ICCJ. Decizia nr. 4832/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4832/2010
Dosar nr. 7644/3/2008
Şedinţa publică din 30 septembrie 2010
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 04 martie 2005 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantul S.I. a chemat în judecată pe pârâţii I.A., Z.N. şi Z.C., S.G. şi C.V. şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate nelegalitatea şi lipsa de temei a înscrierii în anexele Decretului nr. 92/1950 a imobilului situat în Bucureşti, sector 2 şi să oblige pârâţii să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu întrucât titlul reclamantului este preferabil titlului de proprietate deţinut de pârâţi.
Pârâţii au formulat cerere reconvenţională prin care au solicitat, în temeiul art. 111 C. proc. civ., să se constate că aceştia au dobândit în proprietate apartamentele nr. 4, 3, 5 şi 2 pe care le ocupă în cadrul imobilului situat în sector 2 conform contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu bună credinţă cu SC F. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Prin sentinţa civilă nr. 678 din 13 iunie 2005 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâţi, a respins primul capăt de cerere din acţiunea formulată de reclamantul S.I. ca fiind îndreptat împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, a respins ca inadmisibil capătul doi de acţiune privind revendicarea imobilului şi, totodată, a respins ca lipsită de interes cererea reconvenţională.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, apel ce a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII a civilă, prin Decizia civilă nr. 10/2006, sentinţa fiind anulată şi cauza trimisă spre rejudecare.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii, recurs respins ca nefondat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 2865 din2 aprilie 2007 pronunţată în dosarul nr. 30211/2/2005.
În rejudecare s-a format dosarul nr. 27465/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Prin sentinţa civilă nr. 171 din 29 ianuarie 2001 pronunţată în dosarul nr. 27465/3/2007 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia de netimbrare la valoare a cererii principale, excepţia inadmisibilităţii cererii principale şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, a admis excepţia lipsei de interes a cererii reconvenţionale, a respins ca lipsită de interes cererea reconvenţională formulată de pârâţii reclamanţi I.A., Z.R. şi Z.C., S.G. şi C.V. împotriva reclamantului S.I. şi a disjuns judecarea cererii principale, pentru judecarea acesteia, formându-se prezentul dosar.
În ceea ce priveşte cererea principală disjunsă, prin sentinţa civilă nr. 1287 din 11 iulie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pe primul capăt de cerere; s-a admis acţiunea formulată de reclamantul S.I. în contradictoriu cu pârâţii I.A., Z.C. şi Z.R., S.G. şi C.V.; s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti; au fost obligaţi pârâţii să lase reclamantului în deplină proprietate imobilul sus menţionat, respectiv partea din imobil pe care flecare pârât o posedă şi au fost obligaţi pârâţii la 4375 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pe primul capăt de cerere, cel privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, tribunalul a reţinut că pârâţii sunt succesori cu titlu particular al statului - lato sensu.
Naţionalizarea imobilului s-a făcut în mod greşit pe numele unei persoane care nu mai avea calitatea de proprietar, fiind decedată. La momentul naţionalizării imobilul era deja, ca efect al moştenirii, proprietatea reclamantului, iar acesta era inginer chimist fiind, astfel, exceptat de la naţionalizare.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 299 din 22 iulie 1998 Primăria Municipiului Bucureşti prin SC F. SA a înstrăinat apartamentul nr. 5 situat la etajul 3 al imobilului către I.A.
Prin contractul 297 din 30 octombrie1996 a fost înstrăinat apartamentul de la etajul 1 al imobilului către Z.N. şi Z.C.
Prin contractul nr. 298 din 2 decembrie 1996, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. 298 A din 11 iunie 2002, a fost înstrăinat apartamentul 4 de la etajul 2 al imobilului către S.G.
Prin contractul nr. 295 din 31 octombrie 1996 a fost înstrăinat apartamentul 2 către C.V.
Moştenitor al numitei I.A. este I.A., iar moştenitori ai numitului Z.N. sunt Z.C. şi Z.R.
Pârâţii au dobândit drepturile invocate de la stat care nu avea un titlu valabil de proprietate, în baza unor contracte de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/19965, lege care reglementa vânzarea imobilelor trecute în proprietatea statului cu titlu valabil, iar nu şi vânzarea imobilelor aflate în posesia statului fără titlu valabil.
Tribunalul a constatat că titlul invocat de reclamant este mai caracterizat din punct de vedere juridic, provenind de la un proprietar necontestat şi fiind încheiat într-o formă neafectată de vicii, fiind astfel mai eficient din punct de vedere al efectelor juridice decât cel opus de pârâţi.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii, iar prin Decizia civilă nr. 614 din 26 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat. A schimbat în tot sentinţa civilă nr. 1287 din 11 iulie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului, a respins ca atare această cerere, şi a respins ca nefondată acţiunea în revendicare.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, pe primul capăt de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului este întemeiată, deoarece pârâţii sunt chiriaşii cumpărători al imobilului în cauză, dobândirea imobilului făcându-se în temeiul unei legi speciale şi anume Legea nr. 112/1995, care permitea vânzarea imobilelor naţionalizate. Astfel, reclamanţii nu puteau solicita să se constate nevalabilitatea titlului statului în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice, ci cu statul având în vedere că bunul a fost preluat de stat şi nu de pârâţi.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, Curtea de Apel a constatat că aceasta este nefondată, deoarece nici un text de lege nu interzice revendicarea dintre două persoane fizice prin compararea titlurilor de proprietate.
Aprecierea ca inadmisibilă a unei acţiuni în revendicare în contradictoriu cu chiriaşii cumpărători, întemeiată pe dreptul comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ar însemna o încălcare a liberului acces la justiţie recunoscut oricărei persoane prin dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 din Constituţie.
Este adevărat căSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au stabilit prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 că, în cazul unui concurs dintre legea specială şi legea generală, acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialla generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În aceeaşi decizie, însă, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea specială şi anume Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
Prioritatea Convenţiei poate fi dată deci şi în cadrul unei acţiuni în revendicare bazată pe dreptul comun, fiind necesar să se analizeze, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Cu privire la acţiunea în revendicare pe fondul său, instanţa de apel a apreciat criticile formulate în apel ca fiind întemeiate.
Acţiunea în revendicare formulată împotriva pârâţilor persoane fizice care au cumpărat imobilul de la stat în baza Legii nr. 112/1995, fără ca în prealabil reclamanta să aibă o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se confirme calitatea de proprietar sau un act emis în baza Legii nr. 10/2001, care să-i recunoască dreptul de proprietate, este nefondată, având în vedere că nu s-a confirmat preluarea abuzivă de către stat.
Înlăturarea aplicării legii speciale în cadrul acţiunii în revendicare este condiţionată de existenţa unor neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dându-se prioritate astfel aplicării dispoziţiilor Convenţiei.
În litigiul de faţă, reclamantul nu are un drept de proprietate confirmat, astfel că nu are un bun în sensul jurisprudenţei Curţii Europene, motiv pentru care nu se justifică înlăturarea aplicării dispoziţiilor legii speciale, privind retrocedarea imobilelor preluate de stat.
În plus, pârâţii apelanţi au dobândit prin vânzare cumpărare imobilele în baza Legii nr. 112/1995, cu privire la care au titluri de proprietate având un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Admiterea acţiunii în revendicare ar afecta dreptul de proprietate al pârâţilor în măsura în care titlurile dobândite de către aceştia nu au fost atacate în justiţie şi nu au fost desfiinţate, ceea ce corespunde jurisprudenţei, Curţii Europene în raport de cauza Pincova şi Pine contra Republicii Cehe. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în această cauză că se acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecinţele unor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist este unul legitim; cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună credinţă, să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri.
Prin urmare, a reţinut Curtea de Apel, acţiunea în revendicare formulată de reclamant este nefondată, de vreme ce dreptul de proprietate al acestuia nu este confirmat, iar titlurile de proprietate ale pârâţilor nu au fost desfiinţate.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs reclamantul S.J.G.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate în legătură cu Decizia recurată, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
1. Este eronată analiză făcută de instanţa de apel în legătură cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, atât timp cât se ajunge la aplicarea unor condiţii teoretice fără a se analiza circumstanţele concrete ale cauzei.
Constant, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a afirmat că nu se poate examina o cerere decât în măsura în care se raportează la evenimente care s-au produs după intrarea în vigoare a Convenţiei, cu privire la partea contractantă respectivă. Or, în cauză, bunul recurentului a fost preluat de stat cu mult înainte de data de 20 iunie 1994, dată la care România a aderat la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Curtea nu este, aşadar, competentă ratione temporis să examineze circumstanţele naţionalizării.
Se mai arată că reclamantul a exhibat un titlu de proprietate, nu a solicitat confirmarea acestuia. Acest titlu de proprietate nu a fost anulat de nici o instanţă, iar bunul imobil în discuţie nu a fost preluat de la proprietar, astfel încât acţiunile statului român păstrează un caracter abuziv ce poate fi constatat şi pe cale incidentală, fără a fi nevoie de o confirmare a acestui caracter printr-o hotărâre judecătorească.
Se susţine că Legea nr. 112/1995 a avut un pronunţat caracter de protecţie socială prin aceea că statul nu s-a comportat ca un real proprietar, ci a oferit imobilele către chiriaşi la preţuri disproporţionat de mici faţă de piaţa liberă, acceptarea unor astfel de preţuri implicând din partea cumpărătorilor şi o atitudine de ignorare a modului de preluare a acestor imobile.
Paguba cauzată patrimoniului acestora nu poate fi echivalată cu paguba cauzată foştilor proprietari care au achiziţionat imobilul de pe piaţa liberă ori i-au construit în absenţa unor subvenţii. Astfel, neajunsurile disproporţionate rămân cuantificate tot în patrimoniul foştilor proprietari.
2. În mod greşit a fost rezolvată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului, atât timp cât aceştia se pretind succesori în drepturi ai vânzătorului ca urmare a plăţii preţului.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
1. Hotărârea recurată este legală din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, jurisprudenţă care se impune autorităţilor naţionale cu aceeaşi forţă juridică cu care se impun normele convenţionale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că art. 1 din Protocol 1 adiţional la Convenţie nu recunoaşte dreptul de a deveni proprietarul unui bun; el se aplică numai cu privire la bunurile actuale ale reclamantului. Acesta nu se poate plânge de o atingere adusă dreptului său de proprietate câtă vreme nu demonstrează existenţa dreptului. Altfel spus, art.1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie nu garantează dreptul de a obţine un bun.
Prin urmare, un prim principiu rezultat din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este acela potrivit cu care Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu garantează dreptul unei persoane fizice de a dobândi un bun. Cel de-al doilea este acela conform căruia protecţia Convenţiei se aplică numai cu privire la „bunurile actuale", adică cu privire la bunurilor aflate în patrimonial celui care pretinde că i-a fost încălcat dreptul de proprietate asupra lor.
Un al treilea principiu vizează noţiunea de „bun" în sensul că cel ce formulează o pretenţie legată de un bun în sensul Convenţiei trebuie să fie titularul lui actual, calitate ce i-a fost recunoscută fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie pe calea unor măsuri legislative de restituire adoptate de statul în cauză, sau acesta are cel puţin o speranţă legitimă de redobândire a bunului.
În consecinţă, Curtea Europeană a stabilit, în aplicarea acestor principii, că art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie se aplică atât cu privire la bunurile actuale, cât şi cu privire la valori patrimoniale, inclusiv creanţe pe temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate şi că speranţa de a se recunoaşte supravieţuirea unui drept de proprietate de multă vreme imposibil de exercitat nu poate fi considerat un bun în sensul textului analizat.
Întreaga jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului este consecvenţă în aplicarea acestei interpretări a art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Or, în cauză, până la data prezentului litigiu, nici o instanţă nu a recunoscut definitiv calitatea de proprietar a reclamantului, astfel încât procedura declanşată nu se raporta la un bun actual, aşa cum în mod corect a decis instanţa de apel. Reclamantul nu a stabilit nici existenţa unei speranţe legitime de a-şi vedea restituit imobilul, care ar fi existat în cazul în care, într-un litigiu anterior s-ar fi decis că, prin evaluarea circumstanţelor cauzei, confiscarea imobilului de către stat nu ar fi fost legală. Acţiunea în revendicare în sine nu dă naştere la nici un titlu care să stabilească un drept (de proprietate), ci doar la eventualitatea de a obţine un astfel de titlu, astfel încât reclamantul nu a demonstrat a avea o speranţă legitimă de a-şi vedea imobilul restituit.
Din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, spre deosebire de reclamant, intimaţii beneficiază de un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, în virtutea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii 112/1995 şi care nu au fost anulate pe cale judecătorească.
Preţul la care imobilele au fost achiziţionate de către intimaţi în temeiul unei legi care a avut, într-adevăr un caracter de protecţie socială, este irelevant sub aspectul obiectului prezentului litigiu.
Neajunsurile disproporţionate a căror creare trebuie evitată în încercarea de atenuare a vechilor încălcări ale dreptului de proprietate, la care face referire instanţa europeană în jurisprudenţa sa, nu se raportează la preţul de achiziţie al imobilelor, aşa cum se susţine prin motivele de recurs. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut în vedere neajunsurile produse prin pierderea proprietăţii bunului, în situaţia în care aceasta ar fi suportată de noul proprietar al imobilului, deşi responsabilitatea confiscării abuzive nu revine acestuia, cu statului (cauza Pincova şi Pinc c. Republicii Cehe, cauza Raicu c. României).
2. Nici critica formulată sub aspectul dezlegării date de instanţa de apel excepţiei lipsei calităţii procesuale active nu este fondată.
Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii.
Pretenţia formulată de reclamanţi cu privire la nelegala preluare a imobilului de către stat nu putea fi formulată decât în contradictoriu cu Statul Român care a efectuat această preluare. Reclamantul nu a înţeles însă să cheme în judecată Statul Român, ci numai pe intimaţii persoane fizice cumpărători ai apartamentelor în litigiu, astfel încât, pentru acest capăt de cerere, intimaţii nu au calitate procesuală pasivă.
Pentru toate considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.J.G., prin mandatar B.I. împotriva deciziei civile nr. 614 din 26 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4851/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 4829/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
