ICCJ. Decizia nr. 4680/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4680/2010
Dosar nr. 99/118/2002
Şedinţa publică din 23 septembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 732 din 12 iunie 2008 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, a fost admisă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC E. SA Constanţa, în contradictoriu cu A.P.A.P.S. Bucureşti, dispunându-se obligarea chematei în garanţie la plata, către societatea pârâtă, a despăgubirilor reprezentând echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură, către foştii proprietari, a imobilului din mun. Constanţa, Bd. F. şi Bd. T.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că prin acţiunea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 17 iunie 2002, reclamanţii D.S. şi H.O.L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC E. SA Constanţa, desfiinţarea deciziei nr. 872 din 15 mai 2002 emise de pârâtă şi obligarea societăţii la restituirea în natură a imobilului situat în mun. Constanţa, Bd. F. şi Bd. T.
Reclamanţii au arătat că sunt proprietarii de drept ai imobilului, acesta încadrându-se în categoria celor preluate abuziv, fiind trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, astfel cum reiese din adresa din 27 martie 2002 şi că, în mod greşit, societatea pârâtă a respins notificarea înaintată conform Legii nr. 10/2001.
Pârâta SC E. SA a formulat, la rândul său, cerere de chemare în garanţie a A.P.A.P.S., invocând ca temei de drept prevederile cuprinse în art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999.
Prin sentinţa civilă nr. 846 din 04 iulie 2003 a Tribunalului Constanţa, pronunţată în Dosar nr. 99/118/2002, s-a respins acţiunea reclamanţilor, reţinându-se că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, întrucât pârâta este o societate comercială privatizată integral, statul fiind deţinător de acţiuni, iar restituirea imobilelor preluate cu titlu valabil nu este posibilă conform art. 27 din Legea nr. 10/2001.
Apelul declarat de către reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost admis prin decizia nr. 2164 din 30 iunie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Craiova (învestită prin strămutarea cauzei), schimbându-se sentinţa atacată, în sensul admiterii acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâta SC E. SA Constanţa, pârâta fiind obligată să restituie în natură reclamanţilor partea pe care o deţine din imobilul - construcţie; prin aceeaşi sentinţă, s-a respins cererea pârâtei de aderare la apel.
Această decizie a fost menţinută prin decizia nr. 10301 din 08 decembrie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a respins ca nefondat recursul pârâtei.
S-a reţinut, totodată, că la data de 11 iulie 2003, în cursul judecăţii în primă instanţă în Dosarul nr. 99/118/2002, a fost suspendată judecata cererii de chemare în garanţie, potrivit art. 244 alin. (1) C. proc. civ., până la soluţionarea acţiunii principale; după rămânerea irevocabilă a deciziei Curţii de Apel Craiova, astfel cum s-a arătat anterior, cererea de chemare în garanţie a fost repusă pe rol la data de 14 martie 2008, la cererea pârâtei SC E. SA.
În concluziile formulate asupra acestei cereri incidente, s-a arătat că pretenţiile pârâtei au fost îndreptate împotriva chematei în garanţie doar în ipoteza în care acţiunea reclamanţilor ar fi fost admisă pe fond, în temeiul art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, valabil pentru contractele de vânzare-cumpărare încheiate anterior intrării în vigoare a Legii 137/2002 - art. 30 din lege.
Aceste dispoziţii sunt aplicabile în speţa de faţă, deoarece instituţiile publice implicate în privatizare asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare, prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. Aşadar, cum acţiunea principală a fost admisă în mod irevocabil faţă de pârâtă, conform textelor legale invocate, instituţia publică implicată urmează a plăti societăţii comerciale privatizate o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Întrucât SC E. SA este o societate integral privatizată prin vânzarea de către A.P.A.P.S. Bucureşti a unui pachet de acţiuni reprezentând 40,82% din capitalul social al societăţii, tribunalul a constatat că sunt aplicabile prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 relativ la obligaţia de dezdăunare ce cade în sarcina instituţiei implicate în privatizare, respectiv A.P.A.P.S.
Apelul declarat de către A.V.A.S. Bucureşti (persoană juridică rezultată prin comasarea prin absorbţie a A.V.A.B. cu A.P.A.P.S.) împotriva sentinţei menţionate a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 202 din 21 septembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa.
S-a apreciat, în primul rând, că sunt nefondate susţinerile apelantei chemate în garanţie referitoare la necesitatea suportării prejudiciului de către toţi acţionarii, în limita participaţiei la capitalul social, deoarece art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 prevede obligaţiile impuse instituţiei implicate în privatizare în situaţia restituirii, din patrimoniul societăţii privatizate, a unui imobil către foştii proprietari.
De asemenea, sunt nefondate motivele de apel (formulate de altfel pentru prima dată în calea de atac, ca excepţii dirimante) referitoare la caracterul prematur şi la inadmisibilitatea acţiunii societăţii pârâte.
Cererea de chemare în garanţie nu poate fi apreciată ca prematură, câtă vreme art. 60 C. proc. civ. permite sesizarea instanţei în această modalitate de către partea ce ar putea cădea în pretenţii, iar în speţă SC E. SA a apelat la o veritabilă acţiune în realizarea dreptului de creanţă, prin pretinderea plăţii despăgubirilor, de la cel obligat conform legii.
Nefondat este şi motivul - formulat pe cale de excepţie - al prescrierii dreptului la acţiune, câtă vreme derogările de la norma instituită prin Decretul nr. 167/1958 sunt de strictă interpretare, iar textul art. 39 din Legea nr. 137/2002 se referă explicit la acţiunile privind contestarea unei operaţiuni sau a unui act prevăzut de această lege şi de O.U.G. nr. 88/1997, precum şi la cele legate de valorificarea unui drept conferit de aceste acte normative; doar în aceste din urmă situaţii reclamantul avea la dispoziţie termenul de prescripţie special, calculat potrivit textului, de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa operaţiunii sau actul atacat ori de la data naşterii dreptului.
În speţă, cererea de chemare în garanţie a fost înaintată instanţei de fond spre a fi judecată odată cu cererea principală, însă judecata sa a fost disjunsă conform încheierii din 13 iunie 2003, fiind repusă pe rol după rămânerea irevocabilă a soluţiei pronunţate asupra acţiunii principale, motiv pentru care nu se poate pretinde că acţiunea intimatei este prescrisă.
Cu privire la criticile fondate pe fondul raportului litigios, s-a constatat că prima instanţă a dispus corect în ce priveşte aplicarea prevederilor legale la situaţia de fapt a speţei, urmând a fi înlăturate susţinerile referitoare la extinderea valorică a despăgubirilor şi la terenul aferent construcţiei retrocedate.
Din materialul probator administrat în cauză a rezultat că pârâta SC E. SA Constanţa nu se legitimează ca titular al dreptului de proprietate asupra terenului aferent părţii de construcţie deţinută, fapt atestat prin decizia civilă nr. 2164 din 30 iunie 2004 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă, care a şi obligat societatea la restituirea către reclamanţii-persoane fizice doar a părţii de construcţie deţinute în patrimoniul social.
Analizând cererea de chemare în garanţie, Tribunalul Constanţa nu a dispus suportarea de către instituţia publică implicată în privatizare a echivalentului valoric al terenului aferent construcţiei, ci s-a raportat strict la prejudiciul generat societăţii de restituirea imobilului.
Societatea pârâtă nu va putea pretinde şi nici nu va obţine despăgubiri pentru terenul aferent construcţiei, care nu întruneşte condiţia prevăzută de art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 şi ulterior de art. 29-30 din Legea nr. 137/2002, respectiv, acela de a figura în evidenţele activului patrimonial la data retrocedării.
Celelalte aspecte care se constituie în critici formale ale hotărârii apelate, referitoare la nerespectarea obligaţiei preliminare de negociere şi de determinare a cuantumului acestor despăgubiri, precum şi la imposibilitatea stabilirii despăgubirilor la o valoare mai mare celei de inventar, au fost, de asemenea, respinse, întrucât vizează o etapă ulterioară recunoaşterii pe cale judecătorească a dreptului societăţii la acoperirea prejudiciului.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs intervenienta chemată în garanţie, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
1. În mod greşit, a fost respinsă excepţia prematurităţii cererii de chemare în garanţie, făcându-se o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată şi completată prin Titlul I al Legii nr. 99/1999 privind existenţa unei hotărâri definitive şi irevocabile prin care societatea privatizată să fie obligată la restituirea în natură a bunurilor imobile către foştii proprietari, în condiţiile în care s-a admis în principiu cererea înainte de a exista o hotărâre judecătorească irevocabilă.
De asemenea, în mod nelegal, a fost respinsă excepţia prematurităţii cu referire la dispoziţiile art. 60 C. proc. civ., cât timp intimata parata nu şi-a întemeiat acţiunea pe acest text de lege, iar faptul că a fost admisă acţiunea în revendicare nu duce automat la concluzia că solicitarea despăgubirilor pe calea cererii de chemare în garanţie este admisibilă.
Instanţa de apel ignoră şi dispoziţiile art. 321 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, considerând că predeterminarea cuantumului despăgubirilor marchează o etapă ulterioară recunoaşterii pe cale judecătorească a dreptului societăţii la acoperirea prejudiciului, cu toate că solicitarea despăgubirilor trebuia să urmeze procedura specială prevăzută de alin. (3) al normei, respectiv trebuia stabilită de comun acord cu societăţile comerciale şi doar în caz de divergenţă, prin justiţie.
2. În mod greşit, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, avându-se în vedere că, potrivit art. 39 din Legea nr. 137/2002, modificată, cererea prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut de O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, trebuia formulată în termen de o lună de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa operaţiunii sau actul atacat ori de la data naşterii dreptului; cum data naşterii dreptului o reprezintă momentul în care a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească pronunţată în acţiunea in revendicare – 08 decembrie 2005, pretenţiile formulate pe calea cererii de chemare în garanţie sunt prescrise.
Această constatare se menţine chiar prin raportare la art. 3228 din O.U.G. nr. 88/1997, care prevede un termen de 3 luni care începe să curgă în aceleaşi condiţii cu termenul de o lună anterior menţionat, respectiv de la 08 decembrie 2005, data rămânerii definitive şi irevocabile a deciziei nr. 2164 din 30 iunie 2004.
3. În mod greşit, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatare, raportat la dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 şi art. 111 C. proc. civ., deoarece din actele existente la dosarul cauzei nu rezultă că, în speţă, contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni invocat de recurentă este încheiat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, care prevede în art. 30 alin. (3) că dispoziţiile art. 324 (abrogat) rămân aplicabile contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni, încheiate înainte de intrarea în vigoare a acesteia.
4. În ceea ce priveşte fondul pretenţiilor, au fost ignorate dispoziţiile deciziei nr. 2164 din 30 iunie 2004 a Curţii de Apel Craiova, în sensul că, deşi în acţiunea principală SC E. SA este obligată să restituie în natură doar o parte din imobilul revendicat, respectiv construcţia, în mod greşit, în cauză, s-a dispus obligarea recurentei-pârâte la repararea prejudiciului pentru întreg imobilul alcătuit din teren şi construcţie.
De asemenea, conform art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, intimata-reclamantă trebuia să facă dovada că la data privatizării imobilul pierdut de societate era cuprins în capitalul social, iar prejudiciul suferit de pârâtă, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile, trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societăţii la data când societatea a fost privatizată, şi nu la valoarea „de piaţă”.
În caz contrar, societatea ce urmează a fi despăgubită se va îmbogăţi fără justă cauză, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existentă în registrele contabile ale societăţii şi avută în vedere în situaţia patrimonială a societăţii la data privatizării.
Pe de altă parte, A.V.A.S. a vândut acţiunile corespunzătoare cotei din capitalul social al societăţii comerciale, fără a se determina şi cuantifica în vreun fel căror bunuri din patrimoniul societăţii le corespundeau acţiunile tranzacţionate, astfel încât nu există nicio identitate între pachetul de acţiuni vândut şi imobilele care au fost cuprinse în patrimoniul societăţii comerciale.
Este lipsită de fundament legal obligarea A.V.A.S. la despăgubiri mai mari decât valoarea capitalului social deţinut de stat la SC E. SA, având în vedere şi că A.V.A.S. nu a fost unicul acţionar al acestei societăţi, repararea prejudiciului creat societăţii apreciindu-se în funcţie de valoarea cu care se reduce capitalul social al societăţii ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia, astfel cum aceasta a fost menţionată în dosarul de privatizare al societăţii comerciale reclamante.
De asemenea, efectele hotărârilor de retrocedare către foştii proprietari a bunurilor imobile, a căror despăgubire este solicitată, se reflectă şi asupra celorlalţi acţionari ai societăţii privatizate, acţionari care trebuie sa suporte şi ei diminuarea patrimoniului acestei societăţi, la care sunt acţionari. Or, potrivit art. 3 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 republicată, „acţionarii (...) răspund numai până la concurenţa capitalului social subscris”.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
1. În cadrul contestaţiei formulate de către numiţii D.S. şi H.O.L. împotriva deciziei nr. 872 din 15 mai 2002 emise de către pârâtă în baza Legii nr. 10/2001, pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie pentru ipoteza în care va cădea în pretenţii, solicitând obligarea A.V.A.S. la plata de despăgubiri constând în echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului situat în Constanţa, Bd. F. şi Bd. T., compus din teren în suprafaţă de 1.412,55 m.p. şi construcţie, într-un cuantum ce urmează a fi stabilit prin expertiză.
Cererea de chemare în garanţie a fost disjunsă prin sentinţa civilă nr. 846 din 04 iulie 2003 pronunţată de Tribunalul Constanţa, prin care a fost respinsă contestaţia ca neîntemeiată, iar la termenul din 11 iulie 2003, a fost dispusă suspendarea judecării cererii de intervenţie forţată.
În urma admiterii apelului reclamanţilor, prin decizia nr. 2164 din 30 iunie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Craiova - învestită prin strămutarea judecăţii - sentinţa a fost schimbată în tot, în sensul admiterii contestaţiei şi a obligării pârâtei la restituirea în natură către reclamanţi a părţii deţinute din imobilul - construcţie; s-a constatat că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pârâta SC E. SA era constituită ca societate comercială cu capital de stat, la care statul era acţionar minoritar cu o cotă de 40,8%, iar valoarea acţiunilor depăşea valoarea de inventar a imobilului.
Hotărârea a fost menţinută prin decizia nr. 10301 din 08 decembrie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin respingerea recursului pârâtei ca nefondat.
Cererea de chemare în garanţie a fost repusă pe rol la data de 30 ianuarie 2008 [cu toate acestea, nu se poate pune în discuţie perimarea cererii în prezenta fază procesuală, cât timp nu a fost invocată în cursul judecăţii în primă instanţă, aplicabile fiind dispoziţiile art. 252 alin. (3) C. proc. civ.].
Prin motivele de recurs, s-au formulat critici în ceea ce priveşte greşita respingere a excepţiei prematurităţii cererii de chemare în garanţie, susţineri care nu sunt, însă, fondate.
S-a susţinut, în primul rând, că excepţia a fost respinsă cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, în sensul că cererea a fost admisă în principiu cererea înainte de a exista o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care societatea privatizată să fie obligată la restituirea în natură a bunurilor imobile către foştii proprietari.
Este de precizat că art. 324 a suferit mai multe modificări în timp şi continuă să fie în vigoare, aplicabil fiind doar contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, astfel cum prevede art. 30 alin. (3) din acest act normativ.
Ca atare, chiar dacă la data formulării cererii de chemare în garanţie – 23 septembrie 2002, Legea nr. 137/2002 era deja în vigoare, nu se aplică art. 29 din acest din urmă act normativ, privind despăgubirea cumpărătorilor din contractele de vânzare – cumpărare de acţiuni încheiate cu A.V.A.S.
De altfel, dacă art. 29 menţionat ar fi incident, cerinţele sale de aplicare nu ar fi întrunite în cauză, dat fiind că SC E. SA nu este cumpărătorul acţiunilor din contractul din 04 octombrie 2001, ci este societatea comercială în al cărei patrimoniu este inclus imobilul restituit pe cale judecătorească foştilor proprietari şi al cărei capital social este vizat de contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 04 octombrie 2001.
Aşadar, după cum rezultă din art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 continuă să fie în vigoare, situaţie ce nu corespunde unui caz de ultraactivitate a vechii norme, deoarece aceasta nu a fost abrogată, ci modificată prin Legea nr. 137/2002, care limitează sfera de aplicare a normei în forma anterioară la contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002.
În speţă, vânzarea de către fosta A.P.A.P.S. a 40,82% din capitalul social al SC E. SA a avut loc în anul 2001, fiind întrunită, aşadar, cerinţa de aplicare a dispoziţiilor art. 324 în discuţie.
La data formulării cererii de chemare în garanţie, art. 324 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 avea următoarea formă: „Instituţiile publice implicate vor plăti societăţilor comerciale prevăzute la alin. (1) (…)” – privatizate sau în curs de privatizare – „(…) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile”.
Aşadar, plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat societăţii comerciale prin restituirea în natură către foştii proprietari a unui imobil deţinut de societatea comercială este condiţionată, într-adevăr, de existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care să se fi dispus restituirea.
Nu este real faptul că cererea de chemare în garanţie ar fi fost admisă în cauză înainte de rămânerea irevocabilă a acelei hotărâri judecătoreşti, în condiţiile în care cererea de intervenţie a fost admisă abia prin sentinţa nr. 732 din 12 iunie 2008, iar hotărârea judecătorească vizată, reprezentată de decizia nr. 2164 din 30 iunie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, a devenit irevocabilă la data de 08 decembrie 2005.
Se observă, de altfel, că susţinerile recurentei vizează admiterea în principiu a cererii de chemare în garanţie, or asemenea dispoziţie procesuală nu a fost adoptată în cauză şi nici nu există vreun temei legal pentru adoptarea sa, încuviinţarea în principiu a unei cereri de intervenţie fiind posibilă numai în cazul unei cereri de intervenţie voluntare, principală sau accesorie, nu şi al unei intervenţii forţate, precum cererea de chemare în garanţie formulată în temeiul art. 60 C. proc. civ.
De asemenea, împrejurarea că pârâta nu a invocat explicit art. 60 C. proc. civ. drept temei juridic al cererii de chemare în garanţie nu înseamnă că această normă nu este aplicabilă, întrucât finalitatea pretenţiilor pârâtei corespunde celei prevăzute de legiuitor, anume atragerea unui terţ în proces în considerarea raportului juridic obligaţional dintre pârâtă şi terţ, subsecvent celui creat între reclamanţi şi pârâtă prin hotărârea judecătorească irevocabilă de restituire în natură a imobilului.
Este cert că pretenţiile pârâtei puteau fi formulate şi pe calea unei acţiuni separate, însă nu poate fi ignorată voinţa părţii în alegerea cadrului procesual considerat adecvat pentru valorificarea dreptului subiectiv, în aplicarea principiului disponibilităţii, instanţa de judecată având obligaţia de a verifica îndeplinirea ori neîndeplinirea condiţiilor legale pentru promovarea cererii de chemare în judecată.
Or, cât timp sunt întrunite în speţă cerinţele descrise de art. 60 C. proc. civ. pentru formularea unei cereri de chemare în garanţie, în mod corect, instanţa de apel a confirmat aprecierea primei instanţe în acest sens, iar criticile recurentei nu au suport (de altfel, nu vizează termenul de formulare a cererii, ci calea procesuală aleasă pentru valorificarea pretenţiilor, intenţionându-se, aşadar, invocarea excepţiei inadmisibilităţii, şi nu a prematurităţii cererii).
Potrivit art. 324 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, „despăgubirea prevăzută la alin. (2) se stabileşte de comun acord cu societăţile comerciale, iar în caz de divergenţă, prin justiţie”, normă care, contrar susţinerilor recurentei, nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanţei de judecată, obligatorie, a cărei ignorare să conducă la prematuritatea cererii în justiţie.
Legiuitorul a intenţionat reglementarea posibilităţii unei negocieri între societatea comercială obligată la restituire şi instituţia publică implicată în privatizare în ceea ce priveşte întinderea prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului către foştii proprietari, negociere care semnifică, în fapt, desocotirea părţilor din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni cu referire la conţinutul raportului juridic obligaţional născut din acel contract.
Or, astfel interpretată, norma nu are caracter imperativ, deoarece modul în care are loc desocotirea părţilor cu privire la drepturile şi obligaţiile derivate din contract - pe cale de negociere sau prin intermediul instanţei de judecată - interesează exclusiv părţile contractante, nefiind de interes public.
Această etapă nu a fost concepută ca o procedură administrativă, în care o autoritate sau o instituţie publică evaluează pretenţiile unei persoane şi dispune cu privire la acestea, pentru ca, ulterior, decizia administrativă să fie supusă controlului instanţei de judecată, ci ca o procedură în care părţile se află pe o poziţie de egalitate şi au libertatea de a sesiza oricând instanţa de judecată, chiar şi înainte de iniţierea negocierilor.
De asemenea, nu poate fi considerată nici drept o conciliere directă, de natura celei prevăzute de art. 7201 C. proc. civ., a cărei neîndeplinire să atragă prematuritatea sesizării instanţei, deoarece nu rezultă explicit voinţa legiuitorului de a stabili o obligaţie în sarcina reclamantului în sensul încercării unei concilieri înainte de introducerea cererii de chemare în judecată.
Fiind vorba despre o restricţionare a accesului liber la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, aşadar despre o situaţie de excepţie, aceasta ar fi trebuit formulată în termeni neechivoci, similar celor din art. 7201 C. proc. civ., cu indicarea existenţei unei obligaţii, a conţinutului acesteia şi a descrierii procedurii de urmat anterior sesizării instanţei.
În absenţa unei asemenea reglementări, nu se poate considera că suntem în prezenţa unui caz de excepţie de la regula accesului liber la justiţie, singura interpretare viabilă a normei în discuţie fiind aceea deja arătată, a inducerii posibilităţii unei negocieri pe aspectul întinderii prejudiciului.
Nu este de ignorat şi faptul că, din perspectiva art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este permisă introducerea în legislaţia internă a statelor membre a unor restricţii privind dreptul la acces la un tribunal, în virtutea marjei de apreciere acceptate statelor, cu condiţia ca dreptul de acces să nu fie atins în substanţa sa, restricţia să aibă un scop legitim şi să existe un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit, cerinţele fiind cumulative.
Dacă s-ar accepta interpretarea normei din art. 324 alin. (3) ca vizând instituirea unei etape preliminare sesizării instanţei de judecată, cu caracter obligatoriu, dreptul subiectiv vizat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ar fi afectat în însăşi substanţa sa, cât timp, după cum s-a arătat, textul este insuficient sub aspectul existenţei şi a conţinutului unei obligaţii a reclamantului privind faza prealabilă introducerii cererii de chemare în judecată; consecinţa unei asemenea formulări imprecise, echivoce (pornindu-se, aşadar, de la premisa intenţiei legiuitorului în sensul obligativităţii procedurii preliminare) nu poate fi decât aceea a înlăturării normei interne neconforme cu cea europeană, astfel încât s-ar impune tot concluzia posibilităţii sesizării instanţei de judecată, în ipoteza prevăzută de art. 324, fără vreo constrângere.
Pentru argumentele deja arătate, această instanţă apreciază că norma în discuţie vizează o etapă de negociere liberă între părţile contractante, fără efecte în plan procesual, sub aspectul sesizării ulterioare a instanţei de judecată, motiv pentru care nu sunt întrunite cerinţele de aplicare a dispoziţiilor art. 109 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora „În cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condiţiile stabilite de acea lege”.
Este de precizat, în acelaşi timp, că prima instanţă, admiţând în cauză cererea de chemare în garanţie, a dispus obligarea intervenientei A.V.A.S. la despăgubiri reprezentând echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat pârâtei, în mod generic, fără determinarea cuantumului despăgubirilor, iar instanţa de apel a menţinut dispoziţia astfel formulată.
În acest fel, a fost valorificată apărarea intimatei SC E. SA în sensul că, potrivit art. 324 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, negocierea între părţi intervine după rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti de recunoaştere a dreptului la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin restituirea imobilului.
Or, o asemenea interpretare a normei nu poate fi primită, întrucât ar echivala tot cu un caracter obligatoriu al etapei la care norma face referire, întocmai ca şi în cazul pretinsei proceduri prealabile invocate de către recurentă, în legătură cu care au fost înlăturate susţinerile recurentei.
S-a arătat deja că norma este supletivă, fiind concepută în interesul părţilor contractante, iar negocierea liberă poate avea loc fie înainte de sesizarea instanţei, fie chiar pe parcursul judecăţii, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, situaţie în care eventuala înţelegere a părţilor are valoarea unei tranzacţii.
Posibilitatea intervenirii unui atare act procesual de dispoziţie nu împiedică, însă, instanţa de a se pronunţa asupra cuantumului despăgubirilor, administrând toate probele necesare, cât timp nu se prevede expres că acest lucru se va determina de către părţi, ulterior procesului, dimpotrivă, norma prevăzând că valoarea prejudiciului, în caz de divergenţă, se stabileşte în justiţie.
Aşadar, părţile pot conveni asupra cuantumului despăgubirilor, însă, dacă nu a survenit o înţelegere, instanţa sesizată este obligată să se pronunţe pe acest aspect, în caz contrar, fiind culpabilă nu numai de încălcarea principiului disponibilităţii, consacrat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ci şi de denegare de dreptate.
În plus, art. 324 alin. (3) nu ar avea finalitate dacă ar fi interpretat în sensul obligativităţii negocierii ulterioare procesului, întrucât ar însemna ca, în caz de divergenţă, să se recurgă din nou la o acţiune în justiţie, ceea ce ar lipsi de eficienţă procedura jurisdicţională deja derulată.
Faptul că norma nu stabileşte criteriile pe baza cărora instanţa calculează despăgubirea nu reprezintă un argument pentru determinarea ulterioară, pe baza acordului părţilor, ci semnifică necesitatea aplicării regulilor specifice instituţiei de drept substanţial căreia se circumscrie raportul juridic obligaţional dedus judecăţii, după cum se va arăta la pct. 4 din prezentele considerente.
2. Nu sunt fondate nici motivele de recurs relative la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, respinsă prin decizia de apel.
Potrivit art. 39 din Legea nr. 137/2002 în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în garanţie – 23 septembrie 2002, respectiv cea publicată în M. Of. nr. 215/28.03.2002, t ermenul de prescripţie pentru introducerea cererii prin care se valorifică un drept conferit de Legea nr. 137/2002 şi de O.U.G. nr. 88/1997, „este de o lună de la (…) data naşterii dreptului (…)”.
Aşadar, atât termenul de o lună, cât şi cel prevăzut de art. 3228 din aceeaşi O.U.G. nr. 88/1997 – la care se face, de asemenea, referire prin motivele de recurs – începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului, deoarece din acel moment hotărârea reprezintă titlu executoriu, conform art. 376 alin. (1) C. proc. civ., conferind legitimitate creditorului pentru formularea pretenţiilor întemeiate pe dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997; în speţă, este data pronunţării deciziei Curţii de Apel Craiova nr. 2164 din 30 iunie 2004.
Întrucât cererea de chemare în garanţie a fost formulată în septembrie 2002, chiar înainte de data de referinţă menţionată, nu se pune problema nerespectării termenului special de prescripţie, excepţia cu acest obiect fiind, în mod corect, respinsă în cauză.
3. În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie din perspectiva neîndeplinirii cerinţei – premisă de aplicare a dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, respectiv aceea ca actul de vânzare-cumpărare de acţiuni să fi fost încheiat între părţi înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, în mod corect, a fost respinsă, din moment ce vânzarea din cauză a avut loc în anul 2001 (contractul de vânzare-cumpărare acţiuni din 04 octombrie 2001).
4. În ceea ce priveşte fondul pretenţiilor, se reţine că, prin motivele de recurs pe acest aspect, se formulează susţineri relative la cuantumul despăgubirilor datorate de către instituţia publică implicată în privatizare, recurenta pretinzând că acesta ar fi trebuit calculat în funcţie de valoarea imobilului din registrele contabile ale societăţii de la data când societatea a fost privatizată, ca reprezentând valoarea cu care se reduce capitalul social al societăţii ca urmare a diminuării patrimoniului.
Aceste susţineri nu pot fi evaluate de către instanţa de control judiciar, în condiţiile în care nici prin hotărârea primei instanţe, nici prin decizia de apel, nu a fost stabilit un cuantum al despăgubirilor.
Astfel, deşi a recunoscut dreptul pârâtei la despăgubiri, pe temeiul art. 324, prima instanţă nu a evaluat prejudiciul cauzat prin restituirea în natură, către foştii proprietari, a imobilului deţinut de către pârâtă şi nici nu a determinat criteriile de evaluare a acestuia, apreciind că aceste aspecte interesează o etapă ulterioară finalizării prezentului proces.
După cum s-a arătat deja la pct. 1 din motivarea prezentei decizii, instanţa ar fi trebuit să se pronunţe în cauză în sensul cuantificării despăgubirilor derivând din restituirea imobilului prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, iar atare nepronunţare echivalează nu numai cu încălcarea principiului disponibilităţii, în conformitate cu art. 129 alin. (6) C. proc. civ., dar şi cu necercetarea fondului cererii de chemare în garanţie.
Din acest motiv, î n absenţa oricărei evaluări cu privire la cuantumul despăgubirilor datorate, astfel cum s-a demonstrat prin cele expuse, este imposibilă exercitarea controlului judiciar de către această instanţă de recurs, întrucât lipsesc elementele de fapt şi de drept care să permită examinarea legalităţii deciziei, din perspectiva arătată.
Art. 314 C. proc. civ. impune casarea deciziei de către Înalta Curte în situaţiile în care situaţia de fapt nu rezultă cu certitudine, nefiind posibilă evaluarea modului de aplicare a legii de către instanţa de apel.
Cu ocazia rejudecării apelului, instanţa de evocare a fondului va identifica, în prealabil determinării cuantumului despăgubirilor, criteriile de cuantificare a prejudiciului cauzat pârâtei SC E. SA prin restituirea imobilului către foştii proprietari, în condiţiile în care art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 nu conţine asemenea criterii, urmând a se avea în vedere şi susţinerile părţilor pe acest aspect, inclusiv cele din motivele de recurs.
Este de precizat că, în absenţa criteriilor legale, se impune aplicarea regulilor specifice instituţiei de drept substanţial căreia se circumscrie raportul juridic obligaţional dedus judecăţii.
În acest context, instanţa de apel va determina natura răspunderii civile care operează în sarcina instituţiei publice implicate în privatizare, în virtutea art. 324, respectiv contractuală sau delictuală ori dacă este întrunită ipoteza unui fapt juridic licit (reprezentat de restituirea imobilului, în virtutea legii reparatorii, către foştii proprietari), respectiv o îmbogăţire fără justă cauză, aplicându-se, în mod corespunzător, regulile specifice uneia sau alteia dintre instituţii.
În mod evident, se va ţine seama de faptul că prin decizia nr. 2164 din 30 iunie 2004 a Curţii de Apel Craiova, irevocabilă, s-a dispus restituirea de către SC E. SA doar a părţii deţinute din construcţia din Constanţa, Bd. F. şi Bd. T. nu şi din terenul aferent acestui imobil.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va casa decizia recurată, urmând a trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de intervenienta-chemată în garanţie A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 202/C din 21 septembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecarea apelului, la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4683/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4672/2010. Civil. Fond funciar. Revizuire -... → |
|---|
