ICCJ. Decizia nr. 4825/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4825/2010
Dosar nr. 391/1/2010
Şedinţa publică din 30 septembrie 2010
Asupra cauzei de faţă
I. Judecata în primă instanţă
Prin acţiunea înregistrată la data de 2 iunie 2006 reclamanţii P.I.E. şi P.L. au chemat în judecată pe pârâţii C.L., C.E., Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Braşov prin Primar, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate calitatea lor de proprietari asupra imobilului situat în Braşov, înscris în C.F. nr. 28870 Braşov, nr.top.4818/2/d/I, să constate nevalabilitatea titlului Statului Român de preluare a imobilului, să dispună restabilirea situaţiei anterioare de C.F., prin radierea înscrierilor ulterioare înscrierii dreptului de proprietate al reclamanţilor şi să-i oblige pe pârâţi să le predea posesia imobilului menţionat.
Prin sentinţa civilă nr. 95 din 10 ianuarie 2007 s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Braşov şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Braşov.
Prin sentinţa civilă nr. 440/S din 8 octombrie 2007 Tribunalul Braşov, secţia civilă, a respins excepţiile autorităţii de lucru judecat, a lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Braşov şi a inadmisibilităţii acţiunii; a admis acţiunea formulată de reclamanţi şi s-a constatat calitatea de proprietari a acestora asupra imobilului situat în Braşov, înscris în C.F. 28870 Braşov, nr.top.4818/2/d/I şi nevalabilitatea titlului Statului Român la preluarea în proprietate; a dispus radierea înscrierilor efectuate în C.F. 28870 Braşov, nr.top. 4818/2/d/I ulterior înscrierii dreptului reclamanţilor, a obligat pe pârâţii C.L. şi C.E. să lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă reclamanţilor imobilul identificat mai sus; a obligat pe pârâţi să plătească reclamanţilor în solidar suma de 1000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de către pârâţii C. şi de către Municipiul Braşov, reprezentat de Primar, instanţa a reţinut că în anul 2002 reclamantul a introdus o acţiune similară cu cea de faţă, respinsă prin sentinţa civilă nr. 154/S/2003 a Tribunalului Braşov, definitivă prin respingerea apelului potrivit deciziei civile nr. 83/Ap/2003 a Curţii de Apel Braşov şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 146/R/2006 a aceleiaşi curţi.
Litigiul purtat între părţi anterior prezentului proces vizează acelaşi imobil, dar nu există identitate perfectă de obiect, părţi şi cauză între cele două procese, în speţă nefiind îndeplinită condiţia identităţii de cauză.
Cauza cererii de chemare în judecată este reprezentată de instituţia, categoria juridică sau principiul de drept substanţial pe care se întemeiază pretenţia reclamanţilor, iar Legea nr. 10/2001, act normativ cu profund caracter reparatoriu, instituie principii noi după modificările intervenite prin Legea nr. 247/2005, în concordanţă cu Constituţia României şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru aceste motive, deşi, în principiu, ambele acţiuni sunt întemeiate pe aceleaşi prevederi legale, nu se poate reţine că hotărârea judecătorească anterioară este înzestrată cu puterea lucrului judecat din perspectiva art. 1201 C. civ.
În raport de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, cu referire la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind liberul acces la justiţie, reglementat şi în art. 21 din Constituţia României, excepţia inadmisibilităţii acţiunii este neîntemeiată şi a fost respinsă ca atare.
Chiar dacă Legea nr. 10/2001, ca lege specială, are prioritate faţă de Codul civil, care este dreptul comun în materie de proprietate, în raport de dispoziţiile constituţionale menţionate şi în concordanţă cu cele din art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, cu referire şi la art. 20 din Constituţia României, primează normele care sunt mai favorabile şi justifică acţiunea reclamanţilor.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Braşov, reprezentat prin Primar, invocată de acest pârât, instanţa a reţinut că legiuitorul a înţeles să atribuie o asemenea calitate pârâtului, prin obligaţiile stabilite în sarcina sa conform Legii nr. 10/2001, respectiv emiterea dispoziţiilor de soluţionare a notificărilor privind restituirea în natură sau în echivalent a imobilelor preluate abuziv de către stat, chiar dacă în speţă nu este incidentă această procedură specială.
De asemenea, pârâtul avea în structură, ca regie autonomă de interes local, pe vânzătoarea imobilului către pârâţii C., actuala SC R. SRL Braşov, astfel încât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive este neîntemeiată.
Pe fond, potrivit deciziilor nr. 770 şi nr. 780 din 29 august 1987, imobilul în litigiu, înscris în C.F. 28870 Braşov, top.4818/2/d/I, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, fiind preluat de la reclamanţi, dreptul acestora fiind dobândit prin construire.
Preluarea imobilului rezultă din aceeaşi carte funciară sub B-9, în anul 1996 fiind vândut de către Statul Român, prin administrator SC R. SRL Braşov, foştilor chiriaşi, pârâţii C., care s-au înscris în C.F. 28870, sub B-14 şi 15.
Conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 şi Normelor metodologice de aplicare unitară aprobate prin HG nr. 250/2007, preluarea imobilului în baza Decretului nr. 223/1974 a fost abuzivă şi fără titlu valabil.
Imobilul a fost vândut de o persoană care nu avea calitatea de proprietar şi, în consecinţă, dreptul de proprietate al pârâţilor provine de la un neproprietar, proprietarii de la data preluării păstrând această calitate potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Reclamanţii au solicitat restituirea imobilului încă din 22 mai 2001, prin notificare legală, după ce anterior notificaseră pe pârâţi despre intenţia lor de a solicita restituirea.
Apărarea pârâţilor privind inadmisibilitatea comparării titlurilor în condiţiile în care reclamantul nu a obţinut constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nu a fost reţinută de instanţă, cu motivarea că promovarea acţiunii în revendicare nu este condiţionată de desfiinţarea anterioară a unuia sau altuia dintre titlurile care se compară, această operaţiune presupunând titluri deopotrivă valabile juridic, dar cu relevanţă diferită.
Art. 480 C. civ. consacră dreptul proprietarilor de a dispune în mod exclusiv şi absolut de bunurile lor, iar prin art. 481 se prevede, ca unică situaţie în care proprietatea poate fi cedată, cea privind utilitatea publică, chestiune nedovedită în speţă.
Unul dintre principiile care guvernează sistemul de publicitate imobiliară este şi cel al forţei probante a înscrierilor, acestea având caracter constitutiv de drepturi, ceea ce justifică şi rectificarea cărţii funciare.
În consecinţă, titlul reclamanţilor este anterior celui al pârâţilor, astfel că este mai bine caracterizat decât al acestora şi determină preferabilitatea dreptului primilor.
Judecata în apel
Prin Decizia civilă nr. 32/Ap. din 12 martie 2008 Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelurile declarate de către pârâţi împotriva sentinţei şi i-a obligat pe pârâţi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1190 lei către reclamanţi.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în dosarul nr. 3349/2002 al Tribunalului Braşov, reclamanţii, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Braşov, prin Primar, SC R. SRL Braşov, Consiliul judeţean Braşov, C.L. şi C.E., au solicitat să se constate că imobilul situat în Braşov, a fost preluat abuziv, fără titlu, să se constate nulitatea deciziilor nr. 770 şi 780/1987 ale fostului Consiliu Popular al judeţului Braşov şi nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 20012 din 21 august 1996, restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, radierea dreptului de proprietate al pârâţilor C. şi al Statului Român, reînscrierea reclamanţilor ca proprietari şi obligarea pârâţilor de a le preda în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu.
Cererea de chemare în judecată a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 154 din 7 aprilie 2003 a Tribunalului Braşov, rămasă definitivă prin Decizia nr. 83 din 22 septembrie 2003 a Curţii de Apel Braşov şi irevocabilă prin Decizia nr. 146 din 2 martie 2006 a aceleiaşi curţi. Prin această din urmă hotărâre, s-a statuat că natura abuzivă a preluării imobilului urmează a fi soluţionată în cadrul procedurii speciale instituită de Legea nr. 10/2001, începând cu faza contencioasă, făcându-se trimitere la dispoziţiile art. 48 din actul normativ menţionat.
Nefiind soluţionate pe fond cererea având ca obiect constatarea preluării abuzive a imobilului şi capetele ei accesorii, nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat faţă de acţiunea din prezentul dosar.
Deşi asupra calităţii de proprietari a pârâţilor C., referitor la imobilul în litigiu, instanţa a statuat pe fond, în mod irevocabil, în sensul recunoaşterii acesteia, nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat, deoarece acţiunea de faţă nu are ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei dreptului de proprietate al pârâţilor, ci compararea titlului de proprietate al acestora cu cel al reclamanţilor.
Între părţi a existat şi un alt litigiu, care a format obiectul dosarului nr. 6274/1997 al Judecătoriei Braşov, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta P.L. solicitând, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Braşov, prin Primar, şi Consiliul judeţean Braşov, constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 780 din 29 august 1987 emisă de Comitetul Executiv al fostului Consiliu Popular al judeţului Braşov, precum şi rectificarea intabulării în cartea funciară, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român şi înscrierii dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra cotei de ½ din imobil.
Prin sentinţa civilă nr. 8344 din 12 mai 1998 a Judecătoriei Braşov, pronunţată în dosarul de mai sus, s-a respins cererea de chemare în judecată a reclamantei şi a fost admisă cererea de intervenţie formulată de C.L.; s-a constatat că intervenientul este proprietar asupra imobilului în litigiu, înscris în C.F. 28870 Braşov, nr.top. 4818/2/d/I, sentinţă care a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 2385 din 25 noiembrie 1998 a Tribunalului Braşov şi irevocabilă prin Decizia nr. 1088 din 1 octombrie 1999 a Curţii de Apel Braşov, conform cărora s-au respins căile de atac exercitate.
Nici în privinţa acestei cereri nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat în raport de dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, devenit art. 47 în urma modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, care stabilesc că persoanele îndreptăţite, precum şi cele vătămate într-un drept al lor, cărora li s-au respins, prin hotărâri definitive şi irevocabile, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, acţiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de către stat, pot solicita, indiferent de natura soluţiilor pronunţate, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, în condiţiile prezentei legi.
Curtea de Apel a mai reţinut că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în ceea ce priveşte parcurgerea procedurii administrative prealabile.
Conformându-se acestor dispoziţii legale, reclamanţii au adresat Primăriei municipiului Braşov, notificarea nr. 88 din 22 mai 2001, solicitând restituirea în natură a imobilului, după ce anterior îi notificaseră pe pârâţi cu privire la intenţia de a obţine bunul în natură.
Unitatea deţinătoare nu a emis, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, o dispoziţie motivată prin care să fie soluţionată notificarea şi, ca urmare, instanţa este competentă să statueze asupra acesteia şi asupra valabilităţii titlului statului, fără a se putea invoca autoritatea de lucru judecat, chestiune rezolvată şi prin Decizia pronunţată în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Ca urmare, nu se poate reţine inadmisibilitatea acţiunii de faţă, invocată de apelanţi, în condiţiile în care reclamanţii au dovedit iniţierea procedurii administrative prealabile prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, este admisibilă compararea titlurilor de proprietate ale părţilor şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 deoarece, prin acţiunea de faţă, nu se solicită constatarea valabilităţii titlului reclamanţilor, ci caracterizarea celor două titluri aflate în conflict.
În ceea ce priveşte compararea titlurilor de proprietate, aceasta se analizează în mod diferit, în raport de particularităţile modului de dobândire a dreptului de proprietate. În speţă, titlurile provenind de la autori diferiţi, este prioritar cel al părţii care a dobândit imobilul de la autorul al cărui drept este preferabil.
În prezenta cauză, titlul de proprietate al Statului Român nu a fost valabil întrucât Decretul nr. 223/1974 contravenea Constituţiei din anul 1965 şi Codului civil, precum şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
Acest imobil a fost vândut de o persoană care nu avea calitatea de proprietar, astfel, dreptul de proprietate al pârâţilor C. provine de la un neproprietar, proprietarii de la data preluării păstrând această calitate, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Titlul de proprietate al acestora este preferabil, astfel cum, în mod corect, a reţinut şi prima instanţă.
De asemenea, nu se pune problema bunei-credinţe a chiriaşilor cumpărători şi nici a valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 deoarece promovarea acţiunii de faţă nu este condiţionată de desfiinţarea anterioară a unuia sau altuia dintre titlurile care se compară, această operaţiune presupunând titluri deopotrivă valabile, dar cu relevanţă diferită.
A mai reţinut instanţa de apel că jurisprudenţa invocată de apelanţii C. în cazul hotărârii Raicu contra României este diferită de cea de faţă, deoarece priveşte anularea unei hotărâri judecătoreşti definitive, ca urmare a declarării unui recurs în anulare, chestiune pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat-o ca fiind o ingerinţă în dreptul la un proces echitabil şi încălcând principiul respectării securităţii raporturilor juridice.
În cauza Gabriel contra României, Curtea a apreciat că stabilirea nelegalităţii naţionalizării bunului are drept consecinţă recunoaşterea, indirect şi cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al foştilor proprietari tabulari asupra bunurilor lor. A evidenţiat şi faptul că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi, chiar atunci când este anterioară confirmării în justiţie, în mod definitiv, a dreptului de proprietate al persoanei respective şi a faptului că terţii erau de bună credinţă, reprezintă o privare de bun care, combinată cu lipsa totală a despăgubirilor, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1.
Motivul de apel privind omisiunea instanţei de a se referi la suma de 40.000 lei, încasată de reclamantul P.I.E. de la Statul Român, a fost respins deoarece tribunalul nu a fost sesizat cu un asemenea capăt de cerere, pronunţându-se în limitele învestirii sale.
În ceea ce priveşte critica apelantului pârât Ministerul Economiei şi Finanţelor privind nepronunţarea instanţei asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, aceasta este neîntemeiată întrucât, prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 21 noiembrie 2006, în dosarul nr. 8653/197/2006, Judecătoria Braşov a respins excepţia respectivă, invocată prin întâmpinare, anterior declinării competenţei.
Judecata în recurs
Prin Decizia nr. 8039 din 12 decembrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi C.L. şi C.E., a casat Decizia curţii de apel şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele.
Toţi recurenţii au susţinut că este aplicabilă legea specială, şi anume Legea nr. 10/2001, în cauza de faţă, în raport de data formulării acţiunii şi de intrarea în vigoare a actului normativ menţionat, anterior acestei date. Pârâţii C. au mai arătat că pretenţiile reclamanţilor nu se pot realiza decât prin declanşarea procedurii prevăzute de această lege şi în condiţiile actului normativ respectiv.
În speţă, curtea de apel a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, că procedura administrativă prevăzută de această lege a fost demarată de reclamanţi, prin notificarea trimisă Primăriei municipiului Braşov, care nu a primit însă niciun răspuns, ceea ce a permis instanţei să o soluţioneze, în raport şi de Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Ca atare, stabilind limitele legale de soluţionare a cauzei ca fiind cele ale legii speciale, criticile recurenţilor privind incidenţa acestei legi faţă de dreptul comun au rămas fără suport, curtea de apel dând eficienţă tocmai punctului de vedere al părţilor menţionate în ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil în cauză.
Cu toate acestea, deşi a constatat, fără distincţie, incidenţa în cauză a Legii nr. 10/2001, Curtea de Apel a aplicat, în ceea ce priveşte cererea îndreptată împotriva pârâţilor C., regulile clasice ale acţiunii în revendicare, din perspectiva art. 480 C. civ., şi anume compararea titlurilor de proprietate ale părţilor în ipoteza în care provin de la autori diferiţi, dând eficienţă titlului reclamanţilor, în urma verificării drepturilor autorilor părţilor.
Or, în speţa de faţă, deşi acţiunea în revendicare este admisibilă în ceea ce îi priveşte pe pârâţii persoane fizice deoarece ei nu sunt implicaţi în procedura administrativă reglementată de legea specială pentru obţinerea măsurilor reparatorii de către persoanele îndreptăţite, soluţionarea acesteia nu urmează regulile stabilite pentru cazul acţiunii în revendicare clasice. Astfel, atât în cadrul procedurii demarate prin formularea notificării în contradictoriu cu unitatea deţinătoare a imobilului sau cu entitatea prevăzută de lege pentru rezolvarea acesteia, cât şi în cazul unei acţiuni în revendicare îndreptate împotriva cumpărătorilor imobilului preluat de stat este necesar să se ţină seama de regulile de drept substanţial stabilite în legea specială, care prevăd restituirea în natură în raport de alte criterii decât cele specifice revendicării de drept comun.
Indiferent de natura titlului statului cu privire la preluarea imobilului, aceasta se încadrează în sintagma de „preluare abuzivă" şi generează, ca regulă, restituirea în natură, cu excepţia anumitor cazuri, expres prevăzute de lege, de exemplu, în cel în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale [art. 18 lit. c)] sau, pentru terenuri, în cazul în care nu sunt ocupate (art. 10).
Ca atare, instanţa de apel, deşi a stabilit o anumită calificare pentru acţiunea formulată de reclamanţi şi regimul juridic incident în rezolvarea cauzei ca fiind cel determinat de Legea nr. 10/2001, a aplicat, în mod greşit, în soluţionarea cererii îndreptate împotriva pârâţilor C., dispoziţiile dreptului comun, încălcând cele stabilite iniţial în legătură cu rezolvarea cauzei din perspectiva legii speciale.
Pe de altă parte, procedând la compararea titlurilor aflate în conflict, curtea de apel a examinat în mod unilateral atât jurisprudenţa C.E.D.O., cât şi noţiunea de „bun" în înţelesul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, raportându-le doar la situaţia reclamanţilor, nu şi la titlul de proprietate invocat de pârâţi.
De asemenea, în mod greşit au fost ignorate hotărârile judecătoreşti pronunţate în alte litigii, între aceleaşi părţi, care, chiar dacă nu puteau determina admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat, faţă de diferenţa de cauză juridică, reţinută de curtea de apel, erau relevante din perspectiva chestiunilor de drept dezlegate, privind, de exemplu, recunoaşterea dreptului de proprietate în favoarea pârâţilor, prin menţinerea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de aceştia. Aspectul menţionat este important din perspectiva verificării existenţei unui „bun" în sensul C.E.D.O. şi în ceea ce îi priveşte pe pârâţi.
Curtea de apel a justificat înlăturarea celor stabilite în litigiile anterioare şi raportat la art. 47 din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, dispoziţiile sus-menţionate referindu-se la posibilitatea obţinerii măsurilor reparatorii reglementate de legea specială, indiferent de soluţiile pronunţate în alte procese, inclusiv cele defavorabile reclamanţilor. În primul rând, chiar dacă legea nu distinge în funcţie de persoana pârâţilor din acele procese, asemenea litigii nu pot viza decât pretenţiile îndreptate împotriva reprezentantului statului, iar nu şi cele formulate împotriva unor persoane fizice, persoane care trebuie să se bucure de un tratament juridic egal cu cel al reclamanţilor, la rândul lor, persoane fizice.
De asemenea, renunţarea la beneficiul puterii de lucru judecat a unor hotărâri judecătoreşti, reglementată de legiuitor în cuprinsul art. 47 nu poate fi realizată în numele unor pârâţi, alţii decât reprezentantul statului, deoarece, astfel cum deja s-a arătat, drepturile acestora din urmă nu pot fi ignorate şi trebuie să se bucure de un tratament egal cu drepturile reclamanţilor.
Pe de altă parte, ulterior pronunţării deciziei recurate şi pe parcursul soluţionării prezentului dosar, dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 10/2001 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1055 din 9 octombrie 2008, publicată în M.Of. nr. 737 din 30 octombrie 2008.
În concluzie, cele stabilite anterior în litigiile desfăşurate între părţile din cauza de faţă, nu pot fi înlăturate din perspectiva chestiunilor de drept relevante pentru litigiul de faţă.
În plus, conform C.E.D.O. şi a jurisprudenţei create în aplicarea Convenţiei, Curtea de Apel trebuia să ţină seama în soluţionarea cauzei nu numai de principiul garantării şi ocrotirii dreptului de proprietate, care trebuia analizat din perspectiva noţiunii de „bun" raportat la toate părţile care invocă un asemenea drept, dar şi de alte principii statuate, respectiv cel al stabilităţii raporturilor juridice, ceea ce implica şi evaluarea riscului suportării unei ingerinţe în dreptul lor, disproporţionată cu scopul urmărit, în persoana tuturor părţilor care pretind acelaşi drept asupra imobilului.
În concluzie, cum instanţa de apel a aplicat criterii diferite faţă de actul normativ pe care l-a avut în vedere în soluţionarea cauzei, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului cauzei, soluţia care se impune este de admitere a recursurilor şi de casare a deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii litigiului spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, urmând a se ţine seama de dispoziţiile legii speciale, dar şi de toate principiile consacrate în C.E.D.O., astfel cum deja au fost expuse în cele precedente.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor, aceasta este întemeiată parţial, pentru acele cereri care au legătură cu dispoziţiile legii speciale şi cu persoanele prevăzute de această lege să soluţioneze pretenţiile reclamanţilor. Astfel, constatarea nevalabilităţii titlului statului se poate verifica şi în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, în care reprezentantul statului, abilitat să rezolve demersul reclamanţilor, este unitatea deţinătoare a bunului, în speţă, Municipiul Braşov, reprezentat de Primar. De asemenea, Ministerul Economiei şi Finanţelor, ca reprezentant al statului, nu are posesia imobilului, în consecinţă, nu ar putea fi obligat în cadrul acţiunii în revendicare formulate de către reclamanţi.
Respingerea excepţiei este însă justificată de cererea de restabilire a situaţiei anterioare de carte funciară, deoarece, ulterior preluării bunului de la reclamanţi, Statul a fost menţionat în cartea funciară, ca proprietar tabular, reclamanţii au solicitat radierea tuturor drepturilor înscrise în favoarea altor persoane, în consecinţă, inclusiv a dreptului Statului, şi cum în această materie, nu există reguli speciale de reprezentare, pârâtul menţionat urmează să reprezinte Statul, faţă de dispoziţiile enunţate mai sus.
În concluzie, în ceea ce priveşte această cerere, Ministerul Economiei şi Finanţelor participă în proces, în calitate de pârât, ca reprezentant al Statului.
De asemenea, în raport de modalitatea de reparaţie care va fi stabilită de instanţa de apel în favoarea reclamanţilor, în urma verificării tuturor aspectelor menţionate, dacă este cazul, vor fi avute în vedere şi dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 10/2001 [nu ale art. 11 alin. (2)], cum greşit a susţinut recurentul pârât deoarece acestea vizează imobile expropriate, în speţă, imobilul fiind preluat în baza Decretului nr. 223/1974), care condiţionează restituirea în natură de rambursarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare. Obligaţia rambursării se dispune indiferent de existenţa sau nu a unei cereri în acest sens, deoarece este o obligaţie stabilită de lege în sarcina persoanei care obţine o asemenea modalitate de reparaţie.
II. Judecata în apel
Rejudecând apelurile după casarea cu trimitere, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi conflicte de muncă şi asigurări sociale, a pronunţat Decizia civilă nr. 138 din 17 noiembrie 2009, prin care a admis apelurile formulate de pârâţii Ministerul Economiei şi Finanţelor prin D.G.F.P. Braşov, C.L. şi C.E., a schimbat în parte sentinţa şi a respins acţiunea formulată de reclamanţi, păstrând dispoziţia de respingere a excepţiei autorităţii lucrului judecat.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, aceasta nu mai poate fi reanalizată, deoarece reprezintă o chestiune dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia de casare, în sensul că acest pârât are calitate procesuală în raport de cererea de restabilire a situaţiei anterioare de carte funciară.
Referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat, aceasta a fost corect respinsă prin sentinţa tribunalului, deoarece prin acţiunea dedusă judecăţii în cauza de faţă reclamanţii au solicitat să li se constate calitatea de proprietari asupra imobilului în litigiu şi să se restabilească situaţia de carte funciară în baza comparării titlurilor, cu obligarea pârâţilor la predarea posesiei imobilului.
Anterior prezentei acţiuni între părţi au mai existat alte două litigii.
Primul a avut ca obiect cererea reclamantei P.L. de a se constata nulitatea deciziei de preluare a imobilului reclamanţilor nr. 780/1997, litigiu în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 8344/1998 a Judecătoriei Braşov, prin care s-a respins acţiunea reclamantei şi s-a admis cererea de intervenţie formulată de C.L. constatându-se calitatea de proprietar a acestuia prin cumpărare asupra imobilului în litigiu. Sentinţa a rămas definitivă şi irevocabilă ca urmare a respingerii apelului şi recursului prin Decizia nr. 2385/A/1998 a Tribunalului Braşov şi respectiv Decizia nr. 1088/R/1999 a Curţii de Apel Braşov.
În raport de acest litigiu nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat, întrucât nu este îndeplinită tripla identitate de părţi – P.I.E. nu a fost parte, iar pârâţii C. au avut calitatea de intervenienţi – de obiect şi cauză – primul litigiu a avut drept scop desfiinţarea titlului statului, iar în cauza de faţă se urmăreşte compararea titlului reclamanţilor cu cel al pârâţilor.
În cel de-al doilea litigiu, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 154/2003 a Tribunalului Braşov, rămasă definitivă şi irevocabilă ca urmare a respingerii apelului şi recursului prin deciziile nr. 83/A/2003 şi, respectiv nr. 146/R/2006 ale Curţii de Apel Braşov, s-a solicitat desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 20012/1996, prin care pârâţii au cumpărat imobilul în litigiu în baza Legii nr. 112/1995.
Pe fond, curtea de apel a reţinut că legea aplicabilă este Legea specială nr. 10/2001, şi nu dreptul comun, aşa cum s-a statuat şi prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii.
Indiferent de natura titlului statului, preluarea imobilului în litigiu se încadrează în sintagma „preluare abuzivă" şi, pentru a se putea dispune restituirea în natură, este necesar ca imobilul să nu fi fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.
Or, imobilul revendicat de reclamanţi a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995 pârâţilor C., iar asupra legalităţii acestei vânzări există o hotărâre judecătorească irevocabilă de respingere a acţiunii reclamanţilor ce a avut ca obiect constatarea nulităţii contractului.
Procedând la compararea titlurilor aflate în conflict, astfel cum se arată şi în Decizia de casare, instanţa este obligată să examineze încălcarea dreptului de proprietate şi noţiunea de bun în înţelesul art.1 din protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin raportare la situaţia ambelor părţi, atât a foştilor proprietari, cât ş-i a cumpărătorilor de bună credinţă.
Cât priveşte situaţia reclamanţilor, curtea de apel reţine că acestora nu li s-a recunoscut niciodată în justiţie dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, ambele acţiuni anterioare celei de faţă fiind respinse încă din primă instanţă, iar soluţiile menţinute până în recurs.
Nici din considerentele avute în vedere de instanţele anterioare nu rezultă caracterul ilegal al naţionalizării imobilului care a aparţinut reclamanţilor, astfel încât aceştia nu au un bun în sensul Convenţiei.
În ceea ce priveşte situaţia pârâţilor - cumpărători de bună-credinţă, dreptul lor de proprietate a fost confirmat în justiţie în cele două procese anterioare, iar din acest punct de vedere ei au un bun în sensul Convenţiei.
Prin soluţia pronunţată de tribunal este încălcat atât dreptul de proprietate al pârâţilor, garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., cât şi principiul securităţii raporturilor juridice, care este unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului şi care prevede că o soluţie dată de o manieră definitivă într-un litigiu nu mai poate fi repusă în discuţie.
Soluţia primei instanţe este dată şi cu aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 potrivit cărora nu se poate dispune restituirea în natură a unui imobil înstrăinat unor terţi de bună credinţă decât dacă titlul acestora a fost desfiinţat.
Judecata în recurs
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii P.I.E. şi P.L., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenţii susţin următoarele:
1. Prin Decizia recurată, curtea de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut şi a încălcat legea, în sensul art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., deoarece faţă de pârâtul Municipiul Braşov prin primar, soluţia primei instanţe, de constatare a calităţii lor de proprietari asupra imobilului, a nevalabilităţii titlului statului şi a restabilirii situaţiei anterioare de carte funciară este irevocabilă, astfel că nelegal a fost respinsă acţiunea şi faţă de acest pârât, care nu a înţeles să declare apel.
Sub acest aspect se impune admiterea recursului, având în vedere că Municipiul Braşov este cel care a înstrăinat imobilul către pârâţii C. şi că prin Decizia nr. 8039/2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat numai Decizia nr. 32/2008 a Curţii de Apel Braşov, nu şi sentinţa nr. 440/2007 a Tribunalului Braşov.
2. Deşi curtea de apel reţine în considerentele deciziei atacate că nu există autoritate de lucru judecat faţă de acest litigiu şi chiar în dispozitivul deciziei menţionează „păstrarea dispoziţiei de respingere a excepţiei lucrului judecat", totuşi, în penultimul alineat de la pag.6 reţine efectul sentinţei civile nr. 1543/2003 a Tribunalului Braşov.
Aşadar, considerentele sunt contradictorii şi, pornindu-se de la o premisă falsă, s-a ajuns la o concluzie nelegală, ceea ce atrage incidenţa art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
3. Întrucât prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a desfiinţat doar hotărârea curţii de apel, magistraţii instanţei de trimitere aveau obligaţia să rejudece apelurile în lumina deciziei de casare şi să constate că Municipiul Braşov prin primar nu a declarat apel.
În atare situaţie, faţă de ceea ce a rămas irevocabil, Curtea de Apel Braşov urma să verifice dacă vânzarea-cumpărarea imobilului în litigiu a fost efectuată în condiţii legale sau nu, dacă s-au respectat principiile consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului al Protocolului nr. 1 adiţional la C.E.D.O.
Instanţa nu s-a supus dispoziţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie referitoare la autoritatea de lucru judecat şi la legalitatea înstrăinării, întrucât afirmă că reclamanţilor nu li s-a recunoscut niciodată în justiţie dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Faţă de faptul că hotărârea tribunalului a rămas irevocabilă în ceea ce priveşte nevalabilitatea statului şi faţă de faptul că nu au pierdut niciodată acest drept, dar şi prin faptul că Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat că imobilul a fost preluat abuziv trebuia să se constate că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.1 din Protocol şi, deci, contractul de înstrăinare a fost încheiat fără respectarea dispoziţiilor legale, cu încălcarea Legii nr. 112/1995 şi a dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001, reaua-credinţă a dobânditorilor fiind dovedită cu prisosinţă.
Eronat reţine instanţa de apel faptul că cumpărătorii au fost de bună-credinţă, deoarece în acţiunea promovată în anul 1998 nu s-a discutat buna-credinţă, iar în anul 2003 s-au făcut referiri numai la inadmisibilitatea unei acţiuni de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare în condiţiile în care există o hotărâre judecătorească prin care se confirmă proprietatea pârâţilor cumpărători.
Cum nu există autoritate de lucru judecat, aceste aspecte nu puteau fi invocate în considerentele deciziei invocate.
Recurenţii susţin că ei deţin un bun în sensul Convenţiei, deoarece nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate, iar pârâţii persoane fizice l-au dobândit de la un neproprietar în mod fraudulos, fără respectarea condiţiilor legale şi cu rea credinţă.
Recurenţii fac trimitere la hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Gingis contra României.
Recurenţii mai susţin că, deşi instanţa de apel respinge unele motive de apel, totuşi în dispozitiv menţionează că admite apelurile, în loc să le admită în parte.
De fapt, apelurile formulate de Ministerul Economiei şi Finanţelor şi de pârâţii C. sunt neavenite deoarece deţinătorul bunului, Municipiul Braşov, nu a declarat apel.
Recurenţii solicită admiterea recursului, modificarea deciziei, respingerea apelurilor şi menţinerea în totalitate a sentinţei tribunalului.
Intimatul Municipiul Braşov a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului, cu motivarea că instanţa de apel s-a conformat deciziei de casare, a ţinut sama de dispoziţiile Legii speciale nr. 10/2001 dar şi de toate principiile consacrate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Braşov a depus la dosar întâmpinare, solicitând instanţei respingerea recursului, cu motivarea că Decizia este conformă celei pronunţate în interesul Legii nr. 33/2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi că, în ceea ce îi priveşte pe reclamanţi, simpla invocare a unui drept nu le creează o speranţă legitimă şi, respectiv, un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O. Astfel, reclamanţii nu s-au bucurat de imobil şi nu au fost în posesia acestuia, nicio instanţă nedându-le câştig de cauză printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, în acest sens fiind şi practica recentă a C.E.D.O. în cauza Peter Gratzinger şi Eva Gratzingrova contra Republicii Cehe.
Intimaţii pârâţi C.L. şi C.E. nu au depus la dosar întâmpinare, dar au solicitat prin concluziile scrise şi orale formulate în cauză respingerea recursului ca nefondat.
Aceşti intimaţi au susţinut că instanţa de apel, potrivit deciziei de casare, avea de rejudecat întreg fondul litigiului, fond care nu putea să privească numai părţile care au apelat hotărârea.
Hotărârea pronunţată în apel, atunci când se rejudecă fondul, este opozabilă tuturor părţilor, indiferent de promovarea sau nu de către unele sau altele a căii de atac.
În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, chiar dacă aceasta nu a putut fi reţinută faţă de dispoziţiile art. 1201 C. civ., nu se poate înlătura prezumţia irefragabilă de adevăr asupra chestiunilor de drept analizate de instanţele anterioare.
Pe fond, intimaţii arată că la data la care au dobândit imobilul reclamanţii nu intentaseră nicio acţiune judecătorească, că sunt cumpărători de bună-credinţă şi că răspunderea pentru o eventuală privare de proprietate revine exclusiv statului şi nu le poate fi transferată lor.
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerentele:
1. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, nu este incident în cauză deoarece acest motiv priveşte limitele învestirii instanţei sub aspectul obiectului cererii de chemare în judecată. Or, admiţând apelurile, curtea de apel a respins acţiunea integral, având în vedere strict capetele de cerere formulate de reclamanţi, şi nu alte cereri care nu au fost formulate de aceştia.
În ceea ce priveşte nerespectarea de către curtea de apel a limitelor învestirii ca instanţă de apel, critică încadrabilă în dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată.
Reclamanţii au formulat o cerere de chemare în judecată complexă, cu mai multe capete, îndreptată împotriva mai multor pârâţi, fără a preciza în mod expres că un anumit capăt de cerere este îndreptat exclusiv împotriva unuia din pârâţi.
Pentru ca instanţa de apel, rejudecând pricina conform indicaţiilor din Decizia de casare să fi menţinut din sentinţă dispoziţia referitoare la nevalabilitatea titlului statului, la constatarea calităţii de proprietar a reclamanţilor şi la restabilirea situaţiei de carte funciară faţă de pârâtul Municipiul Braşov, pe motiv că acesta nu a declarat apel, ar fi trebuit să poată constata că toate aceste capete de cerere au fost formulate exclusiv împotriva acestui pârât.
Or, acest lucru nu rezultă nici din acţiune şi nici nu a fost statuat prin Decizia de casare.
Dimpotrivă, Înalta Curte, prin această decizie a dispus rejudecarea fondului pricinii în raport de regulile de drept substanţial ale Legii nr. 10/2001, cu examinarea jurisprudenţei C.E.D.O. şi a noţiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie prin raportare atât la situaţia reclamanţilor, cât şi la cea a pârâţilor şi urmând să se ţină seama de hotărârile judecătoreşti pronunţate în alte litigii ce s-au purtat între aceleaşi părţi, chiar dacă nu puteau determina admiterea excepţiei autorităţii lucrului judecat.
Procedând la verificările impuse de instanţa de casare, curtea de apel nu putea statua că reclamanţii au calitatea de proprietari în raport de Municipiul Braşov, dar că nu au această calitate în raport de Statul Român şi de chiriaşii cumpărători C.L. şi C.E., după cum nu putea menţine dispoziţia de restabilire a situaţiei de carte funciară faţă de Municipiul Braşov şi respinge capătul de cerere cu acest obiect faţă de Statul Român, cu atât mai mult cu cât calitatea procesuală pasivă a acestuia în raport de respectivul capăt de cerere fusese expres reţinută de instanţa de recurs.
Cu alte cuvinte, faţă de modul cum au fost formulate capetele de cerere, de limitele deciziei de casare şi de natura raporturilor juridice dintre părţi, efectele admiterii apelurilor declarate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de pârâţii C., au produs consecinţe şi în ceea ce priveşte soluţia pronunţată faţă de pârâtul Municipiul Braşov care nu a declarat apel, în temeiul art. 48 alin. (2) C. proc. civ.
De altfel, deşi prin sentinţa tribunalului s-a admis acţiunea faţă de toţi pârâţii şi în raport de toţi s-a constatat calitatea de proprietari a reclamanţilor, cei care au fost obligaţi să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul, au fost pârâţii C.L. şi C.E., care deţin actualmente imobilul în litigiu; restabilirea situaţiei de carte funciară s-a dispus generic, dar, aşa cum s-a reţinut de către Înalta Curte, această dispoziţie îl vizează pe pârâtul Statul Român, care este proprietarul tabular anterior pârâţilor C.; în sarcina pârâtului Municipiul Braşov nu s-a stabilit nicio obligaţie legată de imobil.
Tot cu privire la acest aspect, soluţia de admitere în parte a apelurilor, sugerată de recurenţi ca fiind corectă, nu este prevăzută de lege.
În realitate, respingând apelul, instanţa păstrează în tot sentinţa, iar admiţând apelul, instanţa schimbă în tot sau în parte sentinţa, conform art. 296 C. proc. civ.
Decizia pronunţată în cauza de faţă corespunde ultimei variante şi este riguroasă din punct de vedere procedural.
Referitor la solicitarea de a constata apelurile neavenite, această soluţie, prevăzută de art. 56 C. proc. civ., nu poate fi adoptată decât în situaţia în care apelurile sunt declarate de intervenienţii accesorii, în condiţiile în care părţile pentru care au intervenit nu au declarat ele însele apel, ceea ce nu este cazul în speţă.
2. Contrar susţinerilor recurenţilor, motivarea curţii de apel nu este contradictorie, astfel încât să atragă incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În speţă nu s-a reţinut excepţia autorităţii de lucru judecat, reglementată de art. 66 C. proc. civ., care ar fi atras consecinţa respingerii acţiunii fără a mai fi analizată pe fond, deoarece litigiile anterioare care s-au purtat între părţi au diferit prin cauză şi obiect şi parţial prin cadrul procesual.
Cu toate acestea, instanţa de apel a dat eficienţă prezumţiei de lucru judecat, care, fără a fi o excepţie de natură a paraliza noul litigiu, obligă instanţa ca, în soluţionarea lui să ţină seama de hotărârile anterioare, în măsura în care privesc chestiuni litigioase care se repun în discuţie.
O constatare făcută de o instanţă judecătorească este prezumată că exprimă adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă într-o altă hotărâre, iar dacă litigiul anterior s-a purtat între aceleaşi părţi, prezumţia dobândeşte în atare situaţie un caracter absolut.
În speţă, conform art. 1200 pct. 4 C. civ. dând eficienţă prezumţiei puterii lucrului judecat a hotărârilor pronunţate în litigiile având ca obiect anularea deciziei de trecere a imobilului în proprietatea statului şi, respectiv, anularea contractului de vânzare-cumpărare, curtea de apel a pronunţat o hotărâre legală, nefiind incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
3. Pe fond, hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, a art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie, a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum.
De asemenea, conform art. 315 C. proc. civ., hotărârea recurată respectă indicaţiile din Decizia de casare şi dezlegarea dată problemei de drept privitoare la raportul dintre legea specială şi dreptul comun în materia revendicărilor de imobile care intră în câmpul de aplicare al Legii nr. 10/2001.
Astfel, s-a reţinut că potrivit legii speciale - art. 18 – restituirea în natură a imobilului preluat de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 nu este posibilă în condiţiile în care acesta a fost înstrăinat chiriaşilor, iar contractul de vânzare-cumpărare nu a fost desfiinţat; într-o atare situaţie, legea de reparaţie prevede acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
În ceea ce priveşte valabilitatea contractului încheiat de pârâţi, în mod corect curtea de apel nu a analizat susţinerile reclamanţilor referitoare la încălcarea Legii nr. 112/1995 şi la reaua-credinţă a părţilor contractante, câtă vreme printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv sentinţa civilă nr. 154/2003 a Tribunalului Braşov, s-a respins acţiunea aceloraşi reclamanţi având ca obiect constatarea nulităţii aceluiaşi contract.
Prin respectiva hotărâre, menţinută în apel şi în recurs, s-a reţinut existenţa puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 8344/1998 a Judecătoriei Braşov cu privire la valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, care le conferă calitate de proprietari pârâţilor C., or, însăşi această statuare a instanţei sesizate cu cel de-al doilea litigiu a intrat în puterea lucrului judecat, nefiind admisibil a se relua aceeaşi susţinere într-un al treilea proces.
Faţă de dispoziţiile art. 1200 pct. 4 şi art. 1201 C. civ., dat fiind că litigiul în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 154/2003 a Tribunalului Braşov s-a purtat între aceleaşi părţi – reclamanţii din prezenta cauză, pârâţii C.L. şi C.E. în calitate de cumpărători şi Municipiul Braşov în calitate de vânzător – prezumţia puterii de lucru judecat este una absolută, nefiind posibil ca în acelaşi cadru procesual să se pronunţe o hotărâre contrară.
În atare situaţie, corect s-a reţinut de către curtea de apel că pârâţii C.L. şi C.E. sunt proprietarii imobilului în litigiu, pe care l-au dobândit în baza unui contract valabil încheiat.
Aceştia deţin un bun în sensul convenţiei deoarece, prin Legea nr. 10/2001, intrată în vigoare după încheierea contractului, li s-a creat speranţa legitimă că, în condiţiile în care nu le va fi anulat contractul, vor putea păstra imobilul, chiar dacă acesta a fost preluat abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
În ceea ce îi priveşte pe reclamanţi, s-a reţinut că aceştia au fost deposedaţi de imobil în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, dar că nu există o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi constatat nevalabilitatea titlului statului - după distincţiile cu care operează art. 2 al legii speciale - şi, pe cale de consecinţă, actualitatea dreptului lor de proprietate.
Dimpotrivă, în litigiul care a avut ca obiect constatarea nevalabilităţii deciziei administrative de trecere a imobilului în proprietatea statului s-a stabilit cu putere de lucru judecat, prin sentinţa civilă nr. 8344/1998 a Judecătoriei Braşov, că Decizia a fost emisă în baza Decretului nr. 223/1974, act normativ în vigoare la acea dată, şi că au fost respectate dispoziţiile acestui act normativ.
În cauza Gingis contra României, invocată de recurenţi, s-a reţinut că asupra caracterului ilegal al naţionalizării bunului se statuase printr-o sentinţă din anul 2004.
Acesta a fost argumentul pentru care Curtea a apreciat că reclamanţii din respectiva cauză aveau un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, în speţa de faţă, o atare hotărâre judecătorească nu există.
De asemenea, nu există o hotărâre judecătorească prin care să se fi dispus obligarea statului la restituirea în natură a imobilului, pentru a se putea reţine similaritatea speţei de faţă cu cele soluţionate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, începând cu cauza Brumărescu contra României.
În acest fel, critica recurenţilor conform căreia ei deţin un bun în sensul Convenţiei, iar acest bun este chiar imobilul în litigiu, nu poate fi primită.
Faţă de cele arătate, Decizia curţii de apel apare ca fiind legală, nefiind incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C. proc. civ.
În baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va menţine Decizia şi va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii P.I.E. şi P.L. împotriva deciziei nr. 138/A din 17 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Obligă pe recurenţi la plata sumei de 5000 lei, cheltuieli de judecată către intimaţii C.L. şi C.E.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4855/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4772/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
