ICCJ. Decizia nr. 4827/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4827/2010
Dosar nr. 5097/1/2009
Şedinţa publică din 30 septembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 27 septembrie 2000, reclamantul R.A.G.C. a chemat în judecată pe pârâţii R.C.F. Bucureşti, RA R.C. SA, SC C.C.I. SA şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, solicitând obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 32.512 mp, situat în Bucureşti, sector 1.
În motivarea acţiunii, reclamantul a învederat că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2579 din 12 februarie 1923 de Tribunalul Ilfov, Secţia notariat, şi transcris sub nr. 1711 din aceeaşi dată, antecesorul său R.A.G.C. a cumpărat de la Statul Român, reprezentat la acea dată de Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, un teren în suprafaţă de 3 ha situat pe moşia Herăstrău (proprietatea statului). Ulterior prin procesul-verbal nr. 9060 din 4 octombrie 1950 înregistrat la Institutul Agronomic Bucureşti, terenul a fost preluat, de stat invocându-se Ordinul nr. 547955 din 20 septembrie 1950 al Ministerului Agriculturii, Direcţia cadastru şi Circulaţia Bunurilor. Terenul în dispută nu a fost preluat prin Decretul nr. 83/1949, iar ordinul menţionat, al cărui conţinut nu a fost adus la cunoştinţa autorului reclamantului, ca şi procesul-verbal de preluare sus enunţat, nu puteau constitui un titlu valabil de proprietate pentru stat raportat chiar la prevederile Constituţiei din anul 1948 care garanta dreptul de proprietate. A mai precizat reclamantul că, autorul său, a decedat la 15 iunie 1980 şi că el este unicul moştenitor îndreptăţit să revendice terenul preluat abuziv de stat şi ocupat de pârâţi.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 604 din 30 aprilie 2002 a respins ca neîntemeiată acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2579/1923 dobândirea terenului în litigiu s-a făcut sub condiţie rezolutorie, respectiv cu obligaţia înfiinţării pe terenul achiziţionat a unei crescătorii de cai pur sânge şi folosirea terenului exclusiv în acest scop, clauză a cărei nerespectare permitea vânzătorului, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, să redobândească terenul pe cale administrativă fără recurgerea la procedura judiciară şi fără pretenţii din partea cumpărătorului, iar autorul reclamantului nu a respectat obligaţia asumării prin contract. S-a mai reţinut că o atare clauză avea valoarea unui pact comisoriu de natură a conduce la desfiinţarea de drept a contractului pentru neexecutarea obligaţiei asumate, ceea ce s-a şi întâmplat prin ordinul nr. 457955 din 20 septembrie 1950 emis de Ministerul Agriculturii, urmat de preluarea efectivă prin procesul verbal nr. 9060 din 4 octombrie 1950.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantului, susţinând în esenţă că în dosar nu există nicio dovadă din care să rezulte că autorul său nu şi-a respectat obligaţiile contractuale, dimpotrivă, potrivit schiţei terenului reprezentând planul moşiei Herăstrău în anul 1940, depusă la dosar, pe terenul vândut autorului său apărea ca existând un garaj. Se mai arată în motivele de apel că, în conformitate cu dispoziţiile contractuale, constatarea neîndeplinirii vreuneia din condiţiile rezolutorii, printr-un act de constatare al primarului comunei, or un atare act nu există şi că procesul-verbal din 4 octombrie 1950 nu putea fi considerat un act de materializare a pactului comisoriu, ci reprezentarea de fapt, expresia omiterii respectivului teren de la expropriere prin Decretul nr. 83/1949. Dreptul vânzătorului de a proceda la desfiinţarea contractului era prescris conform art. 1900 C. civ. care stipulase că acţiunea pentru stricarea unei convenţii se prescrie în termen de 10 ani şi un astfel de termen a început să curgă începând cu data de 12 februarie 1925 şi se împlinea la data de 12 februarie 1935 aşa fiind vânzătorul nu mai putea la data de 4 octombrie 1950 să preia în proprietate terenul.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 44 din 05 februarie 2003 a respins ca nefondat apelul reclamantului.
În considerentele hotărârii s-a reţinut că actul de vânzare-cumpărare conţinea un pact comisoriu de ultim grad care conducea la desfiinţarea de drept a contractului în caz de neîndeplinire a obligaţiilor asumate de cumpărător, fără să fie necesară promovarea unei acţiuni în justiţie în acest sens din partea vânzătorului.
S-a mai susţinut că, schiţa terenului reprezentând planul moşiei Herăstrău în 1940; – depusă la dosar şi care evidenţia prezenţa unui grajd nu constituia o dovadă a îndeplinirii de către autorul reclamantului a clauzei din contract privind înfiinţarea în termen de 2 ani a unei crescătorii de cai pur sânge englez, ceea ce de altfel a şi condus la incidenţa pactului comisoriu şi preluarea terenului în dispută de către vânzător prin decizie administrativă, conform contractului de vânzare-cumpărare.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamantul invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În urma analizării recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 7361 din 29 septembrie 2005, a admis recursul, a casat Decizia şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În considerentele deciziei s-a reţinut că deşi în contractul de vânzare-cumpărare se specificase expres că parte integrantă a actului o constituie şi schiţa întocmită din ing. hotarnic al statului G.B., reclamantul nu a anexat şi o copie a acestui act şi nici copia Ordinului nr. 547955 din 20 septembrie 1950 şi drept urmare instanţele nu dispuneau de suficiente dovezi pentru a clarifica situaţia juridică a terenului şi care nu puteau conchide dacă vânzătorul a uzat de dreptul său de a redobândi imobilul în proprietate pe cale administrativă în baza pactului comisoriu înscris în contract. Referitor la valoarea probantă a copiei de pe schiţa terenului respectiv planul moşiei Herăstrău în anul 1940 în care se evidenţiază un grajd, aceasta nu constituie, în lipsa şi a altor dovezi, o probă concludentă în aprecierea îndeplinirii de către cumpărător a obligaţiilor asumate prin contract.
S-a mai reţinut în considerentele deciziei de casare că se impune rejudecarea apelului şi pentru faptul că, s-a omis a se răspunde la motivul de apel privind incidenţa în speţă a art. 1900 C. civ.
În vederea rejudecării apelului, cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 5827/1/2003.
Prin Decizia nr. 264 pronunţată la 8 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul.
În considerentele deciziei s-a reţinut că, instanţa fondului a procedat corect respingând acţiunea în revendicare, dar instanţa de apel va reţine o altă motivare, în raport de actele noi depuse la dosar, respectiv sentinţa civilă nr. 143 din 2 martie 21944 pronunţată de Tribunalul Ilfov, care atestă că Statul Român prin Ministerul Agriculturii şi Domeniilor a formulat o acţiune în rezilierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 2579 din 12 februarie 1923 încheiat între Ministerul Agriculturii şi pârâtul R.A.G.C. Acţiunea a fost respinsă iar sentinţa civilă sus arătată a fost menţinută prin Decizia civilă nr. 70 din 7 martie 1946 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, care a respins apelul ca nefondat. Împotriva deciziei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a declarat recurs, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 536 din 6 iunie 1947 a admis recursul, a casat Decizia şi a dispus restituirea dosarului aceleiaşi instanţe pentru o nouă judecată. S-a mai reţinut de asemenea că, s-au făcut demersurile necesare pentru a se depune hotărârea pronunţată după rejudecarea cauzei dar fără rezultat şi drept urmare s-a considerat că, dobândirea dreptului de proprietate de către autorul reclamantului este incertă, deoarece vânzătorul, respectiv Ministerul Agriculturii şi Domeniilor a formulat o acţiune în rezilierea contractului menţionat. În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 1900 C. civ., s-a reţinut că, acest aspect trebuia invocat în cursul judecării litigiului, privind acţiunea în rezilierea contractului de vânzare-cumpărare şi că această excepţie nu se poate invoca în cadrul acţiunii în revendicarea formulată în anul 2000.
În ceea ce priveşte preluarea abuzivă a terenului în baza Decretului nr. 83/1949 şi a altor acte anexe, s-a reţinut că, nu se poate face o analiză şi că trebuie avute în vedere numai în măsura în care reclamantul poate face dovada modalităţii de soluţionare a litigiului privind acţiunea în rezilierea contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul său de proprietate.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs atât reclamantul cât şi pârâta SN R.C. SA invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul R.A.G.C. critică hotărârea sub următoarele aspecte:
- Hotărârea a fost dată cu încălcarea principiului contradictorialităţii, în sensul că, teoria incertitudinii titlului de proprietare nu a constituit motiv al sentinţei atacate, nicio apărare a vreuneia din părţi şi nici nu a fost ridicată din oficiu de către instanţă. Acest argument s-a regăsit direct în motivarea deciziei pronunţate. S-a invocat drept temei al respingerii apelului lipsa unui înscris a cărui necesitate nu a fost niciodată invocată de instanţă.
- Titlul de proprietate al autorului reclamantului produce efecte întrucât nu a fost rezolutiv, pentru a opera rezoluţiunea în temeiul pactului comisoriu inserat de părţi în contract, trebuiau îndeplinite doar condiţii exprese, în sensul că vânzătorul trebuia să îşi manifeste voinţa în acest sens printr-un act administrativ întemeiat pe o constatare a situaţiei de fapt făcută de Primarul localităţii pe raza căreia se află terenul.
În speţă nu există vreun act administrativ de preluare a imobilului de către vânzător întemeiat pe o constate a situaţiei de fapt făcută de Primarul localităţii pe raza căreia se află terenul, fie printr-o hotărâre judecătorească de rezoluţiune a contractului.
- Într-o acţiune în revendicare nu există categoria juridică a dreptului incert, nefiind reglementate, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 1169 C. civ. s-a invocat un titlu de proprietate care a fost şi probat cu contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2579 din 12 februarie 1923.
Recurenta SN R.C. SA, critică hotărârea sub următoarele aspecte:
- Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi nici asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în raport de dreptul procesual aplicabil întrucât după apariţia Legii nr. 10/2001, normele de drept ale legii cadru, generale, respectiv ale Codului civil au devenit aplicabile doar în parte în materia revendicării de imobile:
- Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra lipsei de identitate a terenului revendicat cu cel asupra căruia reclamantul pretinde a fi proprietar;
- În mod greşit s-a admis introducerea în cauză a altor persoane, respectiv foştii proprietari, având în vedere că procesul se află în faza de apel – al doilea ciclu procesual;
- Considerentele pe care se sprijină acţiunea nu sunt suficiente, reclamantul nefăcând dovada dreptului de proprietate.
Examinând criticile formulate prin intermediul cererilor de recurs, Înalta Curte va reţine următoarele:
Prin demersul judiciar, reclamantul R.A.G.C., a revendicat de la pârâţi un imobil – teren în suprafaţă de 32.512 mp, situat în Bucureşti, sector 1.
Pe parcursul cercetării judecătoreşti reclamantul a susţinut continuu că, imobilul pe care-l revendică a aparţinut autorului său R.A.G.C., situaţie de fapt atestată de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2579 din 12 februarie 1923 de Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat.
În primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat Decizia civilă nr. 7361 din 29 septembrie 2005 prin care a admis recursul declarat de R.A.G.C. împotriva deciziei nr. 44 din 5 februarie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
S-a reţinut în Decizia de casare, obligatorie pentru instanţa de rejudecare, că deşi în contractul de vânzare-cumpărare se specifică expres că parte integrantă a actului constituie şi schiţa întocmită de ing. hotarnic al statului G.B., reclamantul nu a anexat şi copia acestui act şi nici Ordinul nr. 547955 din 20 septembrie 1950 şi drept urmare instanţa nu dispunea de suficiente dovezi pentru a clarifica situaţia judiciară a terenului şi nu putea conclude dacă vânzătorul a uzat de dreptul său de a redobândi imobilul în proprietate pe cale administrativă în baza pactului comisoriu inserat în contract.
S-a mai reţinut în Decizia de casare privitor la îndeplinirea condiţiei rezolutorii de către cumpărătorul terenului, că, pe schiţa terenului reprezentând planul moşiei Herăstrău se evidenţiau existenţa unui grajd, dar aceasta nu constituie, în lipsa şi a altor dovezi o probă concludentă şi drept urmare instanţa de rejudecare va administra şi alte probe în acest sens.
Deci, instanţa de rejudecare, faţă de cele sus arătate avea obligaţia de a stabili cert şi nu incert (cum a reţinut în Decizia recurată) dacă vânzătorul a uzat de dreptul său de a redobândi imobilul în proprietate pe cale administrativă şi dacă cumpărătorul terenului a îndeplinit obligaţia asumată prin contract (înfiinţarea pe terenul achiziţionat a unei crescătorii de cai pur sânge englezesc, având în vedere că pe schiţa terenului din zona Herăstrău se identifică existenţa unui grajd, fapt ce conducea indubitabil la completarea probelor în acest sens.
Dar, contrar celor dispuse prin Decizia de casare, instanţa de rejudecare, în mod eronat şi încălcând dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. analizează doar înscrisurile noi depuse în calea de atac a apelului, respectiv sentinţa civilă nr. 143 din 2 martie 1944 pronunţată de Tribunalul Ilfov şi Decizia nr. 70 din 7 martie 1946 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, şi raportat la aceste înscrisuri, concluzionează fără să aibă în vedere şi dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare, că titlul reclamantului este incert, argumentând că nu s-a depus la dosar hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti după casare, modificând astfel cadrul procesului stabilit deja de instanţa supremă.
Or, în rejudecare trebuia, faţă de dispoziţiile date, să se analizeze, având în vedere şi înscrisurile noi depuse la dosar, situaţia juridică a imobilului, şi anume, dacă a trecut în proprietatea vânzătorului pe cale administrativă, ori dimpotrivă, cumpărătorul terenului a îndeplinit obligaţia asumată prin contract - înfiinţarea pe terenul în litigiu a unei crescătorii de cai pur sânge englezesc.
De asemenea, trebuia analizată şi preluarea abuzivă a terenului, având în vedere că Ordinul nr. 547955/1950 a fost depus în calea de atac a apelului.
Or, referitor la această situaţie, greşit a reţinut că nu se poate face o analiză sub acest aspect întrucât nu s-a depus la dosar hotărârea judecătorească a Curţii de Apel Bucureşti după casare.
La stabilirea situaţiei juridice a terenului trebuie să se analizeze şi menţiunile inserate în contractul de vânzare-cumpărare prin care se stabileşte că redobândirea terenului de către vânzător pe cale administrativă este condiţionată de existenţa unei manifestări de voinţă în acest sens din partea vânzătorului şi de o constatare a situaţiei de fapt făcută de primarul localităţii pe raza căruia se află terenul.
Tot în ceea ce priveşte stabilirea situaţiei juridice a terenului trebuie analizat conţinutul Ordinului nr. 547955 din 20 septembrie 1950 al Ministerului Agriculturii dacă constituie titlu valabil de preluare a imobilului în litigiu, având în vedere şi prevederile Constituţiei din 1948 care garanta dreptul la proprietate.
Mai mult, nu s-au produs dovezi în sensul că imobilul a trecut în patrimoniul vânzătorului pe cale administrativă lipsind în acest sens, manifestarea de voinţă a vânzătorului şi constatarea situaţiei de fapt, în acest sens, de către primar aşa cum s-a înserat în contract.
Această teză este susţinută şi de existenţa unui proces pe rolul instanţelor prin care vânzătorul, în anul 1944 a solicitat pe cale judecătorească rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare proces soluţionat în favoarea cumpărătorului în primul ciclu procesual, ceea ce prezumă că, cumpărătorul a îndeplinit obligaţia din contract.
Drept urmare, acţiunea în revendicarea imobilului în litigiu întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun - art. 480 C. civ. - trebuia finalizată, după stabilirea situaţiei juridice, prin compararea titlurilor de proprietate deţinute de toate părţile litigante, şi numai dacă se consideră necesar, să se efectueze şi o expertiză tehnică de specialitate.
Criticile recurentei SN R.C. SA sunt fondate numai în ceea ce priveşte schimbarea cadrului procesul în apel prin introducerea unor părţi noi în proces, contrar dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ., aspect ce urmează a fi avut în vedere la rejudecarea cauzei.
Raportat la cele sus reţinute, Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile, va casa Decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamantul R.A.G.C. şi pârâta SN R.C. SA împotriva deciziei civile nr. 264 din 08 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Casează Decizia civilă nr. 264 din 08 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4829/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4815/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
