ICCJ. Decizia nr. 4685/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4685/2010
Dosar nr. 3549/3/2008
Şedinţa publică din 24 septembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 209 din 18 februarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanţii O.I. şi OG, în contradictoriu cu pârâtul M.I.R.A.; a dispus restituirea în natură a suprafeţei de teren de 782 mp, astfel cum a fost identificată de expertul tehnic V.I., aflată în posesia M.I.R.A.; a respins ca neîntemeiată cererea de restituire în natură pentru terenul de 90 mp, ocupat de depozite, astfel cum a fost identificat de expertul tehnic V.I., aflat în posesia M.I.R.A.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin notificarea nr. 53N din 04 februarie 2002 emisă de Biroul Executorului Judecătoresc „B.I.", reclamanţii au solicitat Prefecturii judeţului Neamţ restituirea imobilului situat în intravilanul comunei Bicazu Ardelean, judeţul Neamţ, format din teren de 1.692 mp şi acordarea de despăgubiri pentru construcţia demolată.
Prin dispoziţia nr. 35 din 20 februarie 2006 emisă de primarul comunei Bicazu Ardelean, a fost respinsă notificarea făcută de reclamanţi, cu motivarea că imobilele a căror retrocedare se solicită au fost expropriate de statul maghiar conform extrasului de carte funciară nr. 2419 eliberat de Judecătoria Topliţa la data de 27 februarie 1997.
Prin sentinţa civilă nr. 309 din 20 iunie 2006 de către Tribunalul Neamţ, secţia civilă, în dosar nr. 736/2006, rămasă irevocabilă, a fost admisă contestaţia reclamanţilor împotriva dispoziţiei nr. 35 din 20 februarie 2006, ce a fost anulată, iar intimata a fost obligată să soluţioneze în fond notificarea cu privire la teren şi să înainteze aceeaşi notificare Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform art. 16 alin. (2) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în vederea soluţionării cererii de despăgubiri băneşti pentru imobilul locuinţă compusă din patru camere şi dependinţe, demolate, pentru care restituirea în natură nu este posibilă.
In motivarea sentinţei, s-a reţinut că, în fapt, autorul contestatorilor a avut în proprietate suprafaţa de teren de 1.692 mp şi construcţia intabulată în cartea funciară nr. 2703, în baza contractului de vânzare - cumpărare încheiat la data de 08 august 1939, întabularea dreptului de proprietate având un caracter constitutiv de drepturi consacrat prin art. 17 raportat la art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938 modificat prin Legea din 14 august 1940 privind unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare.
Ulterior, la data de 28 iunie 1943 a fost întabulat în partea a II-a a cărţii funciare menţionate dreptul de proprietate al statului maghiar, conform hotărârii definitive nr. 1838/1942 a Tribunalului Regal Miercurea Ciuc, dată în baza înscrisului de expropriere şi a schiţei datate 13 octombrie 1941.
Legea nr. 260 din 04 aprilie 1945 privitoare la legislaţia aplicabilă în Transilvania de Nord, precum şi la drepturile dobândite în acest teritoriu în timpul ocupaţiei ungare, constată prin art. 19 alin. (2) nulitatea de drept a transmisiunilor de drepturi efectuate în temeiul ordonanţelor maghiare discriminatorii adoptate după data de 15 martie 1939 în folosul statului maghiar sau a persoanelor juridice maghiare, precum şi retransmisiunile acestor drepturi de subdobânditori, urmând ca dreptul de proprietate şi alte drepturi dobândite tabular înscrise în favoarea persoanelor prevăzute la alineatul precedent să fie radiate din oficiu, cu restabilirea stării tabulare anterioare.
Instanţa a constatat că la data de 5 ianuarie 1946 s-a intabulat în baza Decretului-lege nr. 260/1945 dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu în favoarea statului român, pentru ca la data de 18 februarie 1952 să se intabuleze în baza Jurnalului Consiliului de Miniştri nr. 563 din 30 aprilie 1946 acelaşi drept de proprietate în favoarea Ministerului Forţelor Armatei.
Astfel, instanţa a constatat că această întabulare în favoarea statului român a constituit prin ea însăşi o preluare abuzivă în accepţiunea dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001, care se încadrează în perioada reglementată 6 martie 1945 - 22 decembrie 1988 şi care îi îndreptăţeşte pe contestatori, în calitatea lor de legatari universali ai autorului OG, să obţină o reparaţie echitabilă în formele legale ale restituirii în natură sau de despăgubiri prin echivalent.
Prin notificarea nr. 9 N din 08 mai 2007 emisă de Biroul Executorului Judecătoresc „B.I." adresată Comisiei comunale Bicazu Ardelean, reclamanţii au solicitat soluţionarea notificării nr. 53 din 04 februarie 2002, conform titlului executoriu menţionat mai sus.
Prin adresa nr. 3935 din 30 octombrie 2006, Primăria comunei Bicazu Ardelean a înaintat către Inspectoratul Judeţean Jandarmi Neamţ spre competentă soluţionare notificarea nr. 53/2002, aceasta fiind în final înaintată spre soluţionare pârâtului M.I.R.A.
Prin Decizia nr. 375 din 31 decembrie 2007 emisă de pârât, atacată în prezenta cauză, a fost respinsă notificarea, cu motivarea că nu a fost dovedit dreptul de proprietate al autorului notificatorilor asupra imobilului revendicat, la data intrării acestuia în proprietatea statului, reţinându-se că proprietar era atunci statul maghiar.
Tribunalul a reţinut că aspectul juridic al existenţei sau nu al dreptului de proprietate al autorului reclamanţilor asupra imobilului în litigiu a fost soluţionat în mod irevocabil prin sentinţa civilă nr. 309 din 20 iunie 2006 de către Tribunalul Neamţ, secţia civilă, bucurându-se de puterea lucrului judecat şi nemaiputând fi repus în discuţie.
Astfel, Decizia atacată în prezenta cauză reiterează disputa deja tranşată în mod irevocabil prin hotărârea judecătorească menţionată anterior, motiv pentru care din acest punct de vedere Decizia contestată este nelegală.
Tribunalul a constatat, astfel, că reclamanţii au calitatea de persoană îndreptăţită cu privire la imobilul a cărui restituire s-a solicitat, în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, respectiv suprafaţa de teren de 1.692 mp situată în intravilanul comunei Bicazu Ardelean şi construcţia compusă din patru camere şi dependinţe, demolată.
In fapt, a fost identificat terenul revendicat de reclamanţi, prin raportul de expertiză întocmit prin comisie rogatorie, rezultând că din suprafaţa de 1.692 mp revendicată de reclamanţi, 820 mp sunt împrejmuiţi şi stăpâniţi de Direcţia Silvică Neamţ (Ocolul Silvic Bicaz), iar 872 mp sunt împrejmuiţi şi stăpâniţi de M.I.R.A. (Inspectoratul de Jandarmi Neamţ).
Acest ultim teren este ocupat astfel: 40 mp sunt ocupaţi de o parte din depozitul C2, 50 mp sunt ocupaţi de o parte din depozitul C3, 6 mp sunt ocupaţi de ghereta punct control, 130 mp sunt ocupaţi de aleea de acces betonată şi rigolele pentru scurgerea apelor pluviale, iar 646 mp (277 + 369) sunt ocupaţi de terenul aferent clădirilor (spaţiu verde).
Prin completarea la raportul de expertiză, s-a precizat că pe suprafaţa terenului de 1.694 mp nu există utilităţi publice.
Tribunalul a reţinut că pentru suprafaţa de 820 mp teren, pârâtul M.I.R.A. nu este competent pentru soluţionarea notificării formulate de reclamanţi, cât timp, aşa cum reiese din raportul de expertiză, acest teren se află în administrarea unei alte persoane juridice, respectiv Direcţia Silvică Neamţ (Ocolul Silvic Bicaz), unitate deţinătoare care ar fi putut soluţiona notificarea, însă nu a fost sesizată nici direct de către reclamanţi, nici de către pârâtul care, constatând că nu este competent să soluţioneze cererea de restituire cu privire la o parte din teren, era obligat să înainteze notificarea unităţii deţinătoare, potrivit art. 27 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Cu privire la terenul de 872 mp aflat în administrarea pârâtului M.I.R.A. (Inspectoratul de Jandarmi Neamţ), pentru soluţionarea cererii de acordare a despăgubirilor în natură, tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, constatându-se că nu se poate dispune restituirea în natură a terenurilor ocupate de construcţii, respectiv de o parte din depozitul C2 - 40 mp şi de o parte din depozitul O - 50 mp, nefiind vorba despre construcţii uşoare sau demontabile, în sensul art. 10 alin. (3) din lege, astfel încât reclamanţii au dreptul la masuri reparatorii prin echivalent.
In ceea ce priveşte restul terenului de 782 mp, format din 6 mp reprezentând ghereta punct control, 130 mp reprezentând aleea de acces betonată şi rigolele pentru scurgerea apelor pluviale, iar 646 mp (277 + 369) reprezentând spaţiu verde, pot fi restituite în natură, deoarece nu s-a putut reţine existenţa unor elemente de sistematizare de utilitate publică care să interzică restituirea în natură.
Cât priveşte cererea de acordare a despăgubirilor pentru casă demolată, tribunalul a reţinut că este deja soluţionată, deoarece prin sentinţa civilă nr. 309 din 20 iunie 2006 de către Tribunalul Neamţ, secţia civilă, irevocabilă, a fost obligat pârâta Comisia Comunală Bicazu Ardelean pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 să înainteze notificarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor conform art. 16 alin. (2) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 în vederea soluţionării cererii de despăgubiri băneşti pentru imobilul locuinţă compusă din patru camere şi dependinţe, demolate, pentru care restituirea în natură nu este posibilă.
Astfel, reclamanţii pot pune în executare sentinţa civilă de mai sus, sub aspectul sesizării Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel M.I.R.A., iar prin Decizia civilă nr. 622 A din 26 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, apelul a fost respins ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prima instanţă a stabilit corect situaţia de fapt şi legea aplicabilă.
Transmiterea dreptului de proprietate - care, în vechiul regat, nu era legată de cartea funciară, iar registrul de transcripţiuni nu conferea, prin transcriere, dobândirea acestui drept, spre deosebire de legislaţia din Ardeal, în care translaţia proprietăţii se făcea prin întabularea în cartea funciară, a fost lămurită prin Legea cadastrului nr. 7/1996, în sensul că întabularea nu este translativă de proprietate, astfel încât nu are importanţă dacă terenul în litigiu a fost sau nu intabulat în cartea funciară până la soluţionarea notificării.
In mod corect, pe baza mijloacelor de probă administrate, prima instanţă a stabilit că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să formuleze notificare, iar în ce priveşte restituirea terenurilor, conform expertizelor, ceea ce s-a putut restitui în natură a fost restituit, iar pentru restul s-a stabilit că sunt şi alte măsuri la dispoziţia intimaţilor, admiţându-se cererea de restituire în natură pentru 782 mp şi respingându-se pentru 90 mp.
Împotriva deciziei mai sus menţionat, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., după cum urmează:
1. Cu privire la existenţa în speţă a autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 3097 din 20 iunie 2006, reţinută de către instanţele de fond, recurentul a susţinut că nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 1201 C. civ., în condiţiile în care nu a avut calitate procesuală în dosarul ce s-a aflat pe rolul Tribunalului Neamţ.
Astfel, hotărârea judecătorească menţionată nu poate fi opozabilă Ministerului Administraţiei şi Internelor, situaţie în care instanţa de apel trebuia să analizeze motivele de apel cu privire la faptul că nu a fost dovedit dreptul de proprietate al autorului notificatorilor la data trecerii imobilului în proprietatea statului.
2. Cu privire la dovada dreptului de proprietate aparţinând autorului notificatorilor, recurentul a susţinut că aceasta nu a fost făcută în cauză, deoarece, urmare a dispoziţiilor Legii nr. 260/1945, prin care au fost declarate ca nule unele transmisiuni de drepturi în favoarea Statului Maghiar, nu s-a dispus radierea unor asemenea drepturi tabulare înscrise, întrucât nulitatea nu opera în cazul tuturor transmisiunilor de drepturi.
Astfel, în anul 1946 nu s-a dispus radierea din oficiu a dreptului de proprietate al Statului Maghiar, ci înscrierea, în temeiul Legii nr. 260/1945, a dreptului de proprietate al Statului Român (urmată de întabularea dreptului de proprietate în favoarea Ministerului Forţelor Armate, la data de 18 februarie 1952, în baza Jurnalului Consiliului de Miniştri nr. 563 din 30 aprilie 1946), această înscriere s-a făcut în considerarea prevederilor art. 2 din Legea nr. 260/1945, care stabilesc situaţiile în care drepturile dobândite în timpul ocupaţiei maghiare rămân valabile.
Chiar dacă această înscriere ar fi nelegală, fostul proprietar sau moştenitorii acestuia aveau la îndemână acţiunea în instanţă prevăzută la art. 32 din Legea nr. 260/1945 prin care se poate cere constatarea nulităţii, restituirea imobilului şi restabilirea stării tabulare anterioare.
O altă interpretare a dispoziţiilor art. 2 ar lipsi, practic, de efect juridic prevederile art. 32 din Legea nr. 260/1945.
Întrucât, până la momentul soluţionării notificării nu s-a promovat o astfel de acţiune în urma căreia să se modifice înscrierile clin cartea funciară, notificarea a fost soluţionată în considerarea menţiunilor tabulare conform cărora proprietarul imobilului la data trecerii acestuia în proprietatea Statului Român nu era OG
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Prima instanţă a constatat - iar instanţa de apel a confirmat - că aspectele juridice vizând incidenţa Legii nr. 10/2001 în ceea ce priveşte imobilul ce formează obiectul notificării soluţionate prin dispoziţia nr. 375 din 31 decembrie 2007, contestată în cauză, precum şi calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, au fost soluţionate în mod irevocabil prin sentinţa civilă nr. 309 din 20 iunie 2006 pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia civilă, în dosarul nr. 736/2006, conchizând că aceste aspecte nu pot fi repuse în discuţie în prezenta cauză, în virtutea puterii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti anterioare.
Contrar susţinerii recurentului, instanţele de fond nu au reţinut existenţa triplei identităţi prevăzute de art. 1201 C. civ. - de obiect, părţi şi cauză - între litigiul de faţă şi cel finalizat prin sentinţa civilă nr. 309 din 20 iunie 2006 anterior menţionată, dovadă că cererea de chemare în judecată nu a fost respinsă pentru autoritate de lucru judecat, ci au valorificat efectele hotărârii judecătoreşti irevocabile, în sensul că situaţia de fapt şi de drept stabilită prin acea hotărâre nu poate fi reevaluată într-un proces ulterior în care se dispută acelaşi drept subiectiv.
In ceea ce priveşte aceste efecte, este de reţinut că recurentul invocă şi inopozabilitatea acestora, în considerarea faptului că nu a fost implicat în procesul anterior, în care a figurat ca pârâtă comuna Bicazu Ardelean, judeţul Neamţ, care se considerase unitate deţinătoare a imobilului şi emisese o decizie administrativă, contestată în acea cauză.
Prin asemenea susţinere, recurentul face confuzie între relativitatea efectelor unei hotărâri, care semnifică opozabilitatea efectelor obligatorii ale hotărârii şi care interesează părţile în proces, întrucât prin asemenea act jurisdicţional nu se pot crea obligaţii în sarcina persoanelor care nu au avut calitatea de părţi în proces, şi opozabilitatea faţă de terţi a efectelor unei hotărâri judecătoreşti.
Acest din urmă principiu operează în toate cazurile, în privinţa oricărei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă persoana căreia i se opune actul nu a fost parte în procesul astfel finalizat, deoarece terţul nu poate nega situaţia juridică născută din existenţa unei hotărâri.
Pentru terţ, însă, ceea ce este menţionat în hotărârea judecătorească are valoarea unui fapt juridic, ca atare, terţul are posibilitatea de a face dovada contrară celor consemnate.
Aşadar, din punctul de vedere al părţii în proces care se prevalează de existenţa unei hotărâri judecătoreşti la pronunţarea căreia cealaltă parte nu a participat, respectiva hotărâre are valoarea unui mijloc de probă, ce ar putea fi combătută prin dovada contrară, însemnând orice mijloc de probă la îndemâna terţului, fiindu-i opus un fapt juridic.
Or, în cauză, pârâtul s-a limitat la invocarea inopozabilităţii hotărârii şi nu a produs vreo probă contrară acesteia, totodată, a formulat argumente de drept deja analizate în procesul anterior.
Faţă de considerentele expuse, se constată că, în mod corect, instanţele de fond în prezenta cauză au dat eficienţă efectului negativ al puterii de lucru judecat produs de o hotărâre judecătorească irevocabilă, făcând o aplicare corespunzătoare a legii.
2. In ceea ce priveşte susţinerile relative la nedovedirea dreptului de proprietate al autorului reclamanţilor la momentul trecerii imobilului în patrimoniul Statului Român, urmează a fi analizate din perspectiva cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât se referă la aplicabilitatea Legii nr. 260/1945 şi a Decretului-lege nr. 115/1938.
Din modul în care au fost formulate, se constată că se circumscriu unui aspect juridic analizat şi dezlegat prin sentinţa civilă nr. 309 din 20 iunie 2006 pronunţată de Tribunalul Neamţ.
Astfel, se reiterează împrejurarea că, la momentul întabulării dreptului de proprietate al Statului Român în baza Legii nr. 260/1945, respectiv la data de 5 ianuarie 1946, în cartea funciară figura drept proprietar tabular Statul Maghiar, şi nu autorul reclamanţilor, G.O., ce deţinuse această calitate anterior anului 1942.
Totodată, se susţine faptul că Legea nr. 250/1945 privitoare la legislaţia aplicabilă în Transilvania de Nord, precum şi la drepturile dobândite în acest teritoriu, în timpul ocupaţiunii ungare (aşadar, în perioada 30 august 1940 - 25 octombrie 1944) nu a afectat şi actul de preluare a imobilului de către Statul Maghiar din anul 1942, dovadă în acest sens fiind împrejurarea că nu a operat radierea din oficiu a înscrierii dreptului Statului Maghiar.
Aceste susţineri nu conţin niciun element de noutate faţă de apărările evaluate prin sentinţa civilă nr. 309 din 20 iunie 2006, întrucât, deşi contestă incidenţa Legii nr. 260/1945 în ceea ce priveşte desfiinţarea retroactivă, în virtutea legii, a actului de trecere a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul Statului Maghiar în anul 1942 (prin expropriere, astfel cum se menţionează în cartea funciară), recurentul nu dezvoltă raţionamentul pe care se bazează atare concluzie, în sensul prezentării şi dovedirii cauzelor de inaplicabilitate a actului normativ în discuţie.
In aceste condiţii, nu există nicio raţiune pentru infirmarea aprecierilor din hotărârea judecătorească anterioară, în sensul că radierea dreptului de proprietate al Statului Maghiar, dobândit în baza unui act constatat nul, nu a operat deoarece a intervenit întabularea dreptului de proprietate al Statului Român - şi nu pentru că nu ar fi avut suport legal, de asemenea, că înscrierea dreptului Statului Român constituie prin ea însăşi o preluare abuzivă, în accepţiunea Legii nr. 10/2001, preluare ce a operat de la autorul reclamanţilor, lege pe temeiul căreia reclamanţii, legatari universali ai proprietarului G.O., au calitatea de persoane îndreptăţite la masuri reparatorii.
Susţinerea recurentului în sensul că întabularea dreptului de proprietate al Statului Român s-ar fi făcut în considerarea prevederilor art. 2 din Legea nr. 260/1945, care stabilesc situaţiile în care drepturile dobândite în timpul ocupaţiei maghiare rămân valabile, tinde la înlăturarea caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat.
Este de precizat că această susţinere este lipsită de finalitate, chiar în situaţia în care ar fi fondată, deoarece art. 2 din Legea nr. 10/2001 defineşte explicit drept „abuzivă" orice preluare operată de către stat în perioada de referinţă a legii, indiferent dacă a avut sau nu un temei legal şi dacă au fost sau nu respectate dispoziţiile legale pe temeiul cărora a avut loc preluarea.
Aşadar, chiar dacă preluarea ar fi operat cu titlu valabil, preluarea este considerată abuzivă, conform art. 2 lit. h) din lege, iar reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, calitate recunoscută prin sentinţa civilă nr. 309 din 20 iunie 2006.
Este fără suport, de asemenea, susţinerea din motivarea căii de atac în sensul că reclamanţii ar fi trebuit să promoveze o acţiune în constatarea nulităţii, restituirea imobilului şi restabilirea stării tabulare anterioare în instanţă, conform art. 32 din Legea nr. 260 din 4 aprilie 1945.
Astfel cum a fost reglementată, o asemenea acţiune putea fi formulată doar în contradictoriu cu Statul Maghiar, ale cărui acte de preluare a imobilului erau considerate nule prin voinţa legiuitorului [art. 19 alin. (2), la care s-a făcut referire în sentinţa civilă nr. 309 din 20 iunie 2006]; or, înscrierea la data de 5 ianuarie 1946 a dreptului Statului Român, cu ignorarea proprietarului tabular al cărui drept de proprietate ar fi trebuit reînscris în cartea funciară după radierea Statului Maghiar, făcea imposibilă promovarea unui atare demers judiciar.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva deciziei nr. 622/A din 26 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4693/2010. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4681/2010. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
