ICCJ. Decizia nr. 4684/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4684/2010
Dosar nr. 2478/118/2006
Şedinţa publică de la 24 septembrie 2010
Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 288/C din 05 decembrie 2008, a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi M.M. şi M.L. împotriva sentinţei civile nr. 1601 din 02 octombrie 2007 pronunţată de Tribunalul Constanţa, în dosarul civil nr. 2478/118/2006, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Municipiul Mangalia, prin Primar, Primarul Municipiului Mangalia şi Consiliul Local al Municipiului Mangalia, având ca obiect contestaţie la Legea nr. 10/2001, dispunând după cum urmează:
S-a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că s-a admis în parte acţiunea.
S-a anulat în parte dispoziţia nr. Y/2005 emisă de Primarul Municipiului Mangalia şi s-a dispus acordarea în compensare, pentru terenul în suprafaţă de 2.200 m.p., situat în str. M.B., Mangalia, în valoare de 458.275 RON, proprietatea reclamanţilor, teren în suprafaţă de 4.286 m.p. (în valoare de 302.767 RON), situat în Mangalia, cartier D., (ce face parte din lotul în suprafaţă de 7.050 m.p. identificat în schiţa anexă din expertiza V.I.) în plus faţă de terenul în suprafaţă de 2.200 m.p. acordat prin aceeaşi dispoziţie.
S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
Au fost obligaţi intimaţii la 3.200 RON cheltuieli de judecată către apelanţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele argumente:
Reclamanţii au învestit instanţa de fond cu soluţionarea contestaţiei formulate împotriva dispoziţiei nr. X/2005, în ceea ce priveşte despăgubirile pentru construcţiile demolate şi împotriva dispoziţiei nr. Y/2005, prin care au solicitat acordarea în completare a unei suprafeţe de 2.200 m.p., iar în subsidiar, despăgubiri reprezentând diferenţa valorică dintre terenul acordat în compensare şi cel preluat.
Prin sentinţa pronunţată, tribunalul a respins contestaţia formulată împotriva celor două decizii, dar a admis în parte acţiunea sub aspectul obligării pârâţilor la emiterea dispoziţiei privind acordarea despăgubirilor aferente construcţiilor demolate.
Instanţa a respins contestaţia, dar în acelaşi timp a admis şi celelalte cereri formulate în cadrul contestaţiei, care constituiau motivele pentru care au fost atacate deciziile emise de către pârât.
Există contradicţie între considerente şi dispozitiv atunci când dintr-o parte a hotărârii rezultă că acţiunea este întemeiată, iar din cealaltă parte că nu este întemeiată astfel încât, nu se poate şti ce a decis instanţa.
Or, în considerentele sentinţei atacate instanţa de fond a motivat fiecare cerere asupra căreia s-a pronunţat în sensul celor ce rezultă din dispozitivul hotărârii. În această situaţie nu se poate reţine o contradicţie între considerente şi dispozitiv, temeinicia sau legalitatea soluţiilor adoptate fiind un alt aspect ce poate face obiectul criticilor în căile de atac.
Tribunalul a obligat pârâţii să emită dispoziţie motivată privind acordarea de despăgubiri, reţinând că unitatea deţinătoare a omis să se pronunţe asupra despăgubirilor aferente construcţiilor demolate.
Aceasta nu echivalează cu o trimitere în sfera administrativului pentru nepronunţare asupra unei cereri, în sensul dispoziţiilor procedurale referitoare la desfiinţarea sau casarea cu trimitere.
Potrivit art. 16 alin. (1) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, decizia sau, după caz, dispoziţia unităţii deţinătoare investită cu soluţionarea notificării prin care se propune acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII se înaintează Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea analizării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură precum şi al cuantumului propus al despăgubirilor. Ca urmare, acest organism are competenţa de a verifica dacă cererea de restituire în natură a fost legal respinsă şi desemnează evaluatorul pentru stabilirea cuantumului definitiv al despăgubirilor ce urmează a fi acordate, dacă constată legalitatea respingerii cererii de restituire în natură.
De asemenea, Titlul VII al Legii nr. 247/2005 consacră procedura de evaluare a despăgubirilor şi stabileşte calea de atac ce poate fi exercitată împotriva deciziei Comisiei Centrale prin care se stabilesc despăgubirile, art. 19 prevăzând o procedură şi o competenţă diferit.
În condiţiile în care pentru acordarea despăgubirilor persoanelor îndreptăţite este reglementată, distinct, o procedură specială, în mod corect instanţa de fond, apreciind dreptul reclamanţilor la acordarea despăgubirilor, a dispus obligarea pârâţilor să emită dispoziţie motivată în acest sens.
În ceea ce priveşte valoarea terenului, potrivit raportului de expertiză efectuat la judecata în fond suprafaţa de 2.200 m.p. situat în Mangalia, str. M.B., este evaluat la 458.275 RON şi cum în apel nu a fost solicitată o reevaluare a acestui teren, aceasta este valoarea la care Curtea se va raporta. A fost înlăturat suplimentul la expertiza tehnică imobiliară, cu motivarea că expertul a procedat la actualizarea valorii cu indicele de inflaţie şi nu la stabilirea valorii actuale a terenului în funcţie de preţul pieţii pe m.p.
De asemenea, în aceeaşi expertiză efectuată la fondul cauzei, terenul în suprafaţă de 2.200 m.p., situat în Mangalia, cartier D., a fost evaluat la suma de 155.408 RON calculată la 70,64 RON m.p., iar în raportul de expertiză efectuat în apel a fost identificată suprafaţa de 7.050 m.p. teren liber ce poate fi acordat în compensare, potrivit evidenţelor Primăriei Mangalia.
Această suprafaţă de teren este situată în aceeaşi zonă cu suprafaţa de 2.200 m.p., acordată în compensare, motiv pentru care nu poate fi reţinută o alta valoare pentru m.p. astfel că va fi luată în calcul valoarea stabilită pentru suprafaţa de 2.200 m.p., de 70,64 RON/m.p.
În raport de valoarea terenului de 2.200 m.p. situat în str. M.B. şi de cea a terenului acordat în compensare, s-a constatat o diferenţă valorică de 302.767 RON, reclamanţii fiind prejudiciaţi prin acordarea unui teren în aceeaşi suprafaţă dar cu o valoare inferioară faţă de bunul de care au fost deposedaţi abuziv. Prin urmare, Curtea a apreciat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească, în plus faţă de suprafaţa de 2.200 m.p., şi suprafaţa de 4.286 m.p. situată în Mangalia, cartier D., în valoare de 302.767 RON, ce face parte din suprafaţa de 7.050 m.p. identificată ca teren liber.
Critica referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată nu a fost reţinută, întrucât din practicaua sentinţei apelate rezultă că reclamanţii nu au solicitat obligarea paraţilor la plata cheltuielilor de judecată. Dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. prevăd că partea care cade în pretenţii va suporta cheltuielile ocazionate de judecarea cauzei, însă aceste cheltuieli vor fi acordate numai la cererea expresă a părţii în favoarea căreia se soluţionează litigiul. Cum reclamanţii nu au formulat cererea de obligarea paraţilor la plata cheltuielilor de judecată în cadrul contestaţiei şi nici în concluziile asupra fondului cererii, în mod corect instanţa de fond nu a dispus asupra acestor cheltuieli.
Împotriva acestei decizii au dedarat recurs reclamanţii M.L. şi M.M. şi pârâţii Municipiul Constanţa şi Primarul Municipiului Mangalia.
1. Reclamanţii M.L. şi M.M. au criticat decizia recurata din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
a) Soluţia instanţei de apel este susceptibilă de critici, cu referire la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât fără nicio motivare alege să se raporteze la prima variantă propusă de expert privind valoarea terenului în suprafaţă de 2.200 m.p., situat în Mangalia, str. M.B., preluat în mod abuziv, fără să motiveze de ce a ales-o pe prima şi de ce a respins-o pe a doua.
Instanţa de apel era obligată să observe, să analizeze şi să interpreteze cele două variante de evaluare propuse de expert şi să motiveze de ce a ales-o pe prima, ceea ce nu a făcut.
Din expertiza efectuată la instanţa de fond, aceeaşi pe care o reţine şi instanţa de apel, reiese foarte clar că expertul a stabilit valoarea actuală a terenului preluat de la autorii lor în două variante, astfel:
- 458.275 RON (adică 211,87 RON/m.p.) pentru terenul respectiv, aşa cum se găseşte acum, cu construcţii edificate de către stat, ulterior preluării;
- 733.235 RON (adică 338,99 RON/m.p. pentru terenul respectiv), privit ca teren liber de construcţii.
Valoarea corectă la care ar fi trebuit să se raporteze instanţa de apel era valoarea de 733.235 RON, conform raportului de expertiză efectuat la judecata în fond; în aceste condiţii, diferenţa valorică dintre cele două terenuri ar fi de 577.827 RON, astfel că terenul oferit în compensare ar trebui să acopere această valoare, pentru a se realiza o reparaţie echitabilă şi integrală pentru terenul preluat. Drept urmare, instanţa de apel ar fi trebuit să le acorde întreaga suprafaţă de 7.050 m.p. pe care expertul a identificat-o ca teren liber ce poate fi acordată în compensare, suprafaţă ce rezultă şi din evidenţele Primăriei.
b) Faţă de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de apel a ignorat total decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate, decizie cu putere de lege şi obligatorie pentru instanţele de judecată.
Prin cererea adresată Tribunalului au solicitat, cu privire la dispoziţia nr. X din 16 iunie 2005, acordarea de despăgubiri pentru construcţiile demolate de pe terenul în suprafaţă de 250 m.p. situat în Municipiul Mangalia, str. V.A., şi nu obligarea pârâtului de a emite dispoziţie; au solicitat deci instanţei soluţionarea pe fond a notificării depuse la Primărie.
Faptul că pârâtul Municipiul Mangalia nu a dispus nicio măsură cu privire la măsurile reparatorii pentru construcţiile demolate de pe acest teren, după cum au solicitat prin notificarea din 11 iunie 2001, echivalează cu un refuz nejustificat al pârâtului de a soluţiona notificarea; refuzul nu trebuie să fie expres, ci acesta poate fi dedus din „tăcerea” entităţii deţinătoare, care nu răspunde în niciun fel solicitărilor din notificarea persoanei îndreptăţite.
2. În recursul declarat de pârâţii Municipiul Constanţa şi Primarul Municipiului Mangalia se critică decizia din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., astfel:
Instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, în sensul că, deşi în acţiunea introductivă s-a solicitat acordarea în plus a unei suprafeţe de 2.200 m.p., cu titlu de diferenţă valorică în raport de suprafaţa acordată în compensare în decizia atacată, instanţa de apel a obligat intimatul la acordarea unei suprafeţe de 4.286 m.p. în plus faţă de suprafaţa acordată prin dispoziţie.
Decizia instanţei de apel este nelegală, întrucât a obligat intimaţii să restituie suprafaţa de 4.286 m.p., în compensare, în cartierul D., deşi intimaţii nu au în patrimoniu şi la dispoziţie această suprafaţă de teren, aşa cum a fost identificată. În zona respectivă şi nici în altă zonă nu există pe raza teritorială a Municipiului Mangalia teren disponibil a fi acordat în compensare. În acest fel, instanţa de apel a instituit în sarcina intimatului autoritate publică, reprezentant al unităţii deţinătoare, o obligaţie de neexecutat, deşi justa şi echitabila soluţionare a cererii de restituire în această situaţie putea fi realizată doar prin acordarea unor despăgubiri băneşti, în conformitate cu art. 3 din Legea nr. 10/2001, dispoziţie legală ce a fost încălcată de instanţa de apel.
Asupra recursurilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:
1. Recursul declarat de pârâţii Municipiul Constanţa şi Primarul Municipiului Mangalia a fost semnat de avocat M.M.C., fără ca acesta să ataşeze dovadă prin care să fie împuternicit în acest sens şi fără să fi reprezentat/asistat părţile în apel pentru a fi incidente dispoziţiile art. 69 alin. (2) C. proc. civ.
La solicitarea instanţei către recurenţi şi avocatul care a semnat recursul, acesta din urmă a depus la dosar împuternicirea avocaţială în care se face trimitere la contractul de asistenţă juridică din 2010 deşi recursul a fost declarat în anul 2009.
Având în vedere că nu s-a făcut dovada calităţii în care s-a declarat şi semnat recursul pârâţilor, Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 161 C. proc. civ. şi să anuleze recursul.
2. Recursul declarat de reclamanţi este nefondat în considerarea celor ce succed:
a) Prin dispoziţia nr. Y din 16 iunie 2008 li s-a restituit reclamanţilor, sub forma compensării, terenul în suprafaţă de 2.200 m.p., proprietate privată a Municipiului Mangalia, situat în cartier D., identificat prin planul de situaţie anexat. Acest teren a fost evaluat prin raportul de expertiză la 155.408 RON.
În stabilirea valorii terenului preluat s-au avut în vedere două variante, respectiv de 458.275 RON - pentru situaţia actuală a terenului ocupat şi de 733.235 RON- pentru terenul considerat liber în această zonă.
Deşi nu se motivează de către instanţa de apel alegerea primei variante valorice a terenului preluat, faţă de care se calculează compensarea, cu încălcarea art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), acest lucru poate fi complinit prin prezenta decizie.
În alegerea variantei valorice, care are în vedere situaţia actuală a terenului - de teren ocupat, s-au respectat dispoziţiile art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că valoarea terenurilor care nu se pot restitui în natură se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării. Or, această valoare nu se poate stabili decât în raport de natura terenului ca fiind ocupat, situaţie existentă la data soluţionării notificării.
b) Reclamanţii au solicitat prin contestaţie acordarea de despăgubiri pentru construcţiile demolate, cu motivarea că prin decizia nr. X/2005 li s-a restituit terenul, fără a se face vreo menţiune cu privire la construcţiile demolate.
Argumentul pentru care prima instanţă a dispus cu privire la contravaloarea construcţiilor demolate a fost reprezentat de faptul că autoritatea locală nu s-a pronunţat în cuprinsul dispoziţiei în acest sens.
Într-adevăr, prin decizia în interesul legii nr. 20/2007 s-a statuat în sensul că, în aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Numai că, invocând decizia în interesul legii prin cererea de recurs şi nerespectarea acesteia de către instanţa de apel (din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), reclamanţii formulează o nouă cerere/critică în această fază procesuală, cu încălcarea art. 296 raportat la art. 316 C. proc. civ., care nu va fi primită astfel de Curte. Prin cererea de apel se critică sentinţa cu referire la faptul că instanţa, prin obligarea la emiterea dispoziţiei pentru măsuri reparatorii în echivalent i-a retrimis în sfera administrativului, deşi în cauză s-a emis o decizie, ce-i drept trunchiată, doar cu privire la teren, prin care s-a desesizat; s-a mai susţinut că în mod greşit s-a reţinut că autoritatea locală nu s-a pronunţat cu privire la despăgubiri, întrucât instituţia „nepronunţării” şi „trimiterii cauzei pentru nesoluţionare” sunt specifice sferei jurisdicţionale, respectiv instanţelor judecătoreşti, când este vorba despre o hotărâre judecătorească şi nu o decizie administrativă, cele două sfere având regimuri juridice diferite.
În considerarea celor reţinute mai sus asupra criticilor formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi să dispună respingerea, ca nefondat,a recursului declarat de cei doi reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează recursul declarat de pârâţii Municipiul Constanţa şi Primarul Municipiului Mangalia împotriva deciziei nr. 288/C din 05 decembrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.L. şi M.M. împotriva aceleiaşi de decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4687/2010. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 4682/2010. Civil. Brevete de invenţii. Recurs → |
|---|
