ICCJ. Decizia nr. 4705/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4705/2010
Dosar nr. 32743/3/2008
Şedinţa publică din 24 septembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe data de 3 septembrie 2008 pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamantele A.L.R.P. şi M.D.A. s-au adresat instanţei, formulând cerere de chemare în judecată împotriva pârâţilor M.V. şi M.M. şi solicitând, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea acestora să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul cu nr. 10 situat în imobilul amplasat în municipiul Bucureşti.
Motivându-şi în fapt acţiunea, reclamantele au susţinut că sunt moştenitoarele autorului M.G., proprietar al apartamentului revendicat, în calitate de succesor al părinţilor săi, M.C. şi M.E., aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor şi din actele de stare civilă, imobilul fiind preluat de către stat prin Decretul-lege nr. 92/1950, care însă reprezintă un act normativ abuziv, emis cu încălcarea Constituţiei României din anul 1948 şi a Codului civil român, încadrarea acestui act normativ, prin care statul a deposedat pe proprietari de imobilele lor, în categoria celor abuzive, fiind făcută şi prin Legea nr. 10/2001, completată şi modificată prin Legea nr. 247/2005, care, prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a), a declarat în totalitate ca fiind abuziv Decretul-lege nr. 92/1950, fără a se face distincţia dintre persoanele exceptate sau nu de la naţionalizare.
S-a mai arătat că în urma aplicării acestui decret, apartamentul revendicat a fost preluat de către stat, fără titlu valabil, în sensul dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, astfel încât Statul Român a deţinut şi exploatat apartamentul proprietatea autorului lor, fără titlu, ca un non dominus, însă, cu toate acestea, apartamentul a fost înstrăinat pârâţilor conform contractului de vânzare-cumpărare din 16 aprilie 1997 încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
S-a mai susţinut că, în prezent, asupra apartamentului aflat în litigiu există două titluri de proprietate care emană de la autori diferiţi, impunându-se a se da preferabilitate unuia dintre ele, prin metoda comparării celor două titluri, titlul reclamanţilor fiind reprezentat prin actul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1940, prin care bunicul acestora, M.C., a dobândit un teren în suprafaţă de 868 mp situat în municipiul Bucureşti, teren pe care a construit ulterior casa de locuit în care se află imobilul revendicat, iar titlul pârâţilor este constituit de contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997 încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
S-a mai învederat şi faptul că titlul de proprietate, pe baza căruia şi-au întemeiat acţiunea reclamantele, este mai preferabil decât cel prezentat de pârâţi, avându-se în vedere data dobândirii dreptului de proprietate şi data transcrierii acestei proprietăţi.
Prin Sentinţa civilă nr. 152 din 6 februarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea civilă în revendicare formulată de reclamantele A.L.R.P. şi M.D.A., în contradictoriu cu pârâţii pârâţilor M.V. şi M.M., cu obligarea către aceştia din urmă la plata sumei de 1.835 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că asupra imobilului aflat în litigiu invocă un drept de proprietate atât reclamantele, în calitate de moştenitoare ai fostului proprietar, cât şi pârâţii, în calitate de cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, astfel încât se impune compararea titlurilor de proprietate ale părţilor pentru a se da preferinţă titlului mai bine caracterizat.
Realizându-se compararea celor două titluri de proprietate ale părţilor, Tribunalul Bucureşti a reţinut că titlul statului a fost constatat, prin Sentinţa civilă nr. 2688 din 3 martie 2000 a Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, mai puternic şi mai preferabil faţă de cel prezentat de autorul reclamantelor, fiind lipsit de relevanţă atât faptul că hotărârea judecătorească respectivă a fost pronunţată doar împotriva pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti, reclamantul renunţând la judecata cu privire la apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, cât şi faptul că la data pronunţării acestei sentinţe, apartamentul aflat în litigiu nu se mai afla în proprietatea Municipiului Bucureşti, astfel încât esenţială, din perspectiva analizei celor două titluri de proprietate prezentate în cauză, este aprecierea instanţei de judecată asupra valabilităţii titlului statului.
S-a mai reţinut că schimbarea practicii judiciare cu privire la însăşi aptitudinea Decretului-lege nr. 92/1950 de a constitui un titlu valabil de preluare, prin raportare la criteriile instituite prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, nu constituie un temei pentru înlăturarea efectelor unei hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat, iar prin statuarea judiciară asupra titlului preluării imobilului de către stat, reclamantele nu mai aveau, la data formulării cererii de chemare în judecată, un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi în sensul jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Împotriva hotărârii respective, la data de 17 aprilie 2009, au declarat apel reclamantele A.L.R.P. şi M.D.A., criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică şi solicitând schimbarea în totalitate a acesteia, în sensul admiterii acţiunii în revendicare, aşa cum a fost formulată.
Prin motivele de apel formulate odată cu cererea, s-a criticat hotărârea primei instanţe, susţinându-se că Tribunalul Bucureşti a pronunţat o hotărâre greşită, cu aplicare eronată a dispoziţiilor art. 480 C. civ.; a dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României şi a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în realitate titlul de proprietate al reclamantelor-apelante fiind preferabil celui prezentat de către pârâţi, întrucât are o dată anterioară, este primul transcris, este un titlu valabil şi dobândit în conformitate cu legea, iar titlul pârâţilor a fost dobândit de la un autor care nu deţinea niciun titlu, caracterul abuziv al Decretului-lege nr. 92/1950 rezultând din dispoziţiile Legii nr. 247/2005, dispoziţiile art. 644 - 645 C. civ., precum dispoziţiile Constituţiei României din anul 1948.
S-a mai arătat că titlul de proprietate al pârâţilor este lovit de nulitate absolută prin efectul Legii nr. 112/1995, fiind încheiat şi transcris la o dată ulterioară încheierii şi transcrierii dreptului de proprietate al autorului reclamanţilor, precum şi faptul că, în mod greşit, s-a reţinut puterea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 2688 din 3 martie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti prin care s-a statuat că imobilul a fost naţionalizat în baza Decretului-lege nr. 92/1950 cu respectarea acestui act normativ.
Prin Decizia civilă nr. 31 A din 28 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantele A.L.R.P. şi M.D.A., în contradictoriu cu pârâţii M.V. şi M.M..
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că sunt neîntemeiate motivele de apel formulate de reclamante, în mod corect prima instanţă respingând acţiunea civilă în revendicare formulată de acestea, câtă vreme s-a reţinut puterea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 2688 din 3 martie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti prin care s-a statuat că imobilul în care se află amplasat apartamentul revendicat a fost naţionalizat în baza Decretului-lege nr. 92/1950, cu respectarea dispoziţiilor acestui act normativ.
Iar câtă vreme s-a stabilit prin hotărâre judecătorească irevocabilă cu privire la modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului, iar reclamantele nu au promovat acţiune prin care să se solicite constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare prezentat de pârâţi, nu se poate susţine că acesta este lovit de nulitate absolută prin efectul Legii nr. 112/1995.
S-a mai reţinut şi faptul că reclamantele nu au un bun apt de a fi protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu puteau pretinde existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui, ca urmare a măsurilor legislative de restituire adoptate de stat, la situaţia de fapt concretă.
S-a concluzionat, că reclamantelor nu li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului aflat în litigiu, printr-o hotărâre judecătorească, ci acest drept a fost confirmat ca aparţinând patrimoniului pârâţilor, ca urmare a neatacării în termen cu o acţiune în constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, astfel încât, admiterea acţiunii în revendicare a moştenitorilor fostului proprietar îndreptată împotriva chiriaşilor cumpărători ar duce la ruperea, în defavoarea acestora din urmă a justului echilibru ce trebuie păstrat între protecţia proprietăţii, cerinţele interesului general şi securitatea raporturilor juridice civile.
Împotriva deciziei respective, la data de 21 ianuarie 2010, în termen legal, au declarat recurs reclamantele A.L.R.P. şi M.D.A., criticând-o ca fiind nelegală şi solicitând modificarea acesteia, în sensul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii primei instanţe care să fie schimbată în tot, admiţându-se acţiunea civilă în revendicare aşa cum a fost formulată.
În susţinerea recursului, au invocat în drept aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea primului motiv de recurs, s-a susţinut de către reclamante că, examinând cererea de apel, Curtea de Apel Bucureşti nu a sancţionat încălcarea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ. de către prima instanţă, dispoziţii care obligă pe aceasta să se pronunţe numai în limitele obiectului cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită.
S-a motivat, în acest sens, faptul că au învestit prima instanţă cu o cerere în revendicare prin compararea a două titluri de proprietate, însă cererea a fost soluţionată ca o revendicare simplă, ca o acţiune îndreptată de către proprietarul neposesor împotriva neproprietarului posesor, astfel încât instanţa, schimbând obiectul cererii şi analizând cauza pe coordonatele juridice a unei acţiuni în revendicare simplă, a aplicat, în mod greşit, pe fondul cauzei, dispoziţiile art. 129 C. proc. civ.
În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs s-a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a menţinut hotărârea primei instanţe care a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 247/2005; a Legii nr. 10/2001; a dispoziţiilor art. 480 C. proc. civ.; a dispoziţiilor art. 20 alin. (2) şi art. 148 din Constituţia României şi a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
S-au mai susţinut că instanţa de apel a avut în vedere la respingerea căii de atac două criterii esenţiale şi anume: Sentinţa civilă nr. 2668 din 3 martie a Judecătoriei sector 2 Bucureşti prin care s-a constatat că imobilul aflat în litigiu a fost preluat de către stat cu respectarea dispoziţiilor Decretului-lege nr. 92/1950, precum şi faptul că nu s-a formulat o acţiune în constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către pârâţi, în baza Legii nr. 112/1995.
Or, referitor la aceste criterii, s-a învederat faptul că Decretul-lege nr. 92/1950 a fost declarat în totalitate, ca fiind abuziv, de către Legea nr. 247/2005, iar formularea unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate prezentat de pârâţi nu era absolut necesară, nefiind o condiţie prealabilă introducerii unei acţiuni civile în revendicare, întrucât obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de compararea celor două titluri de proprietate, pentru a se constata preferabilitatea unuia dintre acestea, ci nu desfiinţarea unuia dintre ele.
S-a concluzionat că decizia instanţei de apel a validat hotărârea primei instanţe prin care li s-a respins cererea de restituire în natură a unui imobil, ceea ce reprezintă o privare de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind, de asemenea, nesocotită jurisprudenţa Curţii Europene pentru cauzele judecate împotriva României, exemplificând prin cauza Faimblat, Puşcaş, Dragoş, Şerbănescu, Silimon şi Gross, Popescu şi Toade, Brazdă şi Maliţa şi Dumitrescu împotriva României.
La data de 10 septembrie 2010, pârâţii M.V. şi M.M. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de reclamante, ca nefondat.
Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamante este nefondat, avându-se în vedere următoarele considerente:
Astfel, nu se poate susţine faptul că instanţa de apel, prin decizia recurată, a încălcat dispoziţiile Legii nr. 247/2005 şi ale Legii nr. 10/2001.
În acest sens, prin art. I pct. 3, dispoziţii aflate în titlul I din Legea nr. 247/2005, au fost modificate prevederile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, în sensul consacrării faptului că, naţionalizarea imobilelor trecute în proprietatea statului în baza Decretului-lege nr. 92/1950 reprezintă o preluare abuzivă, însă acest lucru nu poate fi interpretat în sensul că legiuitorul a pus semnul egalităţii între o preluare "fără titlu valabil" şi o "preluare abuzivă", şi că, prima formă de preluare nu ar avea relevanţă în soluţionarea acţiunii în revendicare, în cadrul căreia se verifică existenţa dar şi legitimitatea titlurilor de proprietate prezentate de către părţile din litigiu.
Aceasta întrucât, potrivit Legii nr. 10/2001, din perspectiva formei de reparaţie, în natură sau în echivalent, cuvenită persoanelor îndreptăţite care au formulat notificare în temeiul acestui act normativ, nu prezintă relevanţă dacă imobilul solicitat a fost preluat, cu sau fără titlu valabil, ambele forme de preluare fiind considerate de lege ca fiind abuzive pentru obţinerea măsurilor reparatorii stabilite de lege.
În cadrul unei acţiuni în revendicare însă, faptul că Decretul-lege nr. 92/1950 a fost considerat ca fiind temeiul unei preluări abuzive, prin modificarea adusă Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, nu este un argument pertinent pentru a se da câştig de cauză fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia care au motivat preluarea imobilului revendicat, în mod nelegal, în baza acestui act normativ.
În cadrul procesual al unei acţiuni civile în revendicare, acţiune analizată inclusiv din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, proprietarul deposedat abuziv trebuie să demonstreze că are un drept actual sau cel puţin o hotărâre judecătorească prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului şi care să-i confere astfel, speranţa la obţinerea lui în natură, cu condiţia de a nu afecta dreptul de proprietate al terţilor sau principiul siguranţei raporturilor juridice civile.
Din perspectiva art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se asigură protecţia dreptului de proprietate în cazul unui "bun", noţiune care vizează atât un "bun actual" cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora reclamantele pot pretinde că au "cel puţin o speranţă legitimă" de a beneficia efectiv de un drept de proprietate.
Prin urmare, exemplificând prin cauza Păduraru contra României, speranţa părţii de a i se recunoaşte un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv, nu poate fi considerat un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În speţă, reclamantele nu sunt titularele unui "bun" din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, câtă vreme nu există o hotărâre de recunoaştere din partea unei instanţe de judecată a nevalabilităţii titlului statului, pentru apartamentul aflat în litigiu.
În al doilea rând, în mod corect, instanţa de apel a avut în vedere la menţinerea hotărârii primei instanţe puterea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat că imobilul în care se află apartamentul aflat în litigiu a fost preluat de către stat, cu respectarea dispoziţiilor Decretului-lege nr. 92/1950, precum şi faptul că nu s-a promovat o acţiune în constatarea nulităţii titlului de proprietate prezentat de către pârâţi, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Astfel, în condiţiile în care titlul de proprietate prezentat de pârâţi nu a fost atacat în instanţă cu o acţiune în constatare nulitate act, cum este cazul în speţă, titlul acestora s-a consolidat în mod retroactiv, în disputa dintre fostul proprietar sau moştenitorii acestuia şi actualul proprietar dobânditor şi posesor al imobilului, urmând a se da câştig de cauză celui din urmă.
Pe de altă parte, în cauză, aşa cum au reţinut şi instanţele anterioare, există o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, respectiv Sentinţa civilă nr. 832 din 6 iulie 2000 a Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă (şi nu Sentinţa civilă nr. 2688 din 3 martie 2000 a Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, cum din eroare s-a reţinut) şi prin care s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea în revendicare formulată de autorul reclamantelor, M.G., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC F. SA şi având ca obiect constatarea nelegalităţii preluării de către stat pe baza Decretului-lege nr. 92/1950 a imobilului situat în municipiul Bucureşti, precum şi obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul respectiv.
Prin hotărârea judecătorească menţionată, rămasă irevocabilă, s-a statuat că titlul statului de preluare a imobilului aflat în litigiu a fost valabil faţă de numărul mare de apartamente aflate în proprietatea autorului reclamantelor, autor care nu se încadrează în cazurile de exceptare de la măsura naţionalizării conform art. II din Decretul-lege nr. 92/1950.
Se constată astfel că hotărârea nominalizată mai sus, pronunţându-se în contradictoriu cu autorul reclamantelor, ale căror succesoare sunt acestea, li se opune şi lor, cu putere de lucru judecat, în sensul de prezumţie absolută de adevăr, potrivit art. 1202 alin. (2) C. civ. cu privire la valabilitatea titlului statului, la momentul preluării imobilului conform Decretului-lege nr. 92/1950.
Sub acest aspect, nu prezintă relevanţă faptul că reclamantul din cererea iniţială şi-a restrâns obiectul acţiunii numai la apartamentele ce nu au fost înstrăinate, ceea ce este esenţial fiind faptul că au fost respectate dispoziţiile legale aflate în vigoare la data preluării imobilului.
Prin urmare, aşa cum corect s-a reţinut de către instanţa de apel, numai pârâţii au un titlu de proprietate pentru bunul revendicat, ceea ce a determinat respingerea acţiunii în revendicare formulată de către reclamante, soluţia primei instanţe fiind menţinută în mod întemeiat de către Curtea de Apel Bucureşti.
Totodată, nu au fost încălcate, în cauză, dispoziţiile art. 480 C. civ., dispoziţiile art. 20 alin. (2) şi dispoziţiile art. 44 şi 148 din Constituţia României.
Nu se poate reţine aplicabilitatea, în speţă, a prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
Astfel, nu se pune probleme existenţei unei contradicţii între dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, în cazul în care reclamantele s-ar fi găsit în ipoteza art. 2 alin. (2) din legea specială de reparaţie, în condiţiile în care acestea nu beneficiază de o hotărâre judecătorească, de constatare a nevalabilităţii titlului statului de preluare a imobilului aflat în litigiu, astfel încât dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 să contravină prin vreuna din prevederile sale, Convenţiei Europene.
Pe de altă parte, nu se poate reţine nici încălcarea dispoziţiilor art. 480 C. civ., întrucât, şi din perspectiva aplicării regulii clasice de soluţionare a unei acţiuni civile în revendicare formulată pe dreptul comun, prin metoda comparării de titluri, recurentele nu ar fi putut avea câştig de cauză, acestea neavând un titlu de proprietate asupra apartamentului în litigiu sau cel puţin un "bun", în sensul Convenţiei.
Sub acest aspect, nu se poate constata nici încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reclamantele neputându-se prevala de aplicarea garanţiilor documentului european, textul respectiv neimpunând statelor obligaţia de retrocedare a imobilelor preluate în regimul trecut, iar dacă acestea decid restituirea, au competenţa de a aprecia în mod amplu şi larg la stabilirea condiţiilor în care pot fi acordate măsurile reparatorii.
Nu au fost încălcate nici prevederile art. 44 şi 148 din Constituţia actuală a României, întrucât reclamantele nu justifică un drept de proprietate în patrimoniul acestora care să fie garantat şi protejat, iar, pe de altă parte, aşa cum s-a menţionat anterior, nu se poate reţine aplicabilitatea prioritară a normelor comunitare faţă de dreptul intern, în speţă.
Nici susţinerile reclamantelor privind posibilitatea intimaţilor de a obţine valoarea de piaţă a imobilului, în condiţiile Legii nr. 1/2009, nu pot fi luate în considerare la soluţionarea unei acţiuni civile în revendicare, întrucât soluţionarea unei acţiuni nu poate să fie fundamentată pe demersuri viitoare care pot fi folosite de una din părţile aflate în litigiu.
În ceea ce priveşte primul motiv de recurs invocat de către reclamante şi întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată faptul că acesta poate fi încadrat tot în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., câtă vreme, prin criticile formulate, nu s-a invocat faptul că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii sau a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Atâta vreme cât s-a susţinut că instanţa de apel, examinând cererea de apel, nu a sancţionat încălcarea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ. de către instanţa de fond care obliga pe aceasta să se pronunţe numai în limitele obiectului cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită, aceste considerente pot fi încadrate tot în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aceasta, întrucât, cele învederate de către recurente pot fi interpretate ca fiind vorba tot de o aplicare greşită a legii, câtă vreme s-a susţinut că nu s-a sancţionat încălcarea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ. de către prima instanţă, în cadrul instanţei de control judiciar.
Analizând motivele invocate de către recurente, nominalizate la punctul 1 din cererea de recurs, se va constata faptul că sunt nefondate, întrucât, instanţa de apel a reţinut în mod întemeiat faptul că prima instanţă, soluţionând acţiunea civilă în revendicare cu care a fost învestită de către reclamante, nu a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată, soluţionând acţiunea în revendicare conform temeiurilor de drept invocate, respectiv art. 480 C. civ., art. 44, 21 şi 20 din Constituţia României, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, instanţa de apel a arătat pe larg, în considerentele deciziei recurate, modul de soluţionare a acţiunii în revendicare cu care a fost învestită prima instanţă, aceasta din urmă realizând atât compararea titlurilor de proprietate prezentate de către părţi (conform art. 480 C. civ. invocat), cât şi analizarea cererii din perspectiva prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi a celorlalte temeiuri de drept invocate.
În consecinţă, faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că nu subzistă motivul de modificare invocat, respectiv prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamante se priveşte ca fiind nefondat şi se va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele A.L.R.P. şi M.D.A. împotriva Deciziei civile nr. 531A din 28 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2010.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 4704/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 374/2010. Civil Şl DE PROPRIETATE... → |
|---|
