ICCJ. Decizia nr. 4767/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4767/2010
Dosar nr. 6512/99/2007
Şedinţa publică din 29 septembrie 2010
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 17 august 2007 pe rolul Tribunalului Iaşi, reclamanţii D.I., C.T., C.C., C.I., R.I., C.G. şi C.A. au chemat în judecată pe pârâţii Satul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Primarul Municipiului Iaşi, Consiliul Local Iaşi şi Primăria Municipiului Iaşi şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea dispoziţiei nr. 1485 din 17 iulie 2007 emisă de Primarul Municipiului Iaşi în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a terenului intravilan situat în Iaşi, şi acordarea de despăgubiri băneşti pentru construcţia demolată care s-a aflat pe acest teren.
La termenul de judecată din data de 24 octombrie 2007, reclamanţii au precizat cadrul procesual sub aspectul pârâţilor în contradictoriu cu care înţeleg să-şi formuleze pretenţiile, arătând că aceştia sunt Primarul Municipiului Iaşi, în calitate de emitent al dispoziţiei contestate şi Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor pentru obligaţia sa de garantare a dreptului de proprietate privată reglementată de art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie.
Prin încheierea de şedinţă de la acelaşi termen de judecată, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 182 din 04 februarie 2009, a admis în parte plângerea formulată de reclamanţi şi a anulat în parte dispoziţia nr. 1485 din 17 iulie 2007 emisă de pârâtul Primarul Municipiului Iaşi.
Instanţa a dispus acordarea de măsuri reparatorii, fie în varianta compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită cu soluţionarea notificării, fie în varianta despăgubirilor acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor pentru terenul în suprafaţă de 1530 mp, situat în Iaşi, astfel cum acesta a fost identificat în anexa nr. 3 la raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză de ing. V.I.
A fost respinsă acţiunea reclamanţilor formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut următoarele:
Prin notificarea adresată Primarului Municipiului Iaşi, reclamanţii D.I., C.T., C.C., C.I., R.I., C.G. şi C.A. au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul casă de locuit şi teren situat în Iaşi.
Prin dispoziţia nr. 1485 din 17 iulie 2007 Primarul Municipiului Iaşi a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi anume casa demolată şi terenul în suprafaţă de 600 mp.
În contestaţia formulată, reclamanţi au solicitat restituirea în natură a suprafeţei de teren liber.
Tribunalul a apreciat că restituirea în natură a terenului nu este posibilă, pe vechiul amplasament al proprietăţii fiind edificate construcţii, căi de comunicaţie, utilităţi publice.
Aplicând prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001, prima instanţă a reţinut că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii constând în despăgubiri, unitatea deţinătoare neavând bunuri sau servicii pe care să le ofere în compensare.
Tribunalul a constatat că suprafaţa de teren de 848 mp identificată de expert în zona adiacentă celei în litigiu nu poate fi atribuită reclamanţilor întrucât nu face parte din fosta proprietate a autorilor reclamanţilor, excede imobilului identificat prin stradă şi număr şi are destinaţia de spaţiu verde, pe el fiind edificate şi o serie de construcţii.
Prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, constatând că acesta nu este unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001, iar dispoziţiile art. 28 alin. (3) din Lege nu sunt incidente întrucât deţinătorului bunului imobil este cunoscut.
Împotriva acestei hotărâri au formulat apel atât reclamanţii cât şi pârâtul Satul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, iar prin Decizia nr. 201 din 16 decembrie 2009 Curtea de Apel Iaşi a respins ambele apeluri declarate.
Curtea de Apel a avut în vedere următoarele considerente:
Prin dispozitivul hotărârii atacate, tribunalul a dispus ca primă modalitate de măsuri reparatorii compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent şi, în ipoteza în care nu pot fi identificate astfel de bunuri în patrimoniul entităţii obligată la restituire, să fie acordate despăgubiri conform legii speciale.
Stabilirea unei obligaţii alternative în legătură cu măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite reclamantului nu încalcă dispoziţiile legale în materie şi are drept scop evitarea pronunţării unei hotărâri a cărei executare să fie imposibil de realizat.
Astfel, pentru situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, Legea nr. 10/2001 reglementează prin art. 1 alin. (2) şi art. 26, în principal, compensarea cu alte bunuri sau servicii şi, dacă măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită, acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale.
Competenţa de a identifica bunurile ce pot fi acordate în compensare, aprecierea asupra caracterului disponibil al acestora, inclusiv posibilitatea dezafectării unor bunuri proprietate publică şi trecerea lor în proprietate privată revine exclusiv entităţii investite cu soluţionarea notificării, astfel încât, în mod corect, tribunalul nu şi-a însuşit propunerea expertului de a obliga primarul să atribuie în compensare terenul identificat pe un alt amplasament decât al fostei proprietăţi preluate, pe care sunt edificate garaje autorizate, anterior anului 1980 şi care are şi destinaţia de spaţiu verde.
Regimul juridic al bunurilor ce aparţin domeniului public sau privat al unităţii administrativ teritoriale este reglementat prin Legea nr. 213/1998 şi Legea nr. 215/2001 ce stabilesc şi autoritatea competentă să dispună asupra bunurilor disponibile şi/sau după caz asupra serviciilor ce pot fi acordate în compensare.
Prin art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este stabilită pentru primari doar obligaţia de a afişa lunar lista bunurilor disponibile şi a serviciilor ce pot fi acordate în compensare. Faptul că sunt emitenţii dispoziţiilor de restituire nu le conferă primarilor şi dreptul, în absenţa hotărârii consiliului local privind patrimoniul unităţii administrativ teritoriale, de a acorda bunuri în compensare (art. 45 Legea nr. 215/2001).
În consecinţă, Curtea de Apel a reţinut că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a legii şi că, în acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, a avut în vedere ordinea de preferinţă a acestora, rezultată din prevederile legale.
În ceea ce priveşte apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, instanţa de apel a reţinut că acesta nu este întemeiat întrucât, contrar celor susţinute de această parte prin motivele de apel, între considerentele şi dispozitivul hotărârii nu există contradicţii.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs reclamanţii D.I., C.T., C.C., C.I., R.I., C.G. şi C.A.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Solicitarea reclamanţilor de restituire, prin compensare, a suprafeţei de 848 mp teren, identificată prin expertiza topometrica administrată în cauza ca fiind liberă a fost, în mod nelegal, respinsă de instanţă. Cei 848 mp teren nu fac obiect al vreunei cereri de restituire, iar faptul că sunt parţial ocupaţi de construcţii provizorii, uşor demontabile, ridicate în zonă fără autorizaţie, nu infirmă ideea de teren liber susceptibil de atribuire sub formă de compensare.
Părţilor trebuie să li se asigure într-o manieră efectivă şi cât mai rapidă posibilitatea obţinerii de măsuri reparatorii în temeiul legii de restituire.
În cauză, deşi îndreptăţirea reclamanţilor a primit o confirmare judecătorească, sens in care instanţa a dispus alternativ acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent fie în compensare, fie sub formă de despăgubiri, recurenţii sunt în imposibilitatea de a-şi valorifica dreptul de opţiune, întrucât alternativa oferită de instanţă este lăsată la aprecierea discreţionară a pârâtului.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
În raport de situaţia de fapt stabilită, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare în cauză a prevederilor art. 26 din Legea 10/2001 atunci când a respins cererea reclamanţilor de acordare, ca măsură reparatorie prin echivalent, a terenului în suprafaţă de 848 mp, identificat prin raportul de expertiză topometrică efectuat.
Potrivit art. 26 din Legea 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, entitatea investită cu soluţionarea notificării este obligată să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale. Textul menţionat se coroborează cu prevederile art. 1 alin. (5) din acelaşi act normativ care instituie obligaţia pentru primari sau, după caz, conducătorii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, de a afişa lunar un tabel care să cuprindă bunurile disponibile şi/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare.
Simpla împrejurare că prin raportul de expertiză efectuat, expertul a identificat o suprafaţă de teren pe care a calificat-o ca fiind liberă, nu poate duce la concluzia că această suprafaţă reprezintă un bun disponibil în sensul art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi nu naşte în sarcina intimatului obligaţia de a-l acorda în compensare, în temeiul art. 26 din Lege.
Relevantă sub acest aspect este situaţia rezultată din înscrisul aflat la fila 70 din dosarul instanţei de apel emis în aplicarea art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 de autoritatea competentă sub aspectul determinării unor bunuri disponibile pe raza Municipiului Iaşi şi care probează împrejurarea că astfel de bunuri nu există, chiar dacă o suprafaţă de teren este identificată ca fiind liberă printr-un raport de expertiză.
Totodată, s-a constatat prin raportul de expertiză efectuat în cauză că pe acest teren se află spaţii verzi şi sunt edificate zece garaje. Aşa cum rezultă din înscrisurile depuse în faza de judecată a apelului, garajele existente sunt amplasate în baza autorizaţiilor de construire nr. 180/1978 şi 55/1979.
Prin urmare, cât timp pe terenul în litigiu există astfel de construcţii autorizate şi spaţii verzi, el nu reprezintă un teren liber a cărui atribuire în compensare să fie posibilă în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Stabilirea unor obligaţii alternative în sarcina intimatului având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii în echivalent este posibilă, faţă de dispoziţiile legale aplicabile în materie [art. 1 alin. (2) şi art. 26 din Legea nr. 10/2001].
În cazul în care entitatea obligată la restituire nu poate identifica bunurilor disponibile care ar putea fi acordate în compensare, prin stabilirea unei obligaţii alternative în sarcina acestei unităţi, executarea hotărârii judecătoreşti nu devine imposibil de realizat, întrucât va subzista obligaţia de acordare a despăgubirilor în condiţiile legii speciale.
Pe de altă parte, afişarea lunară a evidenţei bunurilor disponibile care pot fi acordate în compensare este o obligaţie legală ce incumbă entităţii învestite în baza prevederilor art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, iar nu o simplă facultate lăsată la aprecierea discreţionară a acesteia, aşa cum se susţine prin motivele de recurs.
În consecinţă, în mod legal în cauză a fost avută în vedere ordinea de preferinţă a acordării măsurilor reparatorii, astfel cum aceasta rezultă din prevederile legale, scopul stabilirii alternative a acestor obligaţii fiind tocmai acela de a evita pronunţarea unei hotărâri imposibil de executat.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii D.I., C.I., C.T., C.C., R.I., C.A. şi C.G. împotriva deciziei nr. 201 din 16 decembrie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4770/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4766/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
