ICCJ. Decizia nr. 4863/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4863/2010
Dosar nr. 39950/3/2008
Şedinţa publică din 1 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş la data de 1 februarie 2007, reclamanţii B.E.D.B., B.C.M.I., B.A.J. şi B.G. au chemat în judecată C.N.L.R. SA şi Primăria Târgu-Mureş, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligate pârâtele la restituirea în natură, în baza Legii nr. 10/2001, a unor încăperi şi a terenului aferent din imobilul situat în Târgu Mureş, judeţul Mureş.
Prin sentinţa civilă nr. 19 din 10 ianuarie 2008, Tribunalul Mureş şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei către Tribunalul Bucureşti, cu motivarea că sediul unităţii deţinătoare, C.N.L.R. SA, este în Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 305 din 4 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis cererea reclamanţilor şi a obligat pe pârâta C.N.L.R. SA. să restituie reclamanţilor, în deplină proprietate şi posesie, imobilul situat în Târgu Mureş, judeţul Mureş, constând în spaţiul XI încăperile 16 şi 17 şi terenul aferent; a respins cererea formulată, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Târgu Mureş, reţinându-se lipsa calităţii procesuale pasive a acestui pârât.
Pe baza probelor administrate în cauză, instanţa de fond a reţinut că este întemeiată acţiunea formulată de reclamanţi, aceştia dovedindu-şi calitatea de persoane îndreptăţite la restituire, precum şi faptul preluării abuzive a imobilului de către stat.
Împotriva hotărârii respective, în termenul legal de 15 de la comunicare, a declarat apel pârâta C.N.L.R. SA, arătând că instanţa de fond era datoare să pună în vedere reclamanţilor să clarifice erorile materiale strecurate în certificatul de moştenitor nr. 30/2003, în baza art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., deoarece susţinerea că actele sunt valabile, de vreme ce nu au fost anulate, nu este suficientă.
Totodată, instanţa trebuia să lămurească modul în care imobilul a trecut în proprietatea statului şi identitatea persoanei de la care imobilul a fost preluat şi că era necesară depunerea unor copii legalizate de pe actele de proprietate.
De asemenea, cererea este prematură deoarece C.N.L.R. a fost chemată în judecată înainte de a fi investită cu soluţionarea notificării, care i-a fost înaintată de Primăria Târgu Mureş după soluţionarea acesteia, în parte, astfel că C.N.L.R. SA nu se află în situaţia de a fi refuzat să răspundă la notificarea părţii interesate.
Prin Decizia civilă nr. 6A din 5 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondată, cererea de apel formulată de apelanta C.N.L.R. SA împotriva sentinţei civile nr. 305 din 4 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi B.E.D.B., B.C.M.I., B.A.J. şi B.G.H. şi intimatul Municipiul Târgu - Mureş.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că sunt neîntemeiate motivele de apel formulate de către pârât, întrucât prima instanţă nu a încălcat prevederile art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., în condiţiile în care probele şi dovezile suplimentare solicitate de pârâtă nu erau utile soluţionării cauzei.
Aceasta întrucât calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituirea în natură, în ceea ce priveşte imobilul situat în Municipiul Târgu - Mureş, a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 1385/2005 a Tribunalului Mureş rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 41 din 24 martie 2006 a Curţii de Apel Târgu Mureş şi Decizia civilă nr. 10378/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Prin hotărârea respectivă, s-a dispus restituirea, către aceiaşi reclamanţi, a imobilului arătat mai sus, cu excepţia spaţiilor locative care nu se găseau în detenţia persoanei notificate, ci în posesia C.N.L.R. SA, spaţii solicitate în prezenta cauză.
În al doilea rând, s-a constatat că în mod corect prima instanţă a reţinut că nu este prematură cererea formulată de către reclamantă, întrucât etapa administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este obligatorie, ci are drept scop rezolvarea rapidă a cererilor, pe cât posibil fără intervenţia judiciară, iar în cauză, scopul etapei administrative nu mai poate fi atins, după 8 ani de la depunerea notificării.
S-a concluzionat sub acest aspect ca niciun drept al unităţii deţinătoare nu a fost încălcat prin rezolvarea cererii de către instanţă, iar pe de altă parte, aceasta avea posibilitatea să se apere în faţa instanţei de fond sub toate aspectele.
Împotriva deciziei respective, la data de 15 februarie 2010, în termen legal, a declarat recurs pârâta C.N.L.R. criticând-o ca fiind nelegală şi solicitând modificarea acesteia, în sensul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii primei instanţe care să fie schimbată în tot, prin respingerea cererii formulate de reclamanţi, în principal, ca prematur introdusă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.
Prin motivele de recurs depuse odată cu cererea, pârâta a criticat Decizia recurată sub două aspecte, referitor la prematuritatea cererii introductive şi la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
În dezvoltarea primului motiv de recurs, a susţinut faptul că, în mod greşit, instanţa de apel a soluţionat motivul având ca obiect prematuritatea cererii introductive.
Aceasta întrucât cererea de chemare în judecată a pârâtei a fost depusă la Tribunalul Mureş pe data de 9 iulie 2007, cu câteva luni înainte de investirea acesteia cu soluţionarea notificării, respectiv pe data de 12 decembrie 2007.
Pentru acest aspect cererea a fost prematur formulată, întrucât dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001 prevăd termenul legal de 60 de zile de la primirea notificării sau a depunerii actelor doveditoare, termen în care unitatea deţinătoare trebuie să emită decizie sau dispoziţie, precum şi faptul că s-a făcut o greşită aplicare a Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, etapa necontencioasă prevăzută de drept act normativ, având un caracter obligatoriu.
În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, s-a susţinut că au fost încălcate prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel avea îndatorirea, în baza exercitării rolului activ, de a clarifica chestiunile legate de inexactităţile din certificatul de moştenitor nr. 30/2003; de anul naşterii petentei; de identitatea persoanei de la care a fost preluat imobilul, de moştenirea de pe urma bunicii paterne, sau de pe urma bunicii materne.
Sub acest aspect, a învederat faptul că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că nu sunt necesare aceste clarificări şi nici nu a pus în vedere intimaţilor să procedeze la lămurirea aspectelor invocate.
În drept, pârâta a invocat în susţinerea recursului prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând recursul declarat de pârâtă prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat şi-l va respinge, avându-se în vedere considerentele ce se vor succede.
În primul rând, este neîntemeiat motivul de recurs formulat de pârâtă referitor la soluţia dată de instanţa de apel cu privire la prematuritatea cererii introductive.
Astfel, pornind de la obiectul acţiunii civile, înseamnă că o altă condiţie pentru exercitarea acţiunii şi dobândirea calităţii de parte în procesul civil, este reprezentată de „drept" care, pentru a putea fi valorificat pe cale de acţiune, trebuie să respecte anumite cerinţe, printre care se numără aceea ca – dreptul să fie actual, adică să nu fie supus unui termen sau condiţie suspensivă.
Dacă dreptul nu este actual, lipsa acestei condiţii poate fi invocată prin intermediul excepţiei de prematuritate.
Raportată la datele speţei, această excepţie de prematuritate a fost soluţionată corect de către instanţa de apel, întrucât nu se poate susţine faptul că acţiunea formulată de reclamanţi trebuia respinsă ca prematur introdusă, câtă vreme dreptul acestora, de a solicita măsuri reparatorii, în baza Legii nr. 10/2001, de la unitatea deţinătoare a imobilului aflat în litigiu, există şi este actual.
Pe de altă parte, nu le poate fi imputat reclamanţilor faptul că Dispoziţia nr. 158 din 12 februarie 2004 emisă de Primăria Municipiului Târgu - Mureş ca urmare a notificării înregistrate sub nr. 5257 din 19 februarie 2002, a ajuns cu întârziere în posesia recurentei-pârâte C.N.L.R. SA.
Prin prevederile art. 3 din Dispoziţia nr. 158 din 12 februarie 2004 Primăria Târgu - Mureş a respins cererea de restituire în natură a spaţiului ocupat de L.N., din imobilul situat în str. B., urmând ca notificarea împreună cu documentele aferente să fie comunicate L.N.
Dispoziţia respectivă a fost contestată în instanţă de către reclamanţi sub toate aspectele, inclusiv în ceea ce priveşte conţinutul art. 3, pronunţându-se în acest sens sentinţa civilă nr. 1385 din 28 octombrie 2005 a Tribunalului Mureş, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 41A din 24 martie 2006 a Curţii de Apel Târgu Mureş şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 10378 din 14 decembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Odată închis ciclul procesual prin care s-a menţinut dispoziţiile art. 3 din Dispoziţia nr. 158 din 2 februarie 2004, Primăria Târgu Mureş avea obligaţia să înainteze notificarea reclamanţilor, împreună cu documentele aferente, către C.N.L.R. SA., lucru care nu s-a realizat decât foarte târziu, în cadrul dosarului nr. 3339/2007 al Tribunalului Mureş al cărui obiect l-a constituit cererea reclamanţilor către această pârâtă de a le restitui în natură spaţiul nr. XI, încăperile 16 şi 17 din imobilul situat în municipiul Târgu - Mureş.
Prin urmare, reclamanţii au fost pe deplin îndreptăţiţi să solicite direct în instanţă de la pârâtă, în calitatea sa de unitate deţinătoare, restituirea în natură a părţii din imobilul aflat în posesia acesteia, fără să mai aştepte vreme îndelungată emiterea unei dispoziţii sau decizii de către unitatea deţinătoare.
De altfel, unitatea deţinătoare avea posibilitatea să emită dispoziţie sau decizie, chiar pe parcursul derulării litigiului dintre părţi, lucru care nu s-a realizat, ceea ce explică conduita recurentei-pârâte, scopul acesteia fiind acela de a întârzia pe cât posibil emiterea unei decizii sau finalizarea procesului.
În consecinţă, instanţa de apel a făcut, sub acest aspect, o corectă aplicare a Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite.
Este neîntemeiat şi celălalt motiv de recurs având ca obiect încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., ce reglementează rolul activ al judecătorului.
Nu au fost încălcate aceste dispoziţii legale, întrucât toate chestiunile legate de inexactităţile din certificatul de moştenitor nr. 30/2001, de anul moştenirii petentei, de identitatea persoanei de la care a fost preluat imobilul, de moştenirea de pe urma bunicii paterne sau materne – fuseseră clarificate cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 1385 din 28 octombrie 2005 a Tribunalului Mureş, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 41A din 24 martie23006 a Curţii de Apel Târgu Mure şi Decizia civilă nr. 10378 din 14 decembrie2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Prin hotărârea respectivă, s-a tranşat cu putere de lucru judecat faptul că de la antecesoarea reclamantei B.G.B., s-a preluat de către stat, în baza Decretului-lege nr. 92/1950, imobilul situat în str. B., compus din 18 apartamente şi imobilul situat pe aceeaşi stradă la nr. 3, format din 4 apartamente, precum şi faptul că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la restituire.
Faţă de cele arătate, se constată că nu subzistă motivul de modificare invocat, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâta C.N.L.R. SA se priveşte ca fiind nefondat şi se va respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C.N.L.R. SA împotriva deciziei civile nr. 6/A din 5 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4870/2010. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 4859/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
