ICCJ. Decizia nr. 4713/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4713/2010
Dosar nr. 33452/3/2008
Şedinţa publică din 27 septembrie 2010
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 20 martie 2007 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, sub nr. 3291/300/2007, reclamanţii N.D. şi N.N.V. au chemat în judecată pe pârâta B.I., şi au solicitat ca prin hotărâre judecătorească să se dispună, pe calea acţiunii în revendicare prin comparare de titluri, obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 2 situat în Bucureşti, sectorul 2, compus din o cameră, baie, 2 pivniţe exclusiv şi hol, culoar, vestibul, vestibul în cotă indiviză în suprafaţă utilă de 57,59 mp reprezentând o cotă indiviză de 11,35% din imobil, plus o cotă indiviză de 11,35 % din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi 34,61 mp teren aferent situat sub construcţie.
În motivarea acţiunii s-a arătat că autorul reclamanţilor V.I., străbunicul matern, a fost proprietarul imobilului revendicat, imobil compus la acea dată din teren în suprafaţă de 485 mp plus construcţii, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 32618 din 09 decembrie 1925 de Tribunalul Ilfov, Secţia notariat, şi transcris sub nr. 13436/1925, act prin care acesta a vândut fiicei sale I.D.C. o parte din acest imobil, teren de 143,06 mp şi construcţiile aflate pe el. Restul imobilului a rămas în proprietatea autorului reclamanţilor.
S-a mai arătat că V.I. a decedat la data de 01 decembrie 1938, iar I.D.C. a vândut o parte din imobilul deţinut, rămânând cu 97 mp, situaţie în care reclamanţii au solicitat printr-o notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a terenului de 438 mp, plus două corpuri de casă, respectiv corpul de casă de la stradă (proprietatea lui V.I.) S+P compus din 9 camere, bucătărie, hol, antreu şi corpul de clădire din fundul curţii, situat pe partea stângă, S + P+E, compus dintr-un apartament cu 4 camere plus dependinţe.
Imobilul a fost preluat de stat fără titlu, întrucât prin Decretul de naţionalizare nr. 92/1950 figurează la poz. 91 din anexă străbunicul reclamanţilor, V.I., cu alte două apartamente naţionalizate.
Au susţinut reclamanţii că titlul lor de proprietate este mai bine caracterizat, mai vechi şi îndeplineşte toate condiţiile unui titlu autentic, fiind preferabil celui prezentat de pârâţi - contractul de vânzare-cumpărare nr. 02972 din 25 martie 1997 încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti prin SC A. SA, în baza Legii nr. 112/1995 care emană de la un non dominus şi este caduc.
În dovedirea calităţii lor procesuale, reclamanţii au precizat că sunt singurii moştenitori, în calitate de fii ai defunctei N.S.C. (născută I.D.), moştenitoare directă a lui I.D.C.F. şi că prin contractul autentificat sub nr. 34 din 10 ianuarie 2007 au cumpărat în cote egale de ½ de la moştenitorul defunctei S.I.M.T. (sora defunctei N.S.C.) drepturile ce se cuveneau lui S.S. în calitate de unic moştenitor al mătuşii lor.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la CEDO, Legea nr.247/2005. Prin cererea ce a format obiectul dosarului nr. 3292/300/2007 reclamanţii N.D. şi N.N.V. au chemat în judecată pe pârâta S.C. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună, pe calea acţiunii în revendicare prin comparare de titluri, obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr.1, situat în Bucureşti , sectorul 2, compus din 2 camere exclusiv, vestibul, bucătărie exclusiv, hol, culoar, culoar, vestibul în suprafaţă utilă de 96,65 mp reprezentând o cotă indiviză de 19,04 % din imobil, iar în comun cu familia B.V. (actualmente B.I.) - un vestibul şi în comun cu familia A.O. şi A.F. - un vestibul plus o cotă indiviză de 19,04 % din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi 58,07 mp teren aferent situat sub construcţie.
Prin cererea cea format obiectul dosarului nr. 3293/300/2007 reclamanţii N.D. şi N.N.V. au chemat în judecată pe pârâţii A.O. şi A.F., şi au solicitat ca prin hotărâre judecătorească să se dispună pe calea acţiunii în revendicare prin comparare de titluri, obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 2 situat în Bucureşti, sectorul 2 compus din două camere, culoar, vestibul, WC, vestibul exclusiv, în suprafaţă utilă de 43,93 mp reprezentând o cotă indiviză de 4,85 % din imobil, iar în comun cu familiile B., R. şi M. - veranda, culoar, vestibul, baie plus 4,85 % din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi 22,16 mp teren aferent situat sub construcţie.
Prin aceste ultime două cereri reclamanţii au invocat aceleaşi motive de fapt şi de drept expuse şi în cererea principală, prezentate mai sus.
Prin încheierea din data de 13 septembrie 2007 Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a dispus conexarea la această cauză a dosarelor nr. 3292/300/2007 şi nr. 3293/300/2007 aflate pe rolul aceleiaşi instanţe.
Pârâţii au formulat fiecare întâmpinări faţă de cererile de chemare în judecată, invocând excepţia lipsei calităţi procesuale active şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar pe fond au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active, s-a susţinut că reclamanţii nu au făcut dovada calităţi lor de moştenitori ai defunctului V.I. şi nici ai soţiei acestuia, care nu aveau un drept de proprietate, ci doar de uzufruct şi nici nu au prezentat un titlu de proprietate de pe urma defunctului care a lăsat soţiei sale doar uzufructul averii, urmând ca la decesul acesteia din urmă totul să fie împărţit între cei cinci copii.
În susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, s-a arătat că reclamanţii au obţinut deja drepturile ce li se cuveneau pentru 120 mp teren situat în spatele proprietăţilor revendicate prin sentinţa civilă nr. 5548 din 15 octombrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, neavând titlu de proprietate pentru celelalte părţi din imobil.
Pe fond, s-a apreciat în apărare, în esenţă, că titlurile pârâţilor sunt valabil încheiate şi intabulate în cartea funciară, neatacate în termenul de 10 ani prevăzut de Legea nr. 112/1995, voinţa legiuitorului exprimată prin Legea nr. 10/2001 fiind aceea de a menţine contractele încheiate pe baza bunei credinţe.
Prin sentinţa civilă nr. 5895 din 19 iunie 2008 Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul tribunalului, la data de 09 septembrie 2008.
Prin încheierea din 24 octombrie 2008, tribunalul a respins excepţia de lucru judecat şi a unit cu fondul cauzei excepţia lipsei calităţii procesuale active, apreciind că aspectele puse în discuţie în susţinerea acestei excepţii privesc şi legitimarea procesuală activă.
Prin examinarea lucrările din dosar, în raport de dispoziţiile legale incidente în cauză şi având în vedere cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale active ridicată de pârâţi, tribunalul a constatat că este neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Referitor la calitatea reclamanţilor de moştenitori ai foştilor proprietari, tribunalul a reţinut că devoluţiunea succesorală a fost probată prin certificatele de moştenitor anexate nr. 675/1980, nr. 142/1998, nr. 187/1998, nr. 207/1999, nr. 207/1999 şi nr. 143/2001, precum şi prin certificatele de stare civilă.
Conform contractului autentificat sub nr. 34 din 10 ianuarie 2007, reclamanţi au cumpărat în cote egale de 1/2 de la moştenitorul defunctei S.I.M.T. (sora defunctei N.S.C.) drepturile asupra imobilului ce se cuvenea numitului S.S., în calitate de unic moştenitor al mătuşii lor.
Deşi reclamanţii au invocat împrejurarea că autorii acestora se regăsesc înscrişi în Cartea funciară în anul 1944 ca proprietari ai imobilului, această împrejurare trebuie analizată prin prisma efectelor pe care le putea conferi o asemenea înscriere făcută de Comisia pentru înfiinţarea cărţii funciare în Bucureşti, în baza înscrisurilor prezentate, înscriere ce nu garanta nici existenţa şi nici valabilitatea dreptului, neputând fi considerată dovada deplină a dreptului de proprietate decât prin coroborare cu titlurile prezentate de pârâţi.
Din analiza şi în fond a acţiunilor deduse judecăţii, tribunalul a constatat că atât cererea principală cât şi cererile conexe sunt neîntemeiate.
Prin sentinţa civilă nr. 1631 din 13 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active; s-au respins cererea principală şi cererile conexe formulate de reclamanţii N.D. şi N.N.V., în contradictoriu cu pârâţii B.I., S.C., A.O. şi A.F., ca neîntemeiate.
Prin apelul declarat de reclamanţii N.D. şi N.N.V., a fost criticată soluţia instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinându-se că au fost încălcate dispoziţiile Constituţiei care apără dreptul de proprietate şi Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentele, precum şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Au mai fost invocate în drept dispoziţiile Legii nr. 10/2001, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 480 şi art. 481 C. civ. şi Decizia nr.33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
În esenţă, s-a susţinut de către apelanţi că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, şi în virtutea dispoziţiilor care guvernează acţiunea în revendicare, prin comparare de titluri, se impune restituirea în natură a imobilului, fiind fără relevanţă buna credinţă a dobânditorilor care au cumpărat imobilul în baza Legii nr. 112/1995. în acest context, s-a arătat că trebuiesc înlăturate dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.
Apelanţii au susţinut că instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la cererea de majorare a câtimii obiectului, întemeiată pe dispoziţiile art. 132 C. proc. civ., în sensul că pârâţii au acaparat şi un apartament situat la subsolul aceluiaşi imobil şi ocupat de alţi chiriaşi.
S-a mai arătat că, statul a preluat abuziv imobilul autorilor apelanţilor şi în consecinţă, nu a devenit proprietar şi nu putea să vândă chiriaşilor bunul proprietatea reclamanţilor. în acest sens, jurisprudenţa CEDO subliniază că faţă de fostul proprietar nu poate opera principiul bunei credinţe, în cazul vânzării bunului preluat de stat prin naţionalizare, cu sau fără titlu, întrucât se încalcă art. 1 din Protocolul nr. I adiţional la Convenţia Europeană.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin Decizia civilă nr. 641 din 09 decembrie 2009 a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii-reclamanţi N.D. şi N.N.V. împotriva sentinţei civile nr. 1631 din 13 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii pârâţii B.I., S.C., A.O. şi A.F., apelanţii fiind obligaţi la 3000 lei cheltuieli de judecată către intimaţi.
Reţinând ca legală şi temeinică hotărârea instanţei de fond, care a soluţionat în mod just litigiul dedus judecăţii, instanţa de apel a arătat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii a statuat cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că legea specială este aplicabilă în raport cu legea generală, conform principiului specialia generalibus derogant.
S-a mai arătat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În speţă, apelanţii-reclamanţi au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluţionată de către Primăria Municipiului Bucureşti, ceea ce i-a determinat pe aceştia să formuleze acţiune în revendicare.
În conformitate cu Decizia nr. 33/2008, la care s-a făcut referire mai sus, în speţă primează dispoziţiile legii speciale în raport cu legea generală, mai ales că reclamanţii au înţeles să se prevaleze de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, formulând notificarea prevăzută de acest act normativ.
Raportat la actul normativ menţionat, respectiv la art. 18 lit. c), s-a precizat că măsurile reparatorii pentru persoanele îndreptăţite se stabilesc numai în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.
A fost invocată cauza Păduraru contra României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor a statuat că Statul Român şi-a încălcat obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în ceea ce priveşte chestiunea de interes general, chestiune ce constă în restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa, în baza actelor normative de naţionalizare.
S-a susţinut că, atâta timp cât s-a adoptat o legislaţie de restituire a bunurilor preluate de stat către foştii proprietari, organele administrative cu atribuţii stabilite de lege aveau îndatorirea să se conformeze dispoziţiilor legale, să soluţioneze cererile de restituire ale persoanelor îndreptăţite şi să acorde despăgubiri în situaţiile reglementate de actul normativ.
În acest sens, se reţine că este neîndoielnic că în măsura în care nu se poate restitui imobilul în natură, în raport de dispoziţiile Legii nr. 247/2005 şi OUG nr. 81/2007, persoanelor îndreptăţite trebuie să li se acorde despăgubiri, modalitatea de plată făcându-se în conformitate cu actele normative menţionate. Pentru a se realiza acest lucru s-a reţinut că este nevoie de îndeplinirea obligaţiilor administrative de către instituţiile prevăzute de lege.
În speţă, s-a constatat că nu se poate îndepărta aplicarea legii speciale, pentru că instituţiile statului nu şi-au îndeplinit obligaţia de despăgubire către persoanele îndreptăţite, deoarece s-ar ajunge la încălcarea securităţii circuitului civil, fără ca pentru intimaţii pârâţi să se fi desfiinţat titlul a bunului pe care l-au obţinut în baza dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. Astfel, în mod corect a reţinut tribunalul că nu persoanele fizice, respectiv pârâţii, trebuie să suporte sarcina reparării integrale a prejudiciului suferit de apelanţii-reclamanţi prin nerestituirea imobilului sau acordarea de despăgubiri, ci statul care nu şi-a respectat obligaţiile rezultate din adoptarea legislaţiei de restituire a imobilelor preluate abuziv.
Aşa fiind, în cauză nu au fost încălcate dispoziţiile constituţionale ce protejează dreptul de proprietate şi nici dispoziţiile convenţiilor şi tratatelor internaţionale la care este parte România.
Referitor la schimbarea jurisprudenţei instanţelor în materia acţiunii în revendicare, s-a statuat că acest aspect trebuie tratat în raport de motivarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recursul în interesul legii.
În ceea ce priveşte cererea de majorare a câtimii obiectului, întemeiată pe dispoziţiile art. 132 C. proc. civ., în sensul că pârâţii au acaparat şi un apartament situat la subsolul aceluiaşi imobil şi ocupat de alţi chiriaşi, s-a reţinut că susţinerile sunt neîntemeiate, în raport de soluţia pronunţată de tribunal pe fondul cauzei, în sensul că, atâta timp cât s-a respins în totalitate acţiunea în revendicare, majorarea câtimii obiectului nu are relevanţă pentru soluţionarea cauzei.
De altfel, invocarea situaţiei juridice în ceea ce priveşte apartamentul situat în subsolul aceluiaşi imobil nu constituie o majorare a câtimii obiectului, raportat la dispoziţiile art. 132 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii N.N.V. şi N.D., care invocând motivele de recurs prev. de art. 308 şi art. 309 C. proc. civ., au criticat-o pentru nelegalitate, pentru următoarele considerente:
În primul rând se invocă greşita soluţionare a excepţiei puterii de lucru judecat în ceea ce priveşte preluarea fără nici un titlu a întregului imobil ce a aparţinut autorilor reclamanţilor, situat la adresa indicată anterior, în raport de sentinţa civilă nr. 3325 din 11 aprilie 2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2, în condiţiile în care părţile adverse au susţinut că hotărârea menţionată nu are nicio legătură cu speţa de faţă.
Susţin recurenţii că, prin sentinţa invocată, ce este irevocabilă, s-a soluţionat o acţiune în revendicare prin comparare de titluri ce viza un alt spaţiu locativ din acelaşi imobil, astfel că cererea de chemare în judecată este identică sub aspectul motivării în fapt şi în drept cu cea din prezenta cauză. Titlul autorilor reclamanţilor, pe care îl opun intimaţilor-pârâţi din prezenta cauză, este acelaşi cu cel analizat şi în cealaltă cauză.
Atât pârâţii din prezentul dosar, cât şi pârâţii din cealaltă cauză, au cumpărat spaţii locative din cadrul aceluiaşi imobil.
Astfel, în condiţiile în care reclamanţii au dovedit că autorii lor au deţinut în calitate de proprietari întregul imobil, şi în condiţiile în care în ambele cauze s-au efectuat expertize tehnice construcţii, care au lămurit identitatea între bunul revendicat şi cel deţinut de pârâţi, excepţia trebuia admisă.
Recurenţii precizează că, în condiţiile în care deja o instanţă de judecată s-a pronunţat irevocabil pe aspectul preluării fără titlu de către stat a întregului imobil, soluţia dată este intrată în puterea lucrului judecat.
Sub acest aspect reclamanţii susţin că nu trebuie avută în vedere tripla identitate ci să se dovedească, prin hotărârea invocată în susţinerea excepţiei, că instanţele de judecată au lămurit un aspect litigios în raporturile dintre părţi, în speţă fiind vorba despre aspectul litigios lămurit, care se referă la preluarea fără titlu a imobilului în totalitatea sa. O a doua critică se referă la nelegalitatea hotărârii instanţei de apel faţă de încălcarea art. 20, art. 44 şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României, în raport de Legea nr. 30/1994 de ratificare de către România a Protocolului adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, în raport de art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în raport de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în raport de practica CEDO. Se susţine că instanţa de apel a menţinut soluţia instanţei de fond cu precizarea că nu au fost încălcate dispoziţiile constituţionale ce protejează dreptul de proprietate şi nici dispoziţiile convenţiilor şi tratatelor internaţionale la care România este parte.
În al doilea rând se dezvoltă teoria conform căreia între dreptul comun şi Legea nr. 10/2001 ar exista un raport conform căruia s-ar aplica principiul de drept specialia generalibus derogant, respectiv legea specială este derogatorie de la cea generală.
Al treilea aspect pe care îşi fundamentează soluţia instanţa de apel, se raportează la Decizia nr. 33/09 iunie 2008 pronunţată de I.C.C.J., precum şi la practica CEDO în raport de care instanţele sunt ţinute să respecte principiul stabilirii raporturilor juridice civile şi, ca atare, să respingă ca neîntemeiate acţiunile în revendicare ce au la bază dreptul comun.
O a treia critică constă în faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la cererea reclamanţilor de majorare a câtimii obiectului, întemeiată pe dispoziţiile art. 132 C. proc. civ., cerere ce a fost formulată după efectuarea raportului de expertiză tehnică, conform căruia expertul a identificat două camere şi dependinţe la demisolul imobilului în litigiu, pe care pârâţii A.O. şi A.F. l-au acaparat în mod ilegal de la stat în urma unui proces de partaj şi ieşire din indiviziune, deci nu în baza prevederilor Legii nr. 112/1995.
Se menţionează că această cerere nu a fost analizată pentru motivul că „atâta timp cât s-a respins în totalitate acţiunea în revendicare, majorarea câtimii obiectului nu are relevanţă pentru soluţionarea cauzei". Or, fiind într-o acţiune în revendicare prin comparare de titluri, apreciază recurenţii că trebuiau analizate şi în ce circumstanţe intimaţii pârâţi au obţinut al patrulea apartament în corpul A de clădire.
Recursul de faţă vizează şi fondul cauzei cu privire la teza stabilităţii raporturilor juridice civile.
În ceea ce priveşte prioritatea dispoziţiilor CEDO în raport de dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, se susţine că principiul securităţii raporturilor juridice este satisfăcut.
Se mai susţine că trebuie avut în vedere că acţiunea în revendicare prin comparare de titluri este acţiunea în care instanţa de judecată este chemată să acorde preferenţiabilitate unui titlu de proprietate atunci când există două titluri valabile, concomitente asupra aceluiaşi imobil, dar numai unul dintre proprietari are posesia.
Scopul ultimei forme de revendicare îl constituie restituirea posesiei imobilului către proprietarul al cărui titlu a fost declarat de către instanţă ca fiind mai bine caracterizat.
Se arată că, atâta timp cât printr-o hotărâre judecătoreasca irevocabilă nu s-a desfiinţat un titlu de proprietate prin modalităţile prevăzute de lege, titlul de proprietate al vechiului proprietar este viabil şi valabil şi în prezent, iar vechiul proprietar îşi poate revendica bunul imobil asupra căruia are titlu de proprietate.
Se mai arată că, în opinia intimaţilor pârâţi Statul ar fi devenit proprietar al bunurilor imobile preluate abuziv, situaţie în care ar fi putut uza de dreptul de dispoziţie al proprietarului unui bun imobil şi, pe cale de consecinţă, putea să-l înstrăineze.
Se pretinde că susţinerea este nelegală, deoarece Statul putea să devină proprietar în mod legal numai în condiţiile art. 644 - 645 C. civ. şi cu respectarea art. 481 C. civ.
În speţă, Statul nu a devenit niciodată proprietar prin abuz, pentru că abuzul nu creează drepturi.
Mai arată recurenţi că este greşită susţinerea prin care se învederează că în situaţia imobilelor înstrăinate „cu respectarea dispoziţiilor legale" , restituirea în natură nu mai este posibilă, vechiul proprietar având numai dreptul la despăgubiri în echivalent, astfel tinzându-se la vânzări abuzive efectuate de un non dominus, cum a fost Statul.
Se critică şi motivările referitoare la inadmisibilitatea unei acţiuni pe dreptul comun, întemeiată pe buna credinţă a cumpărătorilor sau respectarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării, motivări inacceptabile pentru următoarele considerente:
Buna-credinţă este una din condiţiile validităţii actului de înstrăinare făcut de un non dominus, numai în cazul acţiunilor întemeiate pe art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acţiuni care nu au nicio legătură cu revendicările pe dreptul comun.
în speţa de faţă buna-credinţă invocată se apreciază că nu are relevanţă, deoarece în acţiunea în revendicare este analizată doar atunci când niciuna dintre părţi nu are titlu de proprietate, când se dă câştig de cauză părţii care are posesia mai bine caracterizată.
Invocarea ei nu poate duce, în lipsa unui titlu provenind de la adevăratul proprietar, la dobândirea dreptului de proprietate imobiliară.
Critica vizează şi aspecte legale de împrejurarea că statul, prin reprezentanţii săi, nu a respectat dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 112/1995 şi a vândut imobilele în mod arbitrar, cu scopul de a obţine preţul, iar chiriaşii cumpărători au dobândit bunul pe un preţ derizoriu.
Examinând recursul în raport de criticile invocate, instanţa îl reţine ca fondat sub un prim aspect, ce face de prisos analizarea celorlalte critici.
instanţa a fost investită de către reclamanţii N.D. şi N.N.V. cu o acţiune în revendicare prin compararea de titluri, solicitând să li se lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 2 situat în Bucureşti, sector 2, compus din o cameră, baie, 2 pivniţe exclusiv şi hol, culoar, vestibul, vestibul în cotă indiviză în suprafaţă utilă de 57,59 mp, reprezentând o cotă indiviză de 11,35 % din imobil, plus o cotă indiviză de 11,35% din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi 34,61 mp teren aferent situat sub construcţie.
Ulterior, reclamanţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., şi-au modificat acţiunea în sensul că au revendicat încă un apartament situat în acelaşi imobil, reprezentând o unitate locativă, după ce în cauză a fost efectuat raportul de expertiză tehnică imobiliară prin care s-au mai identificat două camere şi dependinţe la demisolul imobilului pe care pârâţii A.O. şi A.F. l-au dobândit în mod ilegal de la stat, în urma unui proces de partaj şi ieşire din indiviziune, deci nu în baza dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Cu toate acestea, cerere nu este una de majorare a câtimii acţiunii, ci este una de întregire a cererii iniţiale, dar nu a fost analizată de către instanţă, nefiind pusă în discuţia părţilor.
În mod greşit instanţa de apel cât şi instanţa de fond au reţinut că prin respingerea acţiunii în revendicare în totalitatea ei, majorarea câtimii obiectului nu are relevanţă pentru soluţionarea cauzei.
Chiar dacă sub acest aspect opinia instanţei ar fi fost corectă, în virtutea prevederilor art. 129 C. proc. civ., instanţele aveau obligaţia să pună în discuţia părţilor noua cerere prin care reclamanţii şi-au reîntregit acţiunea.
De altfel, faţă de modul în care reclamanţii au înţeles să-şi conceapă susţinerile în faţa instanţei, nu a fost fixat cadrul procesual în limitele căruia judecata ar fi trebuit să aibă loc.
O anumită situaţie de faţă, expusă şi probată, trebuie calificată juridic de instanţele de judecată, lămurirea şi explicarea obiectului procesului presupunând stabilirea tuturor instituţiilor şi regulilor juridice aplicabile.
În acelaşi timp însă, calificarea juridică a unei situaţii de fapt date, nu poate fi făcută cu încălcarea principiului disponibilităţii, schimbându-se astfel total obiectul şi temeiul juridic al acţiunii.
În cauza de faţă nu a fost lămurit cadrul procesual în funcţie de noua cerere, instanţele nepunând în discuţie această cerere şi nepronunţându-se asupra ei, ceea ce echivalează cu soluţionarea cauzei fără a intra în cercetarea fondului.
În această situaţie, urmează ca în temeiul art. 312 alin. (1) şi (5) C. proc. civ., recursul să fie admis, să fie casată Decizia recurată precum şi sentinţa instanţei de fond, iar cauza să fie trimisă spre rejudecare primei instanţe.
Cu ocazia rejudecării instanţa urmează să pună în discuţie cererea, să se pronunţe asupra acesteia, interesul reclamanţilor fiind evident în acest sens.
Tribunalul reinvestit cu soluţionarea cauzei va răspunde tuturor criticilor enunţate mai sus, prin Decizia de casare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii N.N.V. şi N.D. împotriva deciziei nr. 641 din 9 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia recurată precum şi sentinţa nr. 1631 din 13 noiembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Trimite cauza spre rejudecare la instanţa de fond, Tribunalul Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4771/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4712/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
