau echivalentul în lei la data plăţii cu titlul de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că prin sentinţa penală nr. 391/PI din 28 mai 2003 pronunţată de Tribunalul Timiş, în dosar nr. 11839/P/2002, inculpatul B.F. a fost condamnat, în baza art. 250 alin. (2) C. pen., la 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de purtare abuzivă, constatând graţiată această pedeapsă; în baza art. 182 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), a condamnat acelaşi inculpat la 2 ani şi şase luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă, cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP) pe durata prevăzute de art. 71 C. pen., cu despăgubirea părţilor civile şi cheltuieli judiciare faţă de stat (filele 7-13).
Prin Decizia penală nr. 1640 din 24 martie 2004 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosar nr. 5463/2003, această hotărâre a rămas definitivă, fiind emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 530/2003.
În baza mandatului emis, s-a procedat la executarea pedepsei susmenţionate, reclamantul fiind încarcerat în arestul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Timiş, în perioada 02 mai 2004-20 septembrie 2004 (fila 15).
Ulterior, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a promovat recurs în anulare împotriva hotărârilor pronunţate în cauză, recurs ce a fost admis prin Decizia penală nr. 299 din 15 noiembrie 2004 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; au fost casate hotărârile de condamnare anterioare şi s-a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, pentru completarea urmăririi penale, anulându-se şi formele de punere în executare a hotărârii.
Prin ordonanţa nr. 72/P/2005, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş a dispus scoaterea reclamantului de sub urmărire penală, constatând că, din probatoriul administrat în cauză, nu se poate reţine că el ar fi săvârşit fapta de care a fost iniţial acuzat. Deşi partea vătămată I.D. a contestat această măsură, ea a rămas definitivă.
Potrivit dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă, în urma rejudecării cauzei, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitarea şi are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate în mod nelegal.
Alin. (3) al articolului de lege arătat prevede criteriile după care se va ghida instanţa în aprecierea caracterului nelegal al arestării, printre aceste situaţii fiind şi cazul pronunţării unei hotărâri definitive de achitare.
Reclamantul a solicitat, prin acţiunea precizată, obligarea Statului Român la plata de daune materiale şi morale pentru prejudiciul cauzat de cercetarea şi trimiterea sa în judecată în mod abuziv, precum şi pentru perioada de detenţie în executarea pedepsei închisorii, daune ce constau în: echivalentul în lei al sumei de 100.000 Euro, cât valorează la acest moment un apartament de tipul celui deţinut de el la data începerii problemelor sale judiciare, sumă în care este inclusă şi valoarea unei mobile similare celei deţinute anterior cercetării sale; echivalentul în lei al sumei de 50.000 Euro cheltuită pe parcursul celor şase ani de procese; echivalentul în lei al sumei de 50.000 Euro, ce reprezintă folosul nerealizat pentru încetarea studiilor, prin imposibilitatea obţinerii veniturilor cuvenite angajaţilor cu studii superioare din Poliţie; echivalentul în lei al sumei de 3.000 Euro pentru fiecare zi de arest efectuată în arestul I.P.J. Timiş ( 141 zile), respectiv, suma de 423.000 Euro; echivalentul în lei al daunelor morale în cuantum de 100.000 Euro pentru fiecare an de procese şi cercetări.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamantului de acordare de daune materiale în cuantum de 100.000 Euro, reprezentând contravaloarea unui apartament similar celui deţinut de el la începerea cercetării sale penale, cu amenajările şi dotările descrise, inclusiv mobilier, tribunalul a constatat că această solicitare nu este întemeiată, întrucât nu a dovedit existenţa unei legături de cauzalitate, a unui raport direct între vânzarea apartamentului şi cheltuielile efectuate cu procesul penal, în condiţiile în care nu a depus la dosar nici un înscris doveditor al efectuării vreunei cheltuieli de judecată pe parcursul procesului penal. Deşi instanţa i-a pus în vedere în mod expres să depună la dosar acte doveditoare ale cheltuielilor de judecată din procesul penal, acordându-i-se mai multe termene în acest sens, reclamantul nu a făcut această probă, contrar prevederilor art. 1169 C. civ., mulţumindu-se să afirme că „este de notorietate că procesele penale sunt costisitoare".
Cererea reclamantului de acordare a sumei de 50.000 Euro, reprezentând cuantumul sumelor cheltuite în procesul penal, a fost apreciată ca neîntemeiată, faţă de jurisprudenţa CEDO, potrivit căreia un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor (cauza Popescu şi Daşoveanu contra României).
În aplicarea acestor principii şi raportat la prevăzute art. 1169 C. civil, tribunalul a respins cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată ocazionate de procesul penal, constând în cheltuielile de transport şi onorariul avocaţilor, întrucât acestea nu au fost dovedite.
S-a reţinut, că pot fi acordate doar cheltuielile de judecată efectiv dovedite cu înscrisuri depuse la dosar, urmând a fi respinsă cererea de acordare a onorariilor avocaţiale, ca nedovedită, deşi, potrivit art. 1169 C. civ., sarcina probei revenea reclamantului.
În ceea ce priveşte prejudiciul cauzat ca urmare a imposibilităţii continuării şi finalizării studiilor superioare începute de reclamant, s-a apreciat că şi această solicitare este neîntemeiată, deoarece nu se poate reţine caracterul cert al finalizării studiilor superioare, dacă nu ar fi intervenit procesul penal, pe de o parte, iar, pe de altă parte, pentru repararea unui prejudiciu, trebuie dovedit caracterul cert al acestuia şi întinderea sa.
Reclamantului i-au fost achitate drepturile salariale cuvenite pentru perioada cât a fost suspendat din funcţie retroactiv, iar din adresa emisă de IPJ Timiş, aflată la fila 89 dosar, rezultă că, în cadrul serviciului în care a activat reclamantul, nu se poate stabili cu certitudine că reclamantul ar fi realizat venituri superioare dacă finaliza studiile superioare începute, cuantumul acestor venituri, precum şi momentul de la care s-ar fi cuvenit, astfel că solicitarea reclamantului a fost respinsă sub acest aspect, ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte prejudiciul moral suferit ca urmare a deţinerii reclamantului în perioada 02 mai 2004-20 septembrie 2004 (fila 15), tribunalul a constatat că, sub acest aspect, sunt întrunite cerinţele art. 504 alin. (2) C. proc. pen., pentru angajarea răspunderii patrimoniale a statului, în sensul că reclamantul a fost încarcerat în perioada arătată în baza unui mandat de executare a pedepsei închisorii emis de instanţa de judecată ca urmare a rămânerii definitive a condamnării reclamantului, pentru ca ulterior, prin decizie definitivă, faţă de acesta să se dispună scoaterea de sub urmărire penală, constatându-se că, din probatoriul administrat în dosar, nu se poate reţine că el ar fi săvârşit fapta de care a fost iniţial acuzat.
În ceea ce priveşte determinarea prejudiciului cauzat sub acest aspect, s-a reţinut că la cuantificarea acestuia urmează să fie avută în vedere practica judiciară în materie, atât a instanţelor interne, cât şi jurisprudenţa C.E.D.O., precum şi atingerea efectivă adusă demnităţii reclamantului.
Cuantumul sumei cuvenite cu titlu de reparaţie morală pentru executarea unui număr de 141 de zile de închisoare de către reclamant a fost stabilită astfel încât dreptul acestuia să nu apară ca fiind teoretic şi iluzoriu, ci concret şi efectiv, în acest sens fiind şi jurisprudenţa C.E.D.O.
S-a conchis, că, având în vedere atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea reclamantului, sumele acordate de CEDO cu titlu de reparaţie morală în cazuri similare, precum şi durata efectivă a detenţiei reclamantului (141 de zile), suma de 10.000 Euro acordată cu titlu de reparaţie a prejudiciului moral cauzat prin detenţia reclamantului, constituie o reparaţie echitabilă.
În ceea ce priveşte daunele morale cerute pentru fiecare an de procese şi cercetări, în cuantum de câte 100.000 Euro, tribunalul le-a respins, ca neîntemeiate, deoarece, potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi C.E.D.O., nu se pot acorda daune morale pentru derularea procesului penal, care este considerată o cauză licită, pentru care statul nu poate fi ţinut să răspundă, indiferent de consecinţele pe care cercetarea penală le-ar fi produs asupra reclamantului.
Prin Decizia civilă nr. 84/A din 13 aprilie 2009, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de D.G.F.P. Timiş, în reprezentarea Ministerului Economiei şi Finanţelor Bucureşti, pentru Statul Român; a admis apelul declarat de reclamantul B.F., a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat Statul Român la daune morale de 15.000 Euro sau echivalentul în lei la data plăţii şi a menţinut în rest dispoziţiile acestei sentinţe, reţinând, în esenţă, că, sub aspectul daunelor materiale, la dosar nu au fost depuse nici în prima instanţă şi nici în apel chitanţe ale onorariilor de avocat, nu s-a făcut dovada efectuării cheltuielilor de transport, nu s-a făcut dovada achiziţionării mobilierului pentru acest apartament şi preţul pe care reclamantul l-a plătit, astfel că, în mod justificat prima instanţă a respins acest capăt de cerere.
S-a conchis, că reclamantul nu şi-a dovedit pretenţiile sale materiale, astfel că, legal, prima instanţă a respins acest capăt de cerere.
In ceea ce priveşte capătul de cerere ce se referă la daunele morale, instanţa de apel a apreciat că această pretenţie a reclamantului poate fi majorată, atâta vreme cât, pe tot parcursul procesului penal, reclamantului i s-a schimbat funcţia deţinută anterior,i s-a diminuat salariul, a fost supus oprobiului colegilor şi oprobiului public, şi atât reclamantul, cât şi familia sa au fost marginalizaţi în societate.
Este adevărat că, ulterior condamnării ca urmare a unui recurs în anulare, faţă de reclamant s-a pronunţat o soluţie de neîncepere a urmăririi penale de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, care prin Ordonanţa nr. 72/P/2005 a dispus scoaterea reclamantului de sub urmărire penală, deoarece din probatoriul administrat nu s-a putut reţine că acesta este cel care a săvârşit fapta de violenţă împotriva părţii vătămată I.D., însă s-a apreciat că, majorând cuantumul daunelor morale de la suma de 10.000 Euro, acordate de prima instanţă, la suma de 15.000 Euro sau echivalentul în lei la data plăţii, se repară prejudiciul morale suferit de reclamant pe durata desfăşurării acestui proces penal şi pe durata încarcerării sale, timp de 141 de zile.
In ceea ce priveşte apelul declarat de D.G.F.P. Timiş în reprezentarea Ministerului Economiei şi Finanţelor Bucureşti pentru Statul Român, care a apreciat în primul rând că nu datorează daune morale reclamantului, iar dacă le datorează acestea să fie diminuate la suma de 7.800 lei, Curtea, în baza art. 296 C. proc. civ., acesta a fost respins, reţinându-se că, în echitate, reclamantul trebuie despăgubit pentru daunele morale suferite atât în cursul desfăşurării procesului penal, cât şi în timpul detenţiei, daune morale ce curg din prev. art. 504, art. 506 C. proc. pen. şi care tind la repararea unui prejudiciu moral suferit de o persoană pe nedrept.
Or, în speţă, reclamantul a fost condamnat definitiv la o pedeapsă privativă de libertate şi încarcerat nelegal timp de 141 de zile, în baza unui mandat definitiv de executare a pedepsei privative de libertate, astfel că pârâtul îi datorează o reparaţie morală a prejudiciilor morale suferite de către acesta şi Curtea a considerat că suma de 15.000 Euro acordată reclamantului este suficientă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul B.F. şi pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş, criticând-o pentru nelegalitate potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, respectiv, 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Prin recursul său, reclamantul B.F.a indicat ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea acestora a arătat că instanţele de fond şi apel au ignorat prevederile art. 504 C. proc. pen., raportate la prevederile în vigoare la vremea respectivă - dispoziţiile art. 65 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, prin care se reglementa interdicţia poliţiştilor ca în perioada suspendării să desfăşoare o activitate producătoare de venituri, în condiţiile în cate atât pentru sine, cât şi pentru întreţinerea apartamentului, avea nevoie de bani, ceea ce reprezintă o reală restrângere a libertăţii persoanei.
Astfel, începând cu anul 2002 şi până la data încarcerării sale, la 2 mai 2004, reclamantul arată că nu a avut venituri din muncă, fiind suspendat, întrucât nu putea să activeze în munca de poliţist pentru a realiza venituri.
În anul, 2004 nu mai avea nici un venit, acumulând datorii de sute de milioane, fiind arestat la două luni după ce a vândut apartamentul şi mobila, pentru a se întreţine în lipsa altor surse de venit.
S-a mai invocat, faptul că instanţele de fond şi apel au pronunţat hotărâri nelegale, prin aplicarea greşiră a dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen., întrucât acestea au apreciat în mod eronat prejudiciul moral suferit de reclamant, care a fost umilit prin încarcerarea sa alături de persoane ale lumii interlope, la arestarea cărora a contribuit; că, la aprecierea subevaluată a daunelor morale, instanţa de judecată a aplicat un standard diferit faţă de situaţia oricărei alte victime a sistemului judiciar şi că nu poate fi vorba de o îmbogăţire fără justă cauză în condiţiile în care, din întregul material probator administrat în cauză, rezultă că reclamantul a suferit un prejudiciu material cuantificat la contravaloarea unui apartament ca cel înstrăinat, a mobilierului, cât şi un prejudiciu moral.
Prin recursul său, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş, critică Decizia recurată pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate arată următoarele:
Decizia recurată este nelegală în ceea ce priveşte obligarea Statului Român la plata către reclamant a daunelor morale în sumă de 15.000 Euro, care sunt exagerate şi nejustificate, având în vedere că, în condiţiile în care se admite repararea daunelor morale suferite prin despăgubiri băneşti, se pune problema modului şi criteriilor de apreciere a prejudiciilor morale suferite, cât şi a criteriilor de stabilire a îndemnizaţiei destinate reparării acestora.
Or, indemnizaţia nu poate fi stabilită decât prin raportare la sfera erorii judiciare şi la gravitatea prejudiciului suferit, ţinându-se seama şi de cel de-al doilea criteriu, cel al echităţii.
În susţinerea acestor critici se invocă şi decizii de speţă ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi jurisprudenţa C.E.D.O., în cauze similare.
S-a arătat, că soluţia instanţei de apel este greşită, bazându-se pe o motivare inexactă şi insuficientă, în sensul că, deşi au fost majorate daunele morale, motivele reţinute de instanţa de judecată nu au nicio relevanţă din punct de vedere al reparării prejudiciilor morale suferite de reclamant, ci doar în ceea ce priveşte daunele materiale, referindu-se la aspectele privind funcţia deţinută anterior de reclamant şi la salariul ce a fost diminuat.
Pe de altă parte, se arată că nu s-a dovedit că reclamantul a fost supus oprobiului public şi nici că familia sa ar fi fost marginalizată în societate.
Cererea privind acordarea de daune morale ocazionate de desfăşurarea procesului penal în toate fazele, urmărire penală, judecata în primă instanţă, în apel şi în recurs, nu este reglementată de dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., drept pentru care este inadmisibilă.
În subsidiar, se arată că acest capăt de cerere este neîntemeiat, având în vedere jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi C.E.D.O., potrivit căreia nu se pot acorda daune morale pentru derularea procesului penal care reprezintă o cauză licită pentru care statul nu poate să răspundă, indiferent de consecinţele pe care cercetarea penală le-ar fi produs asupra reclamantului.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate de reclamantul B.F., ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi criticile formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., instanţa constată recursurile nefondate pentru următoarele considerente:
Aşa cum corect au reţinut instanţele de fond şi apel, reclamantul a fost lipsit de libertate nelegal, fiind încarcerat în arestul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Timiş, în perioada 2 mai 2004 - 20 septembrie 2004.
Prin acţiunea ce face obiectul prezentului litigiu, întemeiată pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la despăgubiri materiale care să cuprindă efectiv cheltuielile avansate de acesta, pentru problemele sale judiciare, a căror suportare a impus înstrăinarea de către reclamant a apartamentului proprietate personală, cât şi a mobilierului aferent.
Problemele judiciare ale reclamantului s-au derulat pe o perioadă de 6 ani, inclusiv pe perioada arestului preventiv: 2 mai 2004 - 20 septembrie 2004.
Instanţele de fond şi apel au reţinut legal că reclamantul a fost victima unei arestări nelegale în raport de dispoziţiile art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., potrivit cărora are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în urma procesului penal, a fost privată de libertate, ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal şi privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j), ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (7) lit. j).
Potrivit art. 505 alin. (1) C. proc. pen., „la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori familiei celui privat de libertate ori a cărui libertate a fost restrânsă".
Prin urmare, în condiţiile art. 504-505 C. proc. pen., repararea pagubei persoanei căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal se raportează la prejudiciile cauzate prin eroare judiciară pentru perioada cât a fost luată această măsură.
În speţă, reclamantul a fost arestat nelegal în perioada 2 mai 2004-20 septembrie 2004, iar drepturile salariale pentru această perioadă i-au fost achitate, cât şi pentru perioada cât a fost suspendat din funcţia de poliţist.
Sumele solicitate de către reclamant cu titlu de daune materiale nu au fost dovedite.
Astfel, se pot acorda reclamantului cu titlu de daune materiale sumele de bani reprezentând prejudiciu efectiv încercat de acesta ca urmare a lipsirii de libertate, însă reclamantul nu a făcut dovada suportării acestor cheltuieli.
Mai mult, înstrăinarea apartamentului şi a mobilei aferente, fapt care oricum s-a petrecut anterior perioadei cât acesta a fost lipsit de libertate nelegal, nu s-a făcut dovada că a fost determinată de cheltuielile efectuate cu procesul penal.
Prin urmare, se constată că prejudiciul material efectiv suferit de reclamant pe perioada arestării nelegale şi dovedit, îl reprezintă salariul de care acesta a fost lipsit şi care i-a fost achitat.
De aceea, corect nu a reţinut instanţa de apel incidenţa în speţă a prevederilor art. 65 din Legea nr. 360/2002, privind Statutul poliţistului.
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurentul-reclamant, în sensul că suma stabilită de instanţei de apel cu titlu de daune morale nu reprezintă o despăgubire rezonabilă şi de recurentul-pârât în sensul că suma de 15.000 Euro, reprezentând daune morale acordate de instanţa de apel reclamantului, este prea mare, li se va răspunde prin următoarele considerente comune :
Potrivit art. 505 alin. (1) C. proc. pen., „la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă."
În speţă, legal au apreciat instanţele de fond şi apel că arestarea pe nedrept a reclamantului a fost susceptibilă de a produce suferinţe morale, de natură să lezeze demnitatea şi onoarea acestuia.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut constant că, potrivit art. 5 paragraful I al Convenţiei privind privarea nelegală de libertate, sunt întemeiate cererile de acordare a despăgubirilor băneşti pentru prejudiciul produs victimei, material şi moral, pe perioada arestării nelegale.
Arestarea nelegală a reclamantului a avut grave consecinţe asupra acestuia, vătămându-i onoarea, creditul moral, poziţia socială, criterii care definesc persoana umană şi care, analizate şi evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamant.
La stabilirea cuantumului daunelor morale, ce constă generic în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic; importanţa valorilor morale lezată; măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către reclamant.
În această situaţie, stabilirea cuantumului despăgubirii acordate reclamantului pentru repararea daunelor morale, în lipsa unor criterii obiective, se face numai pe baza calităţii personale şi profesionale ale judecătorului cauzei, cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
Prin raportare la datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiului evocat, se constată că întinderea despăgubirilor acordate pentru repararea daunelor morale de 15.000 Euro, faţă de perioada arestării nelegale a reclamantului, 2 mai 2004 - 20 septembrie 2004, de 141 zile, de atingere adusă de această măsură prestigiului, demnităţii reclamantului şi de suferinţele fizice şi psihice cauzate acestuia, reprezintă o reparaţie echitabilă a daunei produse prin arestarea sa nelegală.,
De aceea, criticile formulate, atât de reclamant,. cât şi de pârât, pe acest aspect apar ca nefondate, urmând a fi respinse în consecinţă:
Critica formulată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este, de asemenea, nefondată.
Astfel, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În speţă, recurentul-pârât invocă „motivarea insuficientă şi inexactă" a deciziei recurate.
Cu privire la susţinerea că Decizia este motivată insuficient, se constată că această critică este nefondată, întrucât Decizia cuprinde temeiurile de fapt şi de drept pe care instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia de majorare a cuantumului daunelor morale la care este îndreptăţit reclamantul, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea recursului.
În privinţa criticii potrivit căreia motivarea deciziei recurate este inexactă, deoarece nu rezultă din probele administrate în dosar că reclamantul ar fi fost supus oprobiului public şi nici că familia sa ar fi fost marginalizată de societate, nu se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., şi, întrucât modul de apreciere al probelor administrate nu se încadrează în motivele de recurs strict şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., din actuala reglementare, sancţiunea este aceea a neanalizării sale.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul B.F.şi de pârâtul Statul Român pentru Ministerului Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul B.F.şi de pârâtul Statul Român prin Ministerului Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Timiş împotriva deciziei nr. 84/A din 13 aprilie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4670/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4657/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
