ICCJ. Decizia nr. 4810/2010. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4810/2010
Dosar nr. 8871/1/2009
Şedinţa publică din 30 septembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia în anulare înregistrată la data de 11 noiembrie 2009, numitul G.N. a solicitat anularea deciziei civile nr. 8330 din 15 octombrie 2009 prin care i-a fost respins recursul ca nefondat.
Deşi se invocă în drept incidenţa dispoziţiilor art. 317 şi art. 318 C. proc. civ., contestatorul nu precizează motivele pe care îşi întemeiază contestaţia.
Analizând contestaţia în anulare formulată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 145 din 10 iulie 2002, Tribunalul Argeş, secţia civilă, a admis în parte acţiunea, i-a obligat pe pârâţii SC A. SA şi G.N. să restituie reclamantei imobilul, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între aceşti pârâţi şi a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de A.P.A.P.S. cu SC A. SA.
Prin Decizia civilă nr. 85 din 18 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Piteşti a fost respins apelul declarat de pârâta SC A. SA împotriva sentinţei.
Prin Decizia nr. 5389 din 30 septembrie 2004 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de aceeaşi pârâtă, a casat Decizia şi sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte a reţinut că ambele instanţe au făcut o analiză incompletă a materialului probator administrat şi au lăsat nerezolvate aspecte esenţiale, inclusiv excepţii cu o influenţă fundamentală asupra soluţiei.
Rejudecând pricina, Tribunalul Argeş, secţia civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 103 din 6 aprilie 2007, prin care a respins excepţiile invocate, puse în discuţie potrivit indicaţiilor instanţei de recurs, a admis în parte acţiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 664 din 15 februarie 2001 intervenit între SC A. SA şi G.N., pe care i-a obligat să restituie reclamantei imobilul situat în Piteşti, compus din 319 mp teren şi construcţie P+1, respingând totodată cererea privind constatarea nulităţii contractului nr. 170 din 11 martie 1999 încheiat între F.P.S. şi SC A. SA.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Excepţia autorităţii de lucru judecat a fost reţinută în raport de Decizia nr. 296 din 7 februarie 2001 a Curţii de Apel Piteşti, pe de o parte, pentru că acţiunea în revendicare fiind respinsă nu poate determina prin dispozitivul său cu putere de lucru judecat într-o altă cauză, care are alt obiect, iar, pe de altă parte, pentru că potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 prin imobile preluate abuziv se înţeleg şi cele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950, iar la lit. h) sunt evidenţiate imobilele preluate fără titlu valabil.
Prin Decizia menţionată s-a statuat numai asupra existenţei unui titlu valabil la preluarea de către stat a imobilului în litigiu, în timp ce art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001 nu face distincţie între imobile preluate cu titlu valabil sau fără titlu valabil potrivit Decretului nr. 92/1950, toate fiind considerate preluări abuzive de către stat, imobilele urmând a fi restituite în natură potrivit art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 7 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, nici aceasta a fost primită deoarece, prin dispoziţia nr. 652/2001, Primarul municipiului Bucureşti i-a atribuit reclamantei terenul liber aflat în deţinerea unităţii administrativ-teritoriale, iar pentru imobilul ce face obiectul acestui litigiu, aflat în deţinerea unei alte persoane, nu se putea contesta dispoziţia şi nici nu i se poate reproşa reclamantei că nu a utilizat procedura contestaţiei prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6523 din 15 februarie 1946, reclamanta a făcut dovada calităţii de proprietară a imobilului în litigiu, ce a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, ceea ce constituie o preluare abuzivă în înţelesul art. 2 din respectivul act normativ.
Prin Decizia civilă nr. 38 din 20 februarie 2008, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul G.N. împotriva sentinţei.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:
În ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat, aceasta nu poate fi reţinută, deoarece cauza acţiunii de faţă este diferită decât cea a acţiunii soluţionate prin Decizia civilă nr. 296/2001 a Curţii de Apel Piteşti.
Deşi există o identitate a cauzei cererii de chemare în judecată (causa debendi), nu există o identitate a cauzei acţiunii (causa petendi).
Procedând la compararea titlurilor, s-a constatat că în mod corect tribunalul a dat preferinţă titlului reclamantei, în condiţiile în care imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, aşa încât acesta nu a putut să transmită valabil dreptul său de proprietate.
În atare situaţie, cumpărătorul a fost considerat de bună-credinţă, mai ales că reclamanta solicitase încă din anul 1990 retrocedarea imobilului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul G.N., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat recurentul susţine următoarele:
1. Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., nerespectând statuările deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare referitoare la autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 296/2001 a Curţii de Apel Piteşti privitoare la valabilitatea titlului statului.
2.Au fost încălcate dispoziţiile generale cuprinse în Legea nr.10/2001, singurele permise a fi utilizate într-o acţiune în revendicare formulată după intrarea în vigoare a legii speciale.
Nu poate fi primit punctul de vedere potrivit căruia este admisibilă o acţiune formulată pe dreptul comun şi ulterior intrării în vigoare a legii speciale, deoarece inadmisibilitatea unei astfel de acţiuni nu presupune o îngrădire a accesului la justiţie.
3. Au fost încălcate prevederile art. 480 C. civ., deoarece în urma comparării titlurilor instanţa trebuia să constate că titlul prezentat de societatea comercială pârâtă şi, pe cale de consecinţă, de recurent este preferabil titlului prezentat de reclamantă.
Imobilul în litigiu a fot preluat de stat cu titlu valabil, reclamanta fiind majoră la data naţionalizării, actele depuse de aceasta referitoare la meseria avută la acea dată privindu-l pe tatăl său, şi nu pe ea în calitate de proprietară a bunului expropriat.
4. A fost încălcat principiul ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului în actele translative de proprietate cu titlu oneros în momentul în care s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat între recurent şi societatea comercială pârâtă.
În acest sens, art. 50 din Legea nr. 10/2001 cuprinde dispoziţii exprese şi, chiar în situaţia în care s-ar aprecia că titlul statului nu a fost unul valabil, iar imobilul nu putea fi transmis societăţii, buna sa credinţă salva actul de la declararea nulităţii, iar bunul nu putea fi restituit reclamantei.
Recurentul consideră că a fost de bună-credinţă la încheierea contractului, deoarece la acea dată imobilul nu era supus vreunui litigiu şi nici vreunei cereri de restituire în natură.
La data încheierii contractului, societatea comercială nu fusese notificată în temeiul Legii nr. 10/2001, o asemenea notificare fiind comunicată pentru prima dată la data de 26 iulie 2001, sub nr. 833/2001.
1. Nu s-a reţinut că instanţa de apel nu s-ar fi conformat indicaţiilor din Decizia de casare şi ar fi nesocotit o problemă de drept dezlegată de aceasta, în sensul art. 315 C. proc. civ.
Instanţa de recurs, casând hotărârile anterioare cu trimiterea cauzei spre rejudecare, a indicat instanţei de trimitere să soluţioneze excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată în apărare, dar, totodată, să ţină seama şi de prezumţia autorităţii de lucru judecat, prezumţie care, fără a impune întrunirea triplei identităţi, de obiect, de părţi şi de cauză între două acţiuni, obligă instanţa să nu contrazică ceea ce s-a stabilit revocabil într-o hotărâre anterioară.
Tribunalul şi curtea de apel au reţinut că în cea de-a doua acţiune nu operează autoritatea de lucru judecat, deoarece diferă cauza juridică, adică situaţia de fapt calificată juridic, dar că nici nu se încalcă puterea de lucru judecat a primei hotărâri sub aspectul contestat în cauză, cel al valabilităţii ori nevalabilităţii titlului statului.
Astfel, Curtea de apel a stabilit că în primul litigiu instanţa a verificat valabilitatea titlului statului în lumina legislaţiei şi jurisprudenţei de la acea dată.
Noţiunea de „titlu valabil" a fost definită în timp în mod diferit, diferenţele fiind determinate în primul rând de legislaţie: Legea nr. 213/1998, Legea nr. 112/1995, HG nr. 20/1996, HG nr. 11/1997, şi Legea nr. 10/2001.
În litigiul precedent instanţa nu a verificat valabilitatea titlului statului în sensul conformităţii decretului de naţionalizare faţă de Constituţie, de tratatele internaţionale la care România era parte şi legile în vigoare la data la care bunul a trecut în patrimoniul statului.
Cu referire la însuşi actul normativ în baza căruia s-a efectuat, naţionalizarea a fost considerată ca fiind legală pentru unicul considerent că reclamanta, chiar minoră fiind, intra sub incidenţa Decretului nr. 92/1050, aşa cum prevedeau dispoziţiile art. V al acestuia, referitoare la aplicarea decretului inclusiv imobilelor copiilor minori.
În cauza de faţă însă, reclamanta a susţinut, în plus, că imobilul a fost cumpărat de părinţii săi pentru cei doi copii ai lor, că nici ea şi nici părinţii ei nu intrau în categoria persoanelor prevăzute de actul de naţionalizare, că imobilul constituia singura sa locuinţă şi nu era folosit pentru obţinerea unor venituri ilicite, că atât ea cât şi fratele său erau minori, iar părinţii erau mici meseriaşi, fiind deci cu toţii exceptaţi de la naţionalizare.
În drept, fără a statua în mod contrar - în sensul că minorii erau exceptaţi de la naţionalizare - şi verificând susţinerile reclamantei, pe care le-au găsit fondate, curtea de apel a reţinut aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, temei juridic care nu putea fi invocat în primul litigiu, iniţiat anterior intrării în vigoare a legii speciale de reparaţie.
2. În ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii, într-adevăr, de principiu, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială de reparaţie pentru proprietarii imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau moştenitorii acestora, o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun nu mai este posibilă, aşa cum susţine recurentul.
În speţă însă, nu i se poate imputa reclamantei că a ignorat prevederile legii speciale de reparaţie.
În primul rând, reclamanta a notificat pe pârâta SC A. SA, în luna iulie 2001, prin intermediul B.E.J. B.E.A., fără ca entitatea notificată să răspundă conform legii.
3. Conform prevederilor art. 2 al Legii nr. 10/2001, reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de stat.
În speţă însă, instanţele au reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil şi că între cei doi pârâţi contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat cu rea-credinţă.
Referitor la nevalabilitatea titlului statului, criticile formulate de recurent privesc exclusiv analiza probelor şi situaţia de fapt reţinută pe baza acestora şi nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ.
Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005 - cu consecinţa că nu mai face distincţie între imobilele preluate cu titlul sau fără titlu valabil, aflate în patrimoniul unor societăţi comerciale integral privatizate şi, pentru acest motiv, exceptate de la restituirea în natură - nu a fost primită.
Aceasta este o critică de nelegalitate a deciziei, care se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar care nu a fost formulată în termenul legal şi, contrar susţinerilor recurentului, nu constituie un motiv de recurs de ordine publică, ce poate fi invocat şi după expirarea termenului de motivare a recursului, prevăzut de art. 303 C. proc. civ.
Dispoziţiile art. 317 C. proc. civ. prevăd că hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, pentru motivele arătate, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului şi anume când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită sau când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică referitor la competenţă.
Art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârea instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Contestatorul nu s-a prezentat în instanţă şi nici nu a depus la dosarul cauzei motivele contestaţiei sale împotriva deciziei civile nr. 8330/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Potrivit dispoziţiilor art. 319 C. proc. civ., contestaţia în anulare se poate face în termen de 15 zile de la data la care contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de 1 an de la data la care hotărârea a rămas irevocabilă, adică de la data pronunţării.
Contestaţia în anulare nu beneficiază de un termen de declarare, şi de un alt termen de motivare însă, deşi cauza a suferit două amânări (20 aprilie 2010 şi 30 septembrie 2010) motivele contestaţiei nu au fost depuse de contestator, astfel că instanţa constată că prezenta contestaţie în anulare nu poate fi primită.
Pentru aceste considerente, se va respinge contestaţia în anulare formulată împotriva deciziei civile nr. 8330/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul G.N. împotriva deciziei civile nr. 8330 din 15 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4809/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4808/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
