ICCJ. Decizia nr. 4771/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.4771/2010
Dosar nr. 32289/3/2008
Şedinţa publică din 29 septembrie 2010
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, la data de 1 septembrie 2008, reclamanta R.A. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Prefectura Municipiului Bucureşti - Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 Îşi Prefectura Municipiului Bucureşti şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtelor să emită, în temeiul Legii nr. 10/2001, dispoziţie prin care să-i acorde despăgubiri băneşti pentru terenul în suprafaţă de 103 mp şi construcţiile demolate, în conformitate cu valoarea de piaţă a şi de standardele internaţionale în această materie, la care să se adauge şi indicele de inflaţie, calculat până la plata efectivă a despăgubirilor băneşti.
La termenul de judecată din data de 05 decembrie 2008, reclamanta şi-a precizat cererea de chemare în judecată, arătând că înţelege să-şi formuleze pretenţiile numai în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti şi că renunţă la judecarea cererii formulate împotriva celorlalţi pârâţi.
Prin sentinţa civilă nr. 1814 din 05 decembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis acţiunea reclamantei R.A., aşa cum a fost precizată, şi a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar să emită dispoziţie de acordare de despăgubirilor în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 103 mp, şi construcţia demolată, situată în Bucureşti, sector 3, la valoarea de piaţă, în funcţie de standardele internaţionale în materie, cu indicele de inflaţie, calculat până la plata efectivă a despăgubirilor băneşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că reclamanta, în calitate de persoană îndreptăţită potrivit art. 3 din Legea nr. 10/2001, a declanşat procedura administrativă prealabilă impusă de acest act normativ, depunând notificare în termenul prevăzut de art. 21 din Lege.
Municipiul Bucureşti nu a răspuns notificării formulate şi a comunicat Tribunalului Bucureşti împrejurarea că dosarul nu este complet.
Întrucât persoana notificată nu a răspuns în termen legal de 60 de zile la sesizarea formulată, instanţa a constatat că este competentă să se pronunţe asupra fondului pretenţiilor reclamantei. In temeiul art. 10 pct. 6-7 din Legea 10/2001 a dispus obligarea Municipiului Bucureşti să emită dispoziţie de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul teren şi construcţie situat în Bucureşti, sector 3, care a fost expropriat şi nu mai poate fi restituit în natură. împotriva acestei decizii a formulat apel Municipiul Bucureşti prin Primarul General, iar prin Decizia nr. 454 A din 1 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul, ca nefondat.
Curtea de Apel a reţinut că termenul de 60 de zile reglementat de Legea 10/2001 nu este un termen de recomandare, astfel încât entitatea căreia i-a fost adresată notificarea trebuie să o soluţioneze în acest termen, prin emiterea unei dispoziţii/decizii pe baza actelor depuse.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Prin motivele de recurs formulate se arată că, potrivit prevederilor art. 24 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, dosarul întocmit va fi înaintat Secretariatului Comisiei Centrale, însoţit de situaţia juridica a imobilului şi de Ordinul Prefectului care conţine propunerea motivată a prefectului de acordare a despăgubirilor.
Prin urmare, înainte de a ajunge la Secretariatului Comisiei Centrale, Municipiul Bucureşti are obligaţia să înainteze dosarul către Prefectura Municipiului Bucureşti, în vederea întocmirii ordinului. Art. 16 din Titlul VII prevede în mod expres faptul că, valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 în sensul acordării de măsuri reparatorii se predau pe bază de proces verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, numai dacă sunt însoţite de Ordinul Prefectului.
Se mai susţine că, potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivii art. 22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Aşadar, termenul de 60 zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
Mai mult, Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 impun existenţa unei declaraţii exprese a persoanei îndreptăţite în sensul că nu mai sunt alte dovezi de prezentat, iar sarcina probei proprietăţii şi a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde a fi îndreptăţită la restituire.
Obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii, precum şi, în cazul moştenitorilor, a celor care atestă această calitate revine notificatorului, potrivit art. 22 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001.
În cea ce priveşte capătul de cerere prin care s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul situat în Bucureşti sectorul 3, reclamantul avea obligaţia să facă dovada că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului. Or, în cauză, astfel de dovezi nu există.
Cererea de recurs este întemeiată în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Înalta Curte va constata nul recursul declarat pentru următoarele considerente:
Prin motivele de recurs, pârâtul invocă incidenţa art. 16 şi art. 24 din Titlul VII al Legii nr. 245/2005. Susţine, totodată, că din interpretarea art. 23 din Legea nr. 10/2001, rezultă că termenul de 60 de zile în care entitatea învestită este obligată să soluţioneze notificarea are două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
Înalta Curte constată că motivele de apel formulate în cauză nu au cuprins, la rândul lor, critici cu acest conţinut. Or, dat fiind principiul ierarhiei căilor de atac, instanţa de recurs nu poate să examineze, omissio medio, aspecte care nu au făcut obiectul controlului instanţei de apel şi care nu vizează totodată încălcarea unei norme imperative.
Prin urmare, deşi pot fi încadrate în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceste critici nu pot fi analizate de instanţa de recurs întrucât ele nu au constituit, în prealabil, şi motive de apel în calea de atac exercitată de apelantul-pârât.
In ceea ce priveşte motivele de recurs vizând existenţa unei declaraţii exprese a persoanei îndreptăţite în sensul că nu mai sunt alte dovezi de prezentat, termenul în care actele doveditoare pot fi depuse şi necesitatea prezentării unei dovezi din partea persoanei îndreptăţite în sensul că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului, Înalta Curte constată că acestea nu se pot constitui în critici de nelegalitate ale deciziei recurate întrucât hotărârea instanţei de apel nu a fost fundamentată pe astfel de argumente.
Or, cerinţele art. 302/1 C. proc. civ. trebuie interpretate în sensul formulării, prin motivele de recurs, a unor critici de nelegalitate prin raportare la considerentele deciziei recurate, la dispoziţiile legale aplicate de instanţă, cu precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste prevederi legale.
Cât timp instanţa de apel nu şi-a întemeiat Decizia pronunţată pe dispoziţiile legale invocate prin motivele de recurs, criticile formulate în acest sens de recurent nu investesc în mod legal instanţa de recurs cu analiza lor.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, Înalta Curte va constata nul recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei nr. 454 A din 1 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4772/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4713/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
