ICCJ. Decizia nr. 4670/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4670/2010
Dosar nr. 276/1/2009
Şedinţa publică din 23 septembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 15 februarie 2001, astfel cum a fost precizată, reclamantele P.E. şi M.A. (fosta L.) au chemat în judecată pe pârâta SC A. SA Moldova Nouă solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenurile situate în comuna Sicheviţa, sat Gornea, anume suprafaţa de 982 mp, la locul „livada la zăvoi de la vale de sat", ce se identifică cu nr.top 974 în C.F. nr. 949 a localităţii Gornea şi suprafaţa de 1856 mp, la locul „fâneţe în Zomonita", ce se identifică sub nr.top 8 în C.F. nr. 1196 a aceleiaşi localităţi, inclusiv construcţiile edificate pe acestea, pentru care este de acord să o dezdăuneze.
Reclamantele au susţinut că terenurile au fost proprietatea autorului lor, I.L.A., decedat în cel de-al doilea război mondial, astfel cum rezultă din menţiunile înscrise în cărţile funciare şi că, în procedura Legii nr. 18/1991, li s-a refuzat, în mod nejustificat, reconstituirea dreptului de proprietate motivat de faptul că aceste terenuri ar fi proprietatea pârâtei.
Ca atare, reclamantele au solicitat să se compare titlul autorilor lor de proprietate cu cel al autorului pârâtei şi a se acorda prioritate celui pe care ele îl invocă, cu menţiunea că îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 456 din 26 iunie 2001, Judecătoria Moldova Nouă a admis acţiunea formulată de reclamantele P.E. născută L. şi M.A. născută L.; a obligat pârâta să lase reclamantelor în deplină proprietate, posesie şi folosinţă terenurile din C.F. 949 nr. top 974, în suprafaţă de 982 mp, şi în C.F. 1196 – 1530, nr. top 8, în suprafaţă de 1856 mp, din perimetrul localităţii Gornea; a atribuit reclamantelor construcţiile existente pe cele două parcele, aşa cum au fost descrise în raportul de expertiză tehnică şi a obligat reclamantele să dezdăuneze pe SC A. SA Moldova Nouă cu suma de 38.500.000 lei reprezentând contravaloarea construcţiilor, iar, după rămânerea definitivă a sentinţei, biroul de C.F. va opera în baza dispoziţiilor de mai sus.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, din lucrările dosarului, rezultă că autorul reclamantelor ar fi fost proprietarul terenurilor în litigiu şi că nici fostul S.M.A. şi nici actualul A. nu figurează cu vreun drept real sau de altă natură înscris, drept care să le fie opozabil celor două reclamante.
Referitor la construcţii, prima instanţă, fără a motiva în fapt sau în drept, a apreciat că se impune atribuirea acestora reclamantelor cu desdăunarea pârâtei.
Prin Decizia civilă nr. 1059 din 14 noiembrie 2001, Tribunalul Caras Severin a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC A. SA Moldova Nouă, pentru aceleaşi considerente reţinute şi de judecătorie, cu menţiunea că pârâta nu a respectat dispoziţiile Legii nr. 115/1938 şi dispoziţiile actualei Legii nr. 7/1996 referitoare la naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor reale asupra terenurilor în regim de carte funciară.
Prin Decizia civilă nr. 550 din 28 februarie 2002, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de pârâta SC A. Moldova Nouă SA.
În motivarea hotărârii instanţa de recurs a reţinut că pârâta, deşi a stăpânit în fapt terenurile în litigiu, nu şi-a înscris în registrele de publicitate imobiliară un drept real asupra acestora, împrejurare în care, în mod just, instanţele de fond au admis acţiunea în revendicare dedusă judecăţii.
Totodată, dat fiind acordul reclamantelor, instanţa de recurs a apreciat că în mod corect, în raport de dispoziţiile art. 494 C. civ., instanţele de fond le-au obligat să plătească pârâtei contravaloarea construcţiilor existente pe cele două parcele.
Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, invocând incidenţa art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
În motivarea recursului, s-a arătat că pentru terenurile care au fost cooperativizate, stabilirea dreptului de proprietate în favoarea persoanelor interesate se realizează în mod obligatoriu în procedura specială prevăzută de Legea nr. 18/1991.
Or, reclamantelor le-a fost respinsă cererea prin care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate în cadrul procedurii speciale, precum şi cererea prin care au solicitat constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate emis în cadrul aceleiaşi proceduri în favoarea pârâtei, prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile, astfel că, în mod greşit, instanţele au admis acţiunea în revendicare dedusă judecăţii, în procedura de drept comun, aceasta cu atât mai mult cu cât, dată fiind situaţia juridică a terenurilor în litigiu, prezumţia de proprietate instituită prin art. 32 din Decretul Lege nr. 115/1938 în favoarea reclamantelor a fost înfrântă.
Totodată, s-a arătat că prin hotărârile criticate s-a dat reclamantelor mai mult decât au cerut, adică, în lipsa unei cereri reconvenţionale formulate de pârâtă, cu încălcarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ., acesteia i s-a acordat despăgubiri pentru construcţiile existente pe terenurile în litigiu.
Prin Decizia nr. 4084 din 18 mai 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie; a casat hotărârile recurate şi, în fond, a respins acţiunea formulată de reclamantele P.E. şi M.A., astfel cum a fost precizată la data de 26 iunie 2001, ca nefondată.
Analizând recursul în anulare, Înalta Curte a constatat că, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Or, terenurile revendicate de reclamanţi fac obiectul unei legi speciale de reparaţie, anume a Legii nr. 18/1991, act cu caracter reparatoriu, ce a fost adoptat şi care a intrat în vigoare mai înainte de promovarea acţiunii în revendicare dedusă judecăţii în prezenta cauză.
Situaţia de excepţie în care s-a aflat România după anul 1990, a impus legiferarea unei proceduri legale speciale, derogatorii de la dreptul comun, în cadrul căreia persoanele interesate puteau solicita stabilirea dreptului lor de proprietate cu privire la terenurile de care, ele sau autorii lor, au fost deposedate de statul comunist.
Prin acest act normativ special, Legea nr. 18/1991, în cap. 2, s-a reglementat procedura în care persoanele interesate puteau solicita şi obţine, reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor care se găseau, la data de 1 ianuarie 1990, în patrimoniul cooperativelor agricole de producţie.
Instituirea unei proceduri speciale pentru stabilirea dreptului de proprietate obliga persoanele interesate să se adreseze acestei proceduri, nefiind permisă o analiză a pretenţiilor lor în procedura dreptului comun.
În fapt, terenurile în litigiu au aparţinut, conform menţiunilor efectuate în anul 1932 în registrele de publicitate imobiliară, autorului reclamantelor, L.A., care a decedat în cel de-al doilea război mondial.
În mod necontestat, reclamantele nu şi-au exercitat anterior anului 1990 atributele dreptului de proprietate cu privire la aceste terenuri, întrucât acestea au fost preluate de stat şi la data de 1 ianuarie 1990 se găseau în patrimoniul cooperativei de producţie
În cadrul aceleiaşi proceduri speciale, prevăzută de Legea nr. 18/1991, au solicitat constituirea dreptului de proprietate pentru aceleaşi terenuri, care în prezent sunt ocupate de construcţii şi de pârâta SC A. Moldova Nouă SA.
În raport de dispoziţiile legale incidente, instanţele au constatat că este îndreptăţită să i se constituie dreptul de proprietate asupra acestor terenuri pârâta SC A. Moldova Nouă SA, sens în care au respins, prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile, cererea prin care reclamantele au solicitat anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M.07 nr. 1333 din 16 mai 1997 emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, act cu valoare de titlu de proprietate.
Aşa fiind, cum reclamantelor nu li s-a reconstituit, în procedura legală specială, dreptul de proprietate pentru terenurile în litigiu şi cum pârâtul deţine pentru acestea titlu de proprietate, emis în mod legal în cadrul acestei proceduri, acţiunea în revendicare dedusă judecăţii în procedura dreptului comun se dovedeşte a fi nefondată.
Analizarea menţiunilor cărţilor funciare - registre de publicitate imobiliară - efectuate anterior anului 1945, pentru considerentele mai sus arătate, a fost apreciată ca irelevantă din punct de vedere al analizei cererii dedusă judecăţii.
Împotriva acestei decizii au formulat cerere de revizuire revizuentele P.E. şi M.A., solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii recursului în anulare formulat împotriva sentinţei civile nr. 456 din 26 iunie 2001 a Judecătoriei Moldova Nouă, a deciziei civile nr. 1059 din 14 noiembrie 2001 a Tribunalului Caraş-Severin şi a deciziei civile nr. 550 din 28 februarie 2002 a Curţii de Apel Timişoara, în temeiul art. 112 C. proc. civ. şi art. 322 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea cererii de revizuire, revizuentele au arătat că, urmare a promovării şi admiterii recursului în anulare, au formulat plângere la C.E.D.O. împotriva Statului român, prin care au arătat că le-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenţie, precum şi faptul că le-a fost negat dreptul de a se adresa justiţiei pentru protejarea dreptului de proprietate asupra terenurilor în cauză, drept ce este ocrotit prin Protocolul nr. 1 anexă la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În dosarul nr. 28266/05 al Curţii Europene a Drepturilor Omului, se reţine că, prin promovarea şi admiterea recursului în anulare, a avut loc o încălcarea a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţie, întrucât, prin hotărârea atacată, instanţa a încălcat unele din principiile de siguranţă a raporturilor juridice, care au ca obiectiv menţinerea unei soluţii pronunţate în mod definitiv de instanţa şi respingerea oricărei acţiuni care ar pune în discuţie fondul cauzei; că instanţa supremă trebuia să-şi folosească atribuţiile doar pentru corectarea unor erori de fapt şi de drept, precum şi a celor judiciare, şi nu pentru a realiza o nouă examinare a cazului, cum s-a întâmplat prin promovarea şi admiterea recursului în anulare, ceea ce nu reprezintă altceva decât un „apel" mascat; că anularea hotărârilor nu a fost motivată de existenţa unor probe noi, care să nu fi fost puse anterior în discuţia părţilor şi care ar fi fost de natură să influenţeze desfăşurarea procesului; că, prin hotărârea atacată, pierderea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu de către revizuente s-a făcut cu încălcarea art. 1 din Protocolul 1, şi că, prin hotărârea atacată, instanţa supremă a încălcat principiul proporţionalităţii, adică lipsa unui echilibru corect între cerinţele de interes general ale comunităţii şi apărarea drepturilor fundamentale ale persoanei.
În drept au fost invocate prevederile art. 322 pct. 9 C. proc. civ.
La dosar s-au ataşat dosarele în care s-au pronunţat atât Decizia atacată, cât şi hotărârile judecătoreşti ce au făcut obiectul recursului în anulare, precum şi Monitorul Oficial din 24 iunie 2010, în care a fost publicată hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului privind cauza Mengheleş şi Popa împotriva României.
Examinând cererea de revizuire formulată de revizuentele M.A. şi P.E., instanţa o constată întemeiată, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 322 pct. 9 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri judecătoreşti rămasă definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
În speţă, prin hotărârea a cărei revizuire se solicită, s-a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, s-au casat hotărârile recurate, respectiv Decizia civilă 550 din 28 februarie 2002 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, Decizia civilă nr. 1059 din 14 noiembrie 2001 a Tribunalului Caraş-Severin şi sentinţa civilă nr. 456 din 26 iunie 2001 a Judecătoriei Moldova Nouă, şi, pe fond, s-a respins acţiunea formulată de reclamantele P.E. şi M.A., astfel cum a fost precizată la data de 26 iunie 2001, ca nefondată.
Revizuentele s-au adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului la data de 21 iulie 2005, invocând încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice şi încălcarea dreptului de acces la o instanţă prin faptul că Înalta Curte a admis recursul în anulare, invocând prevederile Legii fondului funciar nr. 18/1991, care constituie o procedură de restituire specială şi care nu ar împiedica, în opinia lor, introducea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, având loc astfel încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţie.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Decizia din 14 octombrie 2008, definitivă la 14 ianuarie 2009, dată în cauza Megheleş şi Popa împotriva României, a declarat cererea admisibilă; a hotărât că a avut loc o încălcare a art. 6 pct. 1 din Convenţie din cauza lipsei unui proces echitabil; că nu este necesar să analizeze capătul de cerere întemeiat pe art. 6 par. 1 din Convenţie referitor la dreptul de acces la o instanţă; că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi pentru altele, a dispus ca statul-pârât să le restituie reclamantelor terenurile în suprafaţă de 982 mp şi, respectiv, 1856 mp, situate în comuna Sicheviţa (judeţul Caraş-Severin ), în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a acestei hotărâri conform art. 44 par. 2 din Convenţie; că, în lipsa unei astfel de restituiri, statul-pârât să plătească împreună reclamantelor, în acelaşi termen de 3 luni, 5.000 Euro, cu titlu de daune materiale; ca, în orice caz, statul-pârât să le plătească împreună reclamantelor 3.500 Euro cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, Curtea Europeană a constatat că anularea unei hotărâri judecătoreşti definitive nu a fost motivată, în speţă, de existenţa unor probe noi, care nu se aflaseră la dispoziţia părţilor până atunci, şi care erau de natură să influenţeze soluţionarea procedurii, şi că pronunţarea hotărârii de către Curtea Supremă de Justiţie s-a făcut cu încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice şi, prin urmare, cu încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţie, şi anume prin intervenţia într-un litigiu civil a procurorului general, care nu era parte la procedură, şi prin repunerea pe rol a unei hotărâri definitive ce dobândise autoritate de lucru judecat şi care, mai mult, fusese executată.
Prin urmare, instanţa Europeană a constatat că încălcarea dreptului la un proces echitabil s-a datorat posibilităţii pe care procurorul general o avea, conform legislaţiei de la acea vreme, de a declara recurs în anulare şi faptului că în cadrul procedurii judecării recursului în anulare a fost repus în discuţie fondul deja soluţionat printr-o hotărâre devenită definitivă şi irevocabilă, şi pusă în executare.
Încălcarea constatată de Curtea Europeană are consecinţe grave, care continuă să se producă şi în prezent, şi care, faţă de faptul că până la momentul pronunţării prezentei decizii pârâtul nu s-a conformat dispoziţiilor acestei instanţe, de a restitui reclamantelor terenurile în litigiu sau, în lipsa unei astfel de restituiri, de a plăti reclamantelor 5000 Euro cu titlu de daune materiale, nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate în recurs în anulare.
Faţă de cele arătate şi constatând că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., se va admite cererea de revizuire formulată de revizuentele M.A. şi P.E. împotriva deciziei nr. 4084 din 18 mai 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, care va fi schimbată în tot, în sensul că se va respinge recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei civile nr. 550 din 28 februarie 2002 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, deciziei civile nr. 1059 din 14 noiembrie 2001 a Tribunalului Caraş-Severin şi sentinţei civile nr. 456 din 26 iunie 2001 a Judecătoriei Moldova Nouă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite cererea de revizuire formulată de revizuentele M.A. şi P.E. împotriva deciziei nr. 4084 din data de 18 mai 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Schimbă în tot Decizia atacată, în sensul că respinge recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei civile nr. 550 din 28 februarie 2002 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, deciziei civile nr. 1059 din 14 noiembrie 2001 a Tribunalului Caraş Severin şi sentinţei civile nr. 456 din 26 iunie 2001 a Judecătoriei Moldova Nouă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4667/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4666/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
