ICCJ. Decizia nr. 374/2010. Civil Şl DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ Şl DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 374/2010
Dosar nr. 24978/3/2008
Şedinţa publică de la 26 ianuarie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 26 iunie 2008 şi introdusă pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 24978/3/2008, reclamantul Ţ.N.I. a chemat în judecată pârâtul S.R. prin M.F.P., solicitând instanţei de judecată, repunerea în termenul de 18 luni, prevăzut de art. 506 C. proc. pen., acordarea de daune materiale în cuantum de 2.000 lei, actualizate din noiembrie 1950 până la data plăţii şi morale de 1.251.950 lei, actualizate precum şi constituirea unei rente viagere lunare echivalentă cu pensia militară a gradului de colonel, corespunzătoare vechimii realizată de reclamant, dreptul de a purta uniformă militară, cu gradul de colonel şi un nou livret militar.
În motivarea acţiunii, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 504 – art. 506 C. proc. pen., reclamantul a arătat că prin sentinţa penală nr. 804 din 22 noiembrie 1950 pronunţată de Tribunalul Militar Craiova, în dosarul nr. 678/1950, a fost condamnat la 6 luni închisoare corecţională pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 327 alin. (3) C. pen.
Ulterior, prin decizia nr. 416 din 17 martie 1994, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, l-a achitat, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru delictul de instigare publică prevăzută de art. 327 alin. (3) C. pen. anterior, urmare admiterii recursului în anulare declarat de P.G.
Reclamantul a arătat că nu i-a fost comunicată hotărârea de achitare pronunţată în recursul în anulare, astfel încât nu a avut cunoştinţă de aceasta, nefiind citat în acel proces, fiind înştiinţat cu privire la achitarea sa, ulterior, cu prilejul acţiunii prin care a solicitat revizuirea sentinţei penale, urmare căreia a fost condamnat.
Prin sentinţa nr. 1541 din 28 octombrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a lll-a civilă, a respins cererea de repunere în termen şi acţiunea în daune formulată de reclamant împotriva S.R. prin M.F.P., ca tardivă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, cererea de repunere în termen trebuia formulată în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie.
În speţă, reclamantul a formulat cererea de repunere în termen cu nerespectarea prevederilor legale mai sus evocate.
Termenul prevăzut de lege pentru introducerea acţiunii în repararea pagubei a început să curgă de la data pronunţării deciziei de achitare, respectiv 17 martie 1994, astfel că prezenta acţiune introdusă la 26 iunie 2008 a fost apreciată ca tardivă.
Instanţa de fond a reţinut că nu poate fi primită ca fondată susţinerea reclamantului referitoare la împrejurarea că nu a luat cunoştinţă de hotărârea prin care a fost achitat decât ulterior, cu ocazia soluţionării cererii de revizuire formulată de reclamant, împotriva sentinţei penale de condamnare, întrucât, pe de o parte nu s-au administrat dovezi în acest sens, iar pe de altă parte, a accepta un asemenea punct de vedere ar însemna ca reclamantul să introducă acţiunea, cu nerespectarea termenului stipulat de lege.
Tribunalul şi-a motivat soluţia de respingere a acţiunii, apreciind că nu prezintă relevanţă juridică necomunicarea deciziei de achitare, întrucât aceasta nu se comunică, astfel că termenul de 18 luni pentru formularea acţiunii în repararea pagubei, nu curge de la comunicare, ci de la data pronunţării hotărârii prin care s-a dispus achitarea.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, întrucât instanţa de fond a apreciat greşit momentul luării la cunoştinţă de decizia de achitare, ignorând cererea de revizuire formulată de reclamant în anul 2007, prilej cu care i s-a adus la cunoştinţă achitarea sa, arătând că nu au fost respectate dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O., ce conferă oricărui cetăţean dreptul la un proces echitabil şi că, în mod nelegal, nu a fost citat de Curtea Supremă de Justiţie în recursul în anulare, prin care a fost achitat.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 341 din 19 mai 2009, a admis apelul reclamantului, a desfiinţat sentinţa tribunalului şi a trimis cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide ca atare, instanţa de control judiciar ordinar a reţinut că cererea reclamantului din 7 februarie 1992 a condus la declararea recursului în anulare şi la admiterea acestuia şi că, ulterior acestui moment, reclamantul a mai formulat o cerere de revizuire a sentinţei penale nr. 804 din 22 noiembrie 1950, la 13 august 2007, iar în cadrul dosarului nr. 10/751 din 18 martie 2007 al Tribunalului Militar Timişoara a aflat de existenţa şi conţinutul deciziei de achitare, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie.
Astfel, aşa cum rezultă din copiile încheierilor depuse la dosar, decizia nr. 416 din 17 martie 1994 a Curţii Supreme de Justiţie a fost solicitată de Tribunalul Militar Timişoara şi comunicată acestei instanţe, la 8 mai 2008, acesta fiind momentul în care reclamantul a luat cunoştinţă de conţinutul hotărârii privind achitarea sa.
Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că termenul de 18 luni, reglementat de art. 506 alin. (2) C. proc. pen., curge, în acest caz, de la 8 mai 2008, întrucât decizia instanţei supreme, fiind irevocabilă, nu se comunică, aşa încât, cu această motivare a desfiinţat sentinţa instanţei de fond, apreciind că în mod greşit a fost respinsă acţiunea ca tardivă.
A făcut aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi a trimis cauza spre rejudecare pentru cercetarea fondului pricinii, prima soluţie vizând excepţia tardivităţii acţiunii.
Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a făcut obiectul recursului declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P., invocându-se critici privind nelegalitatea hotărârii, în raport de aprecierea eronată a instanţei de apel cu privire la momentul de la care s-a născut dreptul subiectiv al reclamantului pentru repararea pagubei, în temeiul art. 504 – art. 506 C. proc. pen.
S-au invocat de către pârât critici, potrivit cu care, chiar dacă la momentul soluţionării prezentei acţiuni, noua reglementare prevede un termen de prescripţie de 18 luni, în prezenta cauză se aplică termenul de prescripţie de un an şi, s-a susţinut că, în raport de dispoziţiile legale invocate ca temei juridic, acţiunea în repararea pagubei, prevăzută de art. 504 – art. 506 C. proc. pen., s-a prescris la 17 martie 1995.
Contrar susţinerilor instanţei de apel, recurentul-pârât S.R., prin M.F.P. arată că, acţiunea pentru repararea daunelor poate fi pornită în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanţei de scoatere de sub urmărire, în speţă, invocarea necunoaşterii deciziei penale de achitare, neputând fi privită ca un motiv temeinic pentru admiterea cererii de repunere în termen a reclamantului.
Criticile recurentului-pârât sunt nefondate şi urmează a fi respinse pentru considerentele ce succed.
Potrivit art. 506 alin. (2) C. proc. pen., acţiunea pentru repararea pagubei poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului.
Este de observat că termenul de un an, stabilit prin reglementarea anterioară a Codului de procedură penală a fost abrogat, fiind în vigoare termenul de 18 luni, stabilit de dispoziţiile procedurale mai sus evocate.
Acţiunea pentru repararea pagubei formulată de reclamant, pe tărâmul răspunderii, reglementată de dispoziţiile art. 504 şi urm. C. proc. pen., cuprinde un regim special în privinţa termenului în care poate fi introdusă, respectiv în 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului.
În speţă, instanţa de apel a reţinut corect că, momentul de la care curge termenul mai sus precizat, este aceia al luării la cunoştinţă de decizia de achitare şi, faţă de împrejurarea că hotărârile irevocabile nu sunt supuse comunicării, a rezultat în mod neechivoc că reclamantul Ţ.I. a luat cunoştinţă de conţinutul sentinţei penale nr. 416 din 17 martie 1994 a Curţii Supreme de Justiţie, la data de 8 mai 2008, cu prilejul soluţionării cererii de revizuire ce făcea obiectul dosarului nr. 10/751/2007 al Tribunalului Militar Timişoara.
Este reală şi dovedită susţinerea reclamantului în sensul că nu a avut cunoştinţă de declararea recursului în anulare, calea extraordinară de atac fiind soluţionată în lipsă acestuia, astfel cum rezultă din practicaua deciziei penale nr. 416 din17 martie 1994 a Curţii Spreme de Justiţie, în care s-a consemnat că recursul în anulare declarat de P.G. împotriva sentinţei penale nr. 804 din 22 noiembrie 1950 a Tribunalului Militar Craiova a fost soluţionat „fără prezenţa inculpatului Ţ.I., nedispunându-se citarea acestuia”.
În sprijinul acestui raţionament sunt şi diligenţele făcute de reclamant, care s-a adresat autorităţilor judiciare pentru a i se revizui sentinţa penală de condamnare, argument ce atestă necunoaşterea achitării sale de către Curtea Supremă de Justiţie, reclamantul luând cunoştinţă de achitarea sa, pe parcursul soluţionării cererii de revizuire, din adresa înregistrată sub nr. 3/B/2008 emisă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rezultând că decizia penală nr. 416 din 17 martie 2008 a fost trimisă la 8 mai 2008, Tribunalului Militar Timişoara, deci ulterior pronunţării acesteia.
Ca atare, potrivit temeiului juridic invocat de reclamant, în baza căruia şi-a întemeiat pretenţiile deduse judecăţii, conform dispoziţiilor art. 506 C. proc. pen., acţiunea în repararea pagubei a fost exercitată înlăuntrul termenului de 18 luni, cum corect a reţinut instanţa de apel.
Aşa fiind, cum reclamantul şi-a stabilit cadrul procesual, conform art. 504 – art. 506 C. proc. pen., nu pot fi reţinute ca pertinente considerentele privind aplicabilitatea art. 6 din C.E.D.O., în raport de limitele învestirii, acţiunea în repararea pagubei fiind introdusă de reclamant la 26 iunie 2008, înlăuntrul termenului stabilit de dispoziţiile legale, pe care reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile.
Concluzionând, Înalta Curte va face aplicarea art. 312 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ. şi va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. împotriva deciziei nr. 341 din 19 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă,publică, astăzi 26 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4705/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4707/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
