ICCJ. Decizia nr. 4772/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4772/2010
Dosar nr. 843/1/2010
Şedinţa publică din 29 septembrie 2010
Asupra recursului de faţă constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la 7 martie 2006, D.M., B.A., B.M. şi B.C. au solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, anularea Deciziei nr. 3 din 24 ianuarie 2006 emisă de U.J.C.C. Constanţa şi obligarea pârâtei la emiterea deciziei de restituire în natură a imobilului solicitat şi a ofertei pentru despăgubiri aferentă imobilului demolat şi a terenului pe care se află construcţia aparţinând U.J.C.C. Constanţa, cu destinaţia de restaurant.
La 8 mai 2006, reclamanţii au depus o completare la acţiune, arătând că înţeleg să se judece în contradictoriu şi cu pârâţii Consiliul local al comunei Mihail Kogălniceanu, Comuna Mihail Kogălniceanu şi Primarul comunei Mihail Kogălniceanu. Au solicitat anularea deciziei nr.3 din 24 ianuarie 2006 emisă de U.J.C.C. Constanţa prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului situat în comuna Mihail Kogălniceanu şi obligarea pârâţilor la restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafaţă de 424 mp şi construcţie. În subsidiar, reclamanţii au solicitat restituirea în natură a terenului şi, în compensare, un imobil echivalent pentru construcţie, ori restituirea în compensare a unui teren echivalent cu imobilul preluat abuziv de la autorul acestora (construcţie şi teren).
Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin sentinţa nr. 635 din 19 martie 2007 a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanţii D.M., B.A., B.M. şi B.C. în contradictoriu cu pârâţii U.J.C.C. Constanţa, Consiliul local al comunei Mihail Kogălniceanu, comuna Mihail Kogălniceanu şi Primarul comunei Mihail Kogălniceanu.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că nerespectarea termenului prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, referitor la formularea notificării, atrage sancţiunea prevăzută la alin. (5) a textului menţionat, respectiv aceea a pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent în procedura prevăzută de legea specială de reparaţie.
S-a constatat că deşi Legea nr. 247/2005 a adus modificări Legii nr. 10/2001, termenul pentru depunerea notificărilor nu a fost prelungit, perspectivă din care, în mod corect, unitatea deţinătoare a dispus respingerea notificării formulată la 21 noiembrie 2005, cu depăşirea termenului prevăzut de lege.
Tribunalul a apreciat că acţiunea a fost formulată în termen în contradictoriu cu pârâta U.J.C.C. Constanţa, întrucât reclamanţii s-au adresat instanţei în termen de 30 de zile de la comunicarea deciziei de respingere a notificării, concluzionând că Decizia contestată este legală şi temeinică.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei tribunalului a fost admis de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 388/C din 10 decembrie 2007. A fost schimbată în tot hotărârea apelată, în sensul că a fost admisă contestaţia, a fost anulată Decizia nr. 3/2006 a U.J.C.C. Constanţa şi a fost obligat Primarul comunei Mihail Kogălniceanu să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată cu privire la notificarea formulată la 21 iulie 2001, conform Legii nr. 10/2001.
S-a reţinut că notificarea, indiferent de formă, a fost adresată Primăriei comunei Mihail Kogălniceanu care nu a răspuns acesteia, iar terenul este domeniul privat al comunei, deţinătorul folosinţei acestuia fiind U.J.C.C. Constanţa, care deşi nu a fost notificată, a emis Decizia nr. 3/2006.
Instanţa de apel a constatat că soluţionarea contestaţiei pe excepţia prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este nelegală întrucât practica judiciară a statuat că cererea de restituire a unui imobil, întemeiată pe dispoziţiile legii speciale de reparaţie, expediată prin poştă sau depusă la sediul persoanei deţinătoare şi nu prin executorul judecătoresc este asimilată notificării, în cazul în care este însoţită de actele necesare, cu condiţia ca din cuprinsul ei şi al înscrisurilor ce o însoţesc să rezulte elemente de identificare a persoanei îndreptăţite şi a imobilului a cărui restituire se solicită.
Totodată s-a reţinut că din soluţionarea cererii de către U.J.C.C. Constanţa reiese că reclamanţii şi-au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite cât şi dreptul de proprietate pretins care a fost şi identificat.
Prin Decizia nr. 4500 din 3 aprilie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de reclamanţi şi de pârâta U.J.C.C. Constanţa împotriva deciziei civile nr. 388/C din 10 decembrie 2007 a Curţii de Apel Constanţa, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Înalta Curte a reţinut că recursul reclamanţilor este fondat în raport de critica vizând încălcarea principiului disponibilităţii, arătând că instanţa de apel, deşi în considerentele hotărârii a constatat corect obiectul acţiunii, aşa cum a fost acesta individualizat prin cererea modificatoare depusă la fond, nu s-a pronunţat asupra lui. Astfel, reclamanţii au solicitat instanţei soluţionarea fondului notificării formulată de ei şi nesoluţionată de primărie în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, iar nu doar obligarea entităţii notificate să răspundă la notificare.
Întrucât prin nepronunţarea asupra obiectului real al cererii de chemare în judecată modificată, instanţa de apel a lăsat practic nesoluţionat fondul pricinii, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ.
Cel de-al doilea motiv de recurs formulat de reclamanţi privitor la aspectul modalităţii concrete de restituire a imobilului litigios nu a putut fi analizat, asupra acestei chestiuni judecata urmând a fi reluată de instanţa de trimitere în soluţionarea cererii de restituire, întrucât formularea în recurs a unor astfel de critici faţă de soluţia pronunţată în apel de obligare a entităţii notificate de a răspunde la notificare este inadmisibilă, în raport de dispoziţiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora numai aspectele asupra cărora s-a pronunţat instanţa de apel pot face obiect de critică în recurs.
Recursul declarat de pârâta U.J.C.C. Constanţa a fost admis pentru realizarea unei judecăţi unitare, motivat de faptul că criticile ţin tot de fondul cererii de restituire a imobilului.
Rejudecând după casare, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 285/C din 7 decembrie 2009 a admis apelul reclamanţilor în contradictoriu cu pârâţii U.J.C.C. Constanţa, Consiliul local al comunei Mihail Kogălniceanu, Comuna Mihail Kogălniceanu şi Primarul comunei Mihail Kogălniceanu. A schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a admis contestaţia, a anulat Decizia nr. 3 din 24 ianuarie 2006 şi a obligat pârâţii să restituie reclamanţilor în natură terenul în suprafaţă de 424 mp identificat conform notaţiilor 1, 2, 3, B din raportul de expertiză efectuat de expertul B.E. şi să propună acordarea de despăgubiri pentru construcţia demolată.
Instanţa de apel a reţinut că deşi comuna Mihail Kogălniceanu avea calitatea de unitate deţinătoare, pârâta U.J.C.C. Constanţa, care deţine folosinţa terenului şi nu a fost notificată, a emis Decizia nr. 3/2006 prin care a respins cererea de restituire în natură şi a dispus înaintarea documentaţiei către Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor în vederea acordării de măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001.
S-a constatat că lipsa răspunsului unităţii deţinătoare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului ce trebuie cenzurat de către instanţele de judecată care au plenitudinea de jurisdicţie în această materie.
Trecând la analizarea îndeplinirii cumulative de către reclamanţi a condiţiile cerute de Legea nr. 10/2001 pentru a beneficia de măsurile reparatorii reglementate prin acest act normativ, respectiv cele privind preluarea abuzivă a imobilului şi calitatea de persoane îndreptăţite, curtea de apel a constatat că reclamanţii au făcut dovada că autorul lor, B.I. a dobândit, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 8230/1934, proprietatea imobilului compus din casă şi teren în suprafaţă de 424 mp situat în comuna Mihail Kogălniceanu şi preluat abuziv, fără titlu, precum şi dovada faptului că sunt moştenitorii legali ai lui B.I.
Pentru a stabili dacă restituirea în natură a imobilului este posibilă, s-a procedat la administrarea probei cu expertiză tehnică, potrivit căreia perimetrul aferent suprafeţei de teren este liber de construcţii definitive cu caracter comercial cât şi de gospodării subterane. Amplasamentul respectivei suprafeţe este protejat de o platformă de beton mozaicată şi din dale de beton, cât şi de existenţa unui chioşc din tablă, care este o construcţie provizorie.
Nu a fost reţinută nici apărarea de fond a pârâtei U.J.C.C. Constanţa în sensul că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la măsurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 deoarece ar fi fost despăgubiţi printr-un teren de 1000 mp, în baza declaraţiei din 18 noiembrie 1959, întrucât din punct de vedere probator, pârâta ar fi trebuit să dovedească existenţa respectivului teren în patrimoniul lui B.I. Declaraţia invocată este un act unilateral şi nu bilateral cert, care să fi avut semnificaţia unui schimb de proprietăţi, cu atât mai mult cu cât, din contextul istoric al perioadei respective era exclusă acordarea de către regimul comunist a unei suprafeţe de 1000 mp unui duşman al poporului, cum a fost catalogat autorul reclamanţilor.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs pârâta U.J.C.C. Constanţa, criticând-o pentru motivele prevăzute la pct. 4, 7 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ.
S-a considerat astfel că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, întrucât potrivit constatărilor rapoartelor de expertiză întocmite în cauză, pe amplasamentul iniţial al terenului se află construcţii legal amplasate, ceea ce face incidente dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Mai mult, prin Decizia nr. 850 din 10 decembrie 1959 emisă de Sfatul Popular Regional Constanţa, la art. 2 se prevede că pe respectivul teren U.J.C.C. Constanţa va construi în cursul anului 1960 un restaurant cu grădină cu suprafaţa construită de 320 mp.
Totodată, recurenta a arătat că instanţa s-a subrogat în atribuţiile sale şi în cele ale primarului, întrucât, ambele expertize au concluzionat că terenul revendicat aflat la intersecţia străzilor T.V. - C. nu poate fi restituit în natură, iar singurele organe abilitate pentru a identifica alte parcele (loturi) disponibile, pentru a fi oferite în compensare, sunt primarii şi nu instanţa de judecată.
Referitor la motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii. Astfel, a considerat că fost grav încălcat art. 21 din Legea nr. 10/2001, întrucât instanţa a reţinut în mod greşit că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite conform legii. Nu s-a ţinut cont de probele aflate la dosar prin care se demonstrează că autorul reclamanţilor a primit în realitate cei 1000 mp conform declaraţiilor autentificate sub nr. 864 din 18 noiembrie 1959.
Cu privire la critica reglementată de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., s-a arătat că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii. Astfel, instanţa de apel a solicitat Primăriei comunei Mihail Kogălniceanu relaţii privind posibila compensare cu o altă suprafaţă de teren, iar în cuprinsul deciziei, pe de o parte, s-a susţinut că terenul este liber, iar pe de altă parte, că amplasamentul este protejat de o platformă de beton mozaicată şi din dale de beton cât şi de existenţa unui chioşc.
S-a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate în sensul respingerii cererii ca fiind formulată de o persoană care nu şi-a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită. În subsidiar, s-a solicitat casarea deciziei şi obligarea Primăriei să restituie reclamanţilor un teren de 424 mp din noua lotizare prevăzută în adresa nr. 15035 din 27 noiembrie 2009.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins în considerarea argumentelor ce succed.
Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile pct. 4 ale art. 304 C. proc. civ., se reţine că acesta nu poate fi primit.
Astfel, nu poate fi vorba în speţă de depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, în sensul avut în vedere de dispoziţiile legale incidente. Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a avut în vedere la stabilirea situaţiei de fapt concluziile raportului de expertiză tehnică imobiliară întocmit în cauză de către expert B.E., potrivit cărora perimetrul aferent suprafeţei de teren este liber de construcţii definitive cu caracter comercial cât şi de gospodării subterane, existând doar o platformă de beton mozaicată şi din dale de beton, cât un chioşc din tablă, care reprezintă o construcţie provizorie. Prin urmare, nu devin aplicabile prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cum eronat susţine recurenta.
Se reţine totodată că instanţa de trimitere nu a acordat teren în compensare, încălcând atribuţiile primarului, cum susţine recurenta, ci s-a conformat dispoziţiilor cuprinse în Decizia de casare nr. 4500 din 3 aprilie 2009, prin care s-a constatat că reclamanţii au solicitat soluţionarea notificării formulate şi nesoluţionate în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, iar nu obligarea entităţii notificate de a răspunde la notificare. În raport de aceste considerente, Înalta Curte a casat Decizia recurată, constatând incidente dispoziţiile art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ., întrucât prin nepronunţarea asupra obiectului real al cererii de chemare în judecată, modificată, instanţa de apel a lăsat practic nesoluţionat fondul pricinii.
În acest context, nu are relevanţă invocarea de către recurentă a Deciziei nr. 850/1959 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular Regional Constanţa care la art. 2 prevedea că pe terenul transmis în folosinţa U.R.C.C. Constanţa, aceasta va construi în cursul anului 1960 un restaurant cu grădină cu suprafaţă construită de 320 mp.
Se reţine că nu poate fi primit nici motivul de recurs întemeiat pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., vizând critici referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a art. 21 din Legea nr. 10/2001 prin constatarea în mod greşit a aspectului că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite conform legii.
Astfel, instanţa de apel a constatat că reclamanţii au făcut dovada, cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 8230/1934, că autorul lor, B.I., a dobândit în proprietate imobilul compus din casă şi teren în suprafaţă de 424 mp situat în comuna Mihail Kogălniceanu, preluat abuziv de către stat. Din actele dosarului a reieşit că autorul reclamanţilor a figurat cu imobilul casă şi teren până în anul 1949, după această dată imobilul apărând în registrul agricol al primăriei.
Cu privire la declaraţia din 18 noiembrie 1959, potrivit căreia, după cum a susţinut recurenta, autorul reclamanţilor ar fi primit în compensare un teren de 1000 mp, se reţine că aceasta nu a făcut şi dovada existenţei unei astfel de suprafeţe în patrimoniul lui B.I., după cum corect a constatat instanţa de apel. Menţionata declaraţie reprezintă un act unilateral, care nu poate avea semnificaţia juridică a unui schimb între autorul reclamanţilor şi stat, mai ales în contextul istoric respectiv.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se reţine că nu poate fi vorba ca hotărârea atacată să cuprindă motive contradictorii, cum susţine recurenta. Faptul că instanţa de apel a solicitat Primăriei comunei Mihail Kogălniceanu relaţii privind posibila compensare cu o altă suprafaţă de teren nu prezintă relevanţă în soluţionarea cauzei. Aspectul potrivit căruia în cuprinsul deciziei, pe de o parte, s-a susţinut că terenul este liber, iar pe de altă parte, că amplasamentul este protejat de o platformă de beton mozaicată şi din dale de beton cât şi de existenţa unui chioşc, invocat de recurentă în susţinerea motivului de recurs, nu constituie o motivare contradictorie. Instanţa a apel a reţinut că terenul este liber în sensul că poate fi restituit în natură, având în vedere că respectivul chioşc din tablă amplasat în colţul dreapta al suprafeţei de teren în litigiu este o construcţie provizorie, iar betonarea terenului nu reprezintă o construcţie propriu-zisă, în sensul avut în vedere de dispoziţiile art. 10 alin. (3) şi (4) coroborate cu cele ale art. 9 şi art. 1 din Legea nr. 10/2001.
Pentru cele ce preced, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
Văzând dispoziţiile art.274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, va fi obligată recurenta la 1500 lei cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi D.M., B.A., B.M. şi B.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta U.J.C.C. Constanţa împotriva deciziei nr. 285/C din 7 decembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Obligă pe recurentă la 1500 lei cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi D.M., B.A., B.M. şi B.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4825/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4771/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
