ICCJ. Decizia nr. 4806/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4806/2010
Dosar nr. 3143/120/2007
Şedinţa publică din 30 septembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată a pârâţilor C.E., P.G., S.R., S.D., L.N. şi H.I., înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa la 08 iulie 2005, reclamanta SC V. SA a solicitat obligarea acestora la plata contravalorii lucrărilor de investiţii, efectuate la Complexul P. din Munţii Bucegi şi acordarea unui drept de retenţie asupra imobilelor(clădirea principală, casa cabanierilor şi cabana principală) până la plata efectivă a dezdăunărilor, cu motivarea că sentinţa civilă nr. 1589 din 27 decembrie 1999 a Judecătoriei Pucioasa prin care a fost obligată să respecte pârâţilor dreptul de proprietate asupra complexului menţionat, devenită irevocabilă, a fost modificată în sens contrar ca urmare a revizuirii promovată de SC V. SA Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în anulare declarat de procurorul general, menţinând prin Decizia pronunţată în dosarul 3840/2003 sentinţa judecătoriei.
S-a mai arătat că recursul în anulare se referă la faptul că deşi clădirile ce compun Complexul P. sunt construite de societate, aceasta nu este proprietara edificiilor întrucât proprietarii terenului devin prin accesiune şi proprietarii clădirilor, reclamanta fiind îndreptăţită la acordarea despăgubirilor.
În drept s-au invocat prevederile art. 494 şi art. 992 C. civ.
Pârâţii au formulat întâmpinare, invocând excepţiile netimbrării cererii şi lipsei calităţii procesuale active şi pasive, expunând istoricul imobilelor, arătând că bunurile în litigiu au fost edificate de autorul acestora S.P., preluate în mod abuziv de statul comunist prin ordin de rechiziţie şi folosite de diverse întreprinderi printre care nu poate justifica nici un drept asupra lor.
Prin sentinţa civilă nr. 1601 din 06 decembrie 2006, Tribunalul Dâmboviţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, reţinând că cerinţa timbrajului a fost satisfăcută pe parcursul judecăţii şi că nu s-a mai stăruit în cealaltă excepţie. A respins acţiunea reclamantei care a fost obligată la 2000 lei cheltuieli de judecată.
Curtea de Apel Ploieşti a admis apelurile părţilor prin Decizia civilă nr. 92 din 26 februarie 2007 şi a desfiinţat sentinţa cu trimiterea cauzei spre rejudecare cu argumentarea că deşi pârâtul S.D. a decedat pe parcursul procesului la prima instanţă, a figurat în continuare ca parte în litigiu aşa încât hotărârea pronunţată în aceste condiţii este lovită de nulitate.
Dosarul s-a înregistrat sub nr. 3143/120/2001.
Examinând cererea formulată prin prisma probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile în materie, tribunalul a apreciat-o întemeiată în parte reţinând că autorul pârâţilor, S.P., a avut în proprietate în zona Padina, un teren şi un complex turistic, testate succesorilor săi care le-au stăpânit până în anul 1948 când au fost rechiziţionate de statul comunist; în 1954 cabana Padina a fost demolată de I.S.R.B.C. Sinaia (întreprindere de stat), în 1955 s-a început construcţia cabanei noi, pe acelaşi amplasament, cu finanţarea Consiliului Central al Sindicatelor, în anul 1964 s-au realizat renovări şi extinderi din finanţarea O.J.T. Prahova iar în anul 1983 s-a început edificarea unei noi cabane cu finanţarea O.J.T. Dâmboviţa, pe amplasamentul uneia existente(evoluţia în timp a modificărilor constructive este expusă în expertiza de la filele 157 şi următoarele din dosarul 5006/2005 al Tribunalului Dâmboviţa).
Prin sentinţa civilă nr. 781 din 31 ianuarie 1992 a Judecătoriei Târgovişte, s-a admis plângerea petiţionarei C.E. formulată în contradictoriu cu Comisia judeţeană Dâmboviţa de fond funciar, dispunându-se reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea acesteia pentru 10 ha teren păşune, situat în Muntele Padina. Hotărârea a fost urmată de emiterea Ordinului prefectului nr. 10 din 30 ianuarie 1995 pentru această suprafaţă. Persoana îndreptăţită s-a înscris provizoriu cu acest imobil în Cartea Funciară, potrivit încheierii din 30 noiembrie 1999 pronunţată în dosarul nr.285 al Judecătoriei Pucioasa.
Judecătoria Pucioasa a admis acţiunea reclamantei SC V. SA, prin sentinţa civilă nr. 733 din 28 mai 1997, în contradictoriu cu D.S. Târgovişte şi a constatat că aceasta are un drept de proprietate asupra terenului de 7957 mp, aferent cabanei P.
Aceeaşi instanţă, prin sentinţa civilă nr. 1589 din 27 decembrie 1999, a admis acţiunea în revendicare promovată de reclamanţii C.E., P.G., L.N., H.I. şi S.A., obligând pârâta SC V. SA să le lase în deplină proprietate şi posesie C.T.P. din Munţii Bucegi.
Ca urmare a acestei sentinţe, persoanele recunoscute ca proprietare ale imobilelor, au încheiat cu SC P.C., la 29 decembrie 2000, contractul de locaţie de gestiune, pentru perioada 01 mai 2001-31 decembrie 2001, societatea obligându-se să achite contravaloarea chiriei şi să efectueze lucrările de întreţinere, reparaţii şi să înlocuiască elementele de construcţie, potrivit termenilor contractuali (filele 96-98 din dosarul 3143/120/2007).
La 15 februarie 2002, Judecătoria Pucioasa a admis acţiunea reclamantei SC V. SA împotriva pârâţilor Comisia locală de fond funciar Moroieni, Comisia judeţeană Dâmboviţa, C.E. şi S.A., constatând nulitatea parţială a Ordinului prefectului nr. 10/1995, pentru suprafaţa de 7955 mp teren aferent cabanei P. Hotărârea (nr. 152) a devenit definitivă şi irevocabilă prin deciziile civile nr. 559 din 20 mai 2002 a Tribunalului Dâmboviţa şi nr. 457 din 18 aprilie 2003 a Curţii de Apel Târgu Mureş.
Potrivit sentinţei civile nr. 1454 din 12 octombrie 2001 a Judecătoriei Pucioasa, a fost respinsă cererea de revizuire a sentinţei civile nr. 1589 din 27 decembrie 1999 a aceleiaşi instanţe, formulată de revizuienta SC V. SA, soluţia fiind schimbată de Tribunalul Dâmboviţa prin admiterea apelului (Decizia nr. 274 din 20 martie 2002), admiterea cererii de revizuire şi schimbarea hotărârii nr. 1589 din 27 decembrie 1999, în sensul respingerii acţiunii în revendicare formulată de reclamanţii C.E., P.G., L.N., H.I. şi S.A.. Decizia a devenit irevocabilă prin Decizia nr. 148J din 08 iulie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit deciziei nr. 5915 din 05 iulie 2005, a admis recursul în anulare declarat împotriva ultimelor două decizii de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi, casându-le, a menţinut sentinţa civilă nr. 1454/2001 a Judecătoriei Pucioasa.
Faţă de cele statuate mai sus, în litigiul pendinte reclamanta SC V. SA a solicitat obligarea proprietarilor terenului şi construcţiilor la plata contravalorii investiţiilor efectuate prin lucrările noi de construcţii şi îmbunătăţirile aduse clădirilor, identificate prin expertiza întocmită.
Pârâţii susţin în esenţă că cererea este îndreptată greşit împotriva lor pentru că în conformitate cu dispoziţiile art. 49 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 despăgubirile puteau fi solicitate numai statului, iar în privinţa cererii de sechestru judiciar se solicită respingerea ca inadmisibilă, pentru neîndeplinirea condiţiilor legale înscrise în art. 598 C. proc. civ.
Chiar dacă reclamanta a fost sancţionată contravenţional de Primăria comunei Moroieni pentru edificarea unei cabane, fără autorizaţie de construcţie, conform procesului verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr. 3575 din 12 august 2004, această împrejurare relevă numai nerespectarea regimului autorizării construcţiilor reglementat de Legea nr. 50/1991 şi nu demonstrează reaua credinţă, aşa cum pretind pârâţii.
In spiritul deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport cu cele arătate, în temeiul art. 494 C. civ., reclamanta este îndreptăţită la plata despăgubirilor, altfel pârâţii se îmbogăţesc fără justă cauză.
Cuantumul acestora a fost determinat prin expertiza întocmită la prima judecată a fondului, a fost acordat numai pentru cabana principală, cabana nouă şi casa cabanierului astfel cum au fost solicitate prin cererea introductivă (1.998.8501ei).
In privinţa susţinerii pârâţilor conform căreia o serie de lucrări de reparaţii şi de întreţinere curentă au fost executate de SC P.C., s-a reţinut că nu au depus nici un înscris doveditor al acestora, iar în lucrarea de specialitate s-a menţionat că au fost cuprinse pe costuri (fila 162 dosar 5006/2005).
Tribunalul Dâmboviţa, prin sentinţa civilă nr. 847 pronunţată la 20 septembrie 2007 a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC V. SA Târgovişte, prin reprezentat legal I.C., în contradictoriu cu intimaţii C.E., P.G., S.R., L.N.V., H.I.C. şi S.E. moştenitoarea defunctului S.D., fiind obligaţi pârâţii să-i achite reclamantei contravaloarea lucrărilor de investiţii efectuate a Complexul P., în cuantum de 1.998.850 lei.
Prin aceeaşi sentinţă s-a respins capătul de cerere privind acordarea dreptului de retenţie până la plata despăgubirilor, s-a respins cererea privind instituirea sechestrului judiciar, fiind obligaţi pârâţii la 26.980 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei civile sus menţionată au declarat apel pârâţii C.E., P.G., L.N.V., H.I.C., S.R. şi S.E., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru următoarele motive:
Prima critică se referă la faptul că greşit s-a respins excepţia lipsei procesuale pasive a apelanţilor.
Se susţine, de asemenea, că din actele dosarului, rezultă că imobilul în litigiu a fost şi este proprietatea autorului lor P.S. şi respectiv al acestora, iar faptul că statul a folosit şi a exploatat acest imobil în scopuri turistice, nu îndreptăţeşte nici statul, nicio altă persoană fizică sau juridică să pretindă că ar fi dobândit vreun drept asupra imobilului, în condiţii legale.
A doua critică se referă la faptul că, greşit s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, întrucât reclamanta SC V. SA a intrat în posesia complexului Padina prin contractul de vânzare cumpărare de acţiuni, cu plata integrală, nr. 19/2002, contract prin care se atestă că Ministerul Turismului, în calitate de vânzător şi reclamanta, în calitate de cumpărător, a intervenit acest contract prin care s-a transmis reclamantei un număr de 228.967 de acţiuni cu valoare toată de 5.724.175 mii lei, reprezentând 76, 9296% din valoarea capitalului social subscris al societăţii, astfel că reclamanta a cumpărat numai acţiuni, nu şi dreptul de proprietate asupra complexului P.
Pe fondul cauzei, apelanţii critică sentinţa ca fiind nelegală şi netemeinică pentru următoarele considerente:
Se critică sentinţa, pentru că instanţa a reţinut în mod greşit că reclamanta este constructor de bună credinţă, motivându-şi această susţinere pe dispoziţiile HG nr. 1041/1990, Ordinul nr. 154/1991, acte care, susţine instanţa, au fost de natură să creeze societăţii nu un drept de proprietate, ci aparenţa acestui drept real şi implicit credinţa că era proprietara imobilelor.
Se critică, de asemenea, sentinţa instanţei de fond întrucât acţiunea introductivă de instanţă nu este dovedită, astfel că, în mod greşit, instanţa de fond şi-a însuşit, în totalitate, concluziile raportului de expertiză, mai ales că, potrivit art. 1169 C. civ., reclamantul trebuia să dovedească, mai întâi, necesitatea efectuării lucrărilor, să le stabilească şi caracterul , respectiv lucrări de întreţinere necesare şi utile şi lucrări de investiţie pentru care trebuia să producă dovezi, precum şi dovada că a avut acordul proprietarului sau a statului, pentru perioada în care se afla în posesia acestuia.
Apreciază apelanţii că în mod greşit instanţa de fond a respins efectuarea unei contraexpertize care se impunea datorită neconcordanţei între expertiză întocmită de expert G. şi coraportul întocmit de expert I.L., în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor.
Referitor la cheltuielile de judecată, apelanţii arată că nu sunt de acord cu plata acestora, întrucât acţiunea trebuia respinsă, reclamanta fiind de rea credinţă.
În şedinţa de judecată din 10 ianuarie 2008, în baza dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ. s-a dispus completarea probelor cu acte, interogatorii şi expertiză în construcţii.
Raportul de expertiză în construcţii a fost întocmit de expert C.M., ce a fost completat de către acelaşi expert, ca urmare a încuviinţării obiecţiunilor formulate atât de apelant cât şi de intimată.
Examinând sentinţa apelată, prin prisma criticilor formulate, a actelor şi lucrărilor dosarului, a dispoziţiilor legale ce au incidenţă în soluţionarea apelului, Curtea de Apel Ploieşti prin Decizia civilă nr. 270/2008 a reţinut că acesta este fondat.
S-a respins şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, întrucât între apelanţi şi reclamanta intimată există raportul juridic determinat de admiterea acţiunii în revendicare de către apelanţi şi contractul de vânzare-cumpărare nr. 19/2002.
A fost reţinut ca fondată critica apelanţilor, în sensul că reclamanta este constructor de rea credinţă, întrucât prin HG nr. 1041/1990 şi Ordinul 154/1991, intimata nu a obţinut vreun drept de proprietate asupra imobilelor.
Prin expertiza în construcţii - refacere - efectuată de către expert C.M. s-a stabilit că valoarea totală a materialelor şi a muncii prestate este în cuantum de 727.436,20 lei.
În speţa de faţă, din valoarea sus menţionată de 727.436,20 lei s-au scăzut cheltuielile voluptorii, care sunt calculate de expert, atât în varianta I, cât şi în varianta a II a, la suma de 386.392 lei, astfel că, contravaloarea îmbunătăţirilor necesare si utile la care au fost obligaţi pârâţii apelanţi către reclamantă , este de 341.044, 20 lei, conform art. 494 alin. (3) C. civ.
În consecinţă, în baza dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ. Curtea a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa tribunalului, în sensul că a obligat pârâţii la plata sumei de 341.044, 20 lei, către reclamantă, reprezentând contravaloarea investiţiilor efectuate la imobilele în litigiu, astfel cum rezultă din raportul de expertiză - refacere C.M. , fila 354 dosar apel.
În ceea ce priveşte critica privind obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată, Curtea a reţinut că este nefondată, întrucât s-a admis apelul şi s-a schimbat în parte sentinţa tribunalului, numai în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor.
S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei civile.
In baza dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., a fost obligată intimata reclamantă, la plata către apelanţi, a sumei de 19393 cheltuieli de judecată, cheltuieli reprezentând onorariul de expertiză şi onorariul de avocat.
Împotriva deciziei civile nr. 270 din 27 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul 3143/120/2007 a declarat recurs reclamanta SC V. SA care a invocat cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Se susţine că, în urma revenirii de către completul de judecata la măsura de stabilire a obiectivelor expertizei de către expertul desemnat de instanţă, şi în urma faptului că, instanţa deşi a constatat ca expertul a refuzat sa răspundă la obiectivele stabilite, s-a respins cererea de a-l obliga pe expert să evalueze hotelul cu cinci etaje construit, s-a depus cerere de recuzare a judecătorilor curţii şi a preşedintelui Curţii de Apel Ploieşti.
Completul de judecată a refuzat să ia măsura legală şi apoi acelaşi complet de judecată, compus tot din judecătorii recuzaţi a respins cererea ca inadmisibilă, dar a motivat-o ca neîntemeiată întrucât au stabilit că cererea de recuzare trebuia motivată separat pentru fiecare judecător în parte, constatare care trebuia făcută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Se susţine pe fond, că în mod greşit instanţa Curţii de Apel a admis apelul şi a modificat sentinţa tribunalului care stabilea valoarea investiţiilor SC V. la Complexul P.
Se mai consideră că refuzul expertului de a evalua hotelul nou construit a avut ca rezultat stabilirea valorii investiţiilor la valoarea de 7.274.362.000 lei vechi.
Mai mult decât atât, expertul a subevaluat lucrările de investiţii de la cabana principală şi casa cabanierului şi a refuzat să argumenteze înlăturarea evaluării făcute de expertul C.L., evaluare care a pus în evidenţă temeinicia sentinţei pronunţate de instanţa de fond.
Împotriva deciziei au declarat recurs şi pârâţii care au criticat-o pentru următoarele considerente:
Greşit instanţa de apel a respins cele două excepţii de ordine publică, respectiv lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor şi lipsa calităţii procesuale active a reclamantei intimate SC V. SA. Nu s-a avut în vedere că principiul răspunderii pentru îmbunătăţirile efectuate de chiriaşi la imobilul preluat abuziv se regăseşte în art. 49 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Se mai susţine greşita interpretare a art. 494 C. civ., şi a art. 644- 645 C. civ.
O altă critică vizează incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece Decizia ar fi contradictorie sub aspectul despăgubirilor şi a modalităţii de calcul, ele contravenind expertizei efectuate de expert C.
La dosarul cauzei părţile au depus contractul de vânzare-cumpărare nr. 2663 din 15 iulie 2010 şi nr. 2664 din 15 iulie 2010 prin care se atestă vânzarea-cumpărare imobilelor ce fac obiectul litigiului dedus judecăţii şi în cuprinsul cărora părţile declară că înţeleg să renunţe la toate litigiile existente, respectiv dosarul nr. 3143/120/2007 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi dosarul nr. 1839/120/2007 aflat pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, în condiţiile art. 247 C. proc. civ.
S-a mai consemnat în cuprinsul acestor înscrisuri că părţile nu mai au pretenţii una împotriva celeilalte cu privire la imobilul ce face obiectul contractelor respective.
Analizând recursurile declarate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea sunt fondate pentru considerentele ce succed:
Dispoziţiile art. 247 C. proc. civ. prevăd că, dacă reclamanta doreşte să renunţe la însuşi dreptul subiectiv pretins, aceasta se poate face în şedinţă sau prin înscris autentic.
În aplicarea principiului disponibilităţii, care guvernează procesul civil, principiu în conţinutul căruia intră şi dreptul de a face acte de dispoziţie sub forma renunţării la dreptul pretins, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va analiza cauza din perspectiva prevederilor art. 247 C. proc. civ.
Astfel, se va verifica dacă din cuprinsul înscrisurilor ataşate la dosar rezultă voinţa neechivocă şi expresă a părţii de a renunţa la însuşi dreptul subiectiv pretins.
Înscrisurile depuse de părţi la dosarul cauzei sunt înscrisuri autentice, în cuprinsul celor două contracte de vânzare-cumpărare nr. 2663 din 15 iulie 2010 şi nr. 2664 din 15 iulie 2010, a imobilelor ce fac obiectul litigiului, fiind inserată acea manifestare de voinţă a reclamantei de a renunţa la dreptul pretins, în dosarul nr. 3143/120/2007 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în condiţiile art. 247 C. proc. civ. S-a mai consemnat în aceleaşi înscrisuri că părţile înţeleg să nu mai aibă pretenţii una împotriva celeilalte privitor la imobilele în discuţie.
Fiind exprimată voinţa neechivocă şi expresă a reclamantei SC V. SA de a renunţa la însuşi dreptul pretins, în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va face aplicarea dispoziţiilor art. 247 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd că, atunci când se renunţă la însuşi dreptul pretins, instanţa va da o hotărâre prin care va respinge cererea în fond şi va hotărî asupra cheltuielilor.
Pentru aceste considerente, se vor admite recursurile declarate şi în baza art. 314 C. proc. civ., se vor casa Decizia civilă nr. 270 din 27 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti şi sentinţa civilă nr. 847 din 20 septembrie 2007 a Tribunalului Dâmboviţa şi pe fond se va respinge acţiunea formulată de reclamanta SC V. SA.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanta SC V. S.A şi pârâţii P.G., H.L.E., H.H.S., C.E., L.N.V., H.I.C., S.R., S.E. împotriva deciziei civile nr. 270 din 27 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia recurată şi sentinţa civilă nr. 847 din 20 septembrie 2007 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia civilă, şi, pe fond, respinge acţiunea reclamantei SC V. S.A.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4807/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4805/2010. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
