ICCJ. Decizia nr. 4861/2010. Civil

Decizii civile ICCJ 2010

Prin Sentința civilă nr. 132 din 1 iunie 2006, Tribunalul Giurgiu a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții Primăria municipiului Giurgiu și Primarul municipiului Giurgiu.

A respins excepțiile tardivității și inadmisibilității formulării cererii de chemare în garanție invocate de către garantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

A admis, în parte, cererea principală formulată de reclamantul B. M. împotriva pârâților Primăria municipiului Giurgiu și Primarul municipiului Giurgiu, în contradictoriu cu garantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, astfel cum a fost precizată și completată.

A admis, în parte, cererea de chemare în garanție formulată de același reclamant împotriva garantului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

A dispus anularea Dispozițiilor nr. 4735/5 decembrie 2003 și nr. 3420/07 martie 2006 emise de pârâți.

A obligat garantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să emită decizie motivată, în favoarea reclamantului B.M., care să cuprindă propunerea de acordare de despăgubiri, în condițiile legii speciale, pentru imobilul situat în municipiul Giurgiu, șos. București, compus din teren în suprafață de 2,25 ha (1 ha pășuni, 1,25 ha vii) și casă.

A obligat pe garant și pe pârâți să înainteze, de îndată, dispoziția menționată în alineatul precedent împreună cu întreaga documentație aferentă către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea acordării de despăgubiri.

A obligat, în solidar, pe pârâții Primăria municipiului Giurgiu și Primarul municipiului Giurgiu la plata sumei de 2.164 lei (RON), reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocat - 1.600 RON, cheltuieli de transport - 564 RON).

în temeiul art. 1085C. proc. civ. a admis cererea de reexaminare formulată de expert P.D.

A dispus revenirea asupra amenzii judiciare în suma de 300 lei (RON) aplicată expertului P.D., prin încheierea de ședință de la termenul de judecată din data de 04 mai 2006.

A dispus ca o copie de pe prezenta hotărâre să se comunice expertului și Administrației Financiare a sectorului 4 București, pentru a se lua măsurile cuvenite în sensul exonerării acestuia de plata amenzii judiciare.

A dispus restituirea, către reclamantul B.M., a onorariilor de expert achitate și neutilizate, în sumă de 5.000.000 lei fiecare, consemnate cu chitanțele C.E.C. seria AA nr. 809041 din 25 martie 2004, respectiv seria AA nr. 809047 din 31 martie 2004.

în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâții Primăria municipiului Giurgiu și Primarul municipiului Giurgiu, Tribunalul a constatat că este nefondată întrucât calitatea procesuală pasivă a acestora este circumstanțiată de însuși faptul soluționării notificării reclamantului prin emiterea unor dispoziții vătămătoare, de respingere a restituirii în natură sau prin echivalent a bunului imobil pretins.

Referitor la excepția tardivității cererii de chemare în garanție, aceasta este, de asemenea, nefondată întrucât prevederile art. 28 din Legea nr. 10/2001 trebuie coroborate cu prevederile art. 61 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd că cererea de chemare în garanție făcută de reclamant se poate depune până la încheierea dezbaterilor, înaintea primei instanțe.

Termenul de 90 de zile, prevăzut de art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, are în vedere situația în care reclamantul acționează împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pe cale principală, deci, cu o cerere de chemare în judecată, iar nu pe calea unei cereri de chemare în garanție.

în ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, invocată de garant, aceasta este nefondată întrucât, în conformitate cu prevederile art. 28 din Legea nr. 10/2001, în situația în care notificatorul nu cunoaște pe deținătorul imobilului se adresează primăriei în a cărei rază teritorială se află bunul, aceasta fiind obligată să identifice unitatea deținătoare.

în situația în care unitatea deținătoare nu a fost identificată (speța de față), persoana îndreptățită poate chema în judecată Statul, pentru a primi reparații în natură sau prin echivalent.

Or, este evident că primăria locală nu i-a făcut vreodată comunicarea prevăzută de art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fapt în raport de care demersul reclamantului, de chemare în garanție, nu poate fi considerat tardiv sau inadmisibil.

Pe fondul cauzei, Tribunalul a constatat că, prin actele de vânzare cumpărare din anii 1924-1925, precum și prin actul de partaj voluntar nr. 623/1939, R.I. a dobândit, în proprietate, imobilul situat în orașul Giurgiu, județul Vlașca (actual Giurgiu), pe șoseaua București, constând dintr-o construcție (casă) și teren în suprafață totală de 2,25 ha, din care 1 ha pășuni, restul de 1,25 ha fiind plantat cu vie.

Conform borderourilor populației, proprietăților și exploatațiilor agricole din Giurgiu, județul Vlașca, defunctul R.I. era, în luna ianuarie 1948 (deci, în perioada de referință avută în vedere de Legea nr. 10/2001), proprietarul mai multor imobile printre care și imobilul menționat anterior, contrazicând, în acest mod, motivația pârâților cuprinsă în dispoziția atacată, în sensul că nu s-a probat deținerea bunului de către fostul proprietar în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Cu toate eforturile numeroase depuse de reclamant pentru a afla situația juridică a imobilului, un istoric de rol sau modalitatea de preluare, acest lucru nu a fost posibil, instituțiile competente ale statului neputând să-i furnizeze astfel de informații.

Cert este faptul că, în anul 1959, potrivit înscrisurilor de la fila 159-160, R.I. era plecat din Giurgiu, crezându-se că ar fi pensionar.

în raport de situația expusă, este rezonabil să se prezume că imobilul aparținând lui R.I. a intrat în patrimoniul Statului Român, necunoscându-se deținătorul actual al bunului imobil notificat.

în același sens sunt și dispozițiile Cap. l lit. e) din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care menționează că: "în cazul în care, pentru imobilul respectiv, nu se poate face dovada formală a preluării de către stat, soluționarea notificării se va face în funcție și de acest element - faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă - deci, fără titlu".

Din punct de vedere juridic, imobilul urmează a fi încadrat în prevederile art. 2 alin. (1) lit. i), și anume în categoria de "orice alte imobile preluate de stat fără titlu valabil", iar în persoana reclamantului B.M. subzistă calitatea de persoană îndreptățită, în sensul prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ca moștenitor al fostului proprietar, potrivit certificatelor de moștenitor de la dosar (filele 13-19).

în ceea ce privește restituirea în natură a bunului imobil notificat de reclamant, instanța a reținut că acest lucru nu este posibil întrucât imobilul nu poate fi identificat, cu toate eforturile depuse de parte, de către instanță sau de către experții tehnici în specialitatea topografică sau construcții civile, numiți în cursul procedurii de judecată; urmează ca reparația cuvenită reclamantului să se realizeze prin echivalent, în condițiile legii speciale privind despăgubirile (Legea nr. 247/2005, titlul VII).

în conformitate cu prevederile art. 28 alin. (1)-(3) din Legea nr. 10/2001, republicată, pentru situațiile în care persoana îndreptățită nu cunoaște deținătorul bunului imobil solicitat, notificarea se adresează primăriei locale în a cărei rază teritorială se află imobilul, aceasta având obligația de a-l identifica pe deținător și a-i comunica elementele de identificare ale acestuia.

Pârâții Primăria municipiului Giurgiu și Primarul municipiului Giurgiu, prin emiterea Dispoziției nr. 4735/05 decembrie 2003, rectificată prin Dispoziția nr. 3420/2006, au procedat, în mod nelegal, la soluționarea notificării reclamantului, trebuind să se limiteze la identificarea deținătorului sau efectuarea comunicării necesare (art. 28 alin. (2) și (3)), comunicare pe care nu a efectuat-o vreodată, încălcând, în acest mod, și competențele altor organe învestite cu atribuții în materia Legii nr. 10/2001 (Ministerul Finanțelor Publice), sens în care dispozițiile menționate anterior urmează a fi anulate, ca nelegale.

Așadar, pentru situația de fapt expusă, competența de soluționare a notificării reclamantului incumbă Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva căruia reclamantul, în lipsa oricărei comunicări din partea pârâților, de genul acelora prevăzute de art. 28 din Legea nr. 10/2001, s-a îndreptat în acest proces, prin formularea unei cereri de chemare în garanție admisibilă sub aspectul acordării de despăgubiri, iar nu și pentru restituirea în natură, având în vedere aceleași rațiuni potrivnice.

Conform jurisprudenței constante a instanței supreme, o atare cerere de chemare în garanție îndreptată împotriva unei persoane (garant), chiar daca acesta nu a soluționat notificarea persoanei îndreptățite, este admisibilă întrucât, cel mai târziu la data citării sale în proces, a cunoscut pretențiile reclamantului.

Ar fi excesiv să se interpreteze că reclamantul nu ar putea obține despăgubiri din cauza pârâților care au soluționat notificarea, deși nu aveau competența legală să o facă, au emis o dispoziție vătămătoare și nu au respectat termenele prevăzute de lege pentru îndeplinirea propriilor atribuții (art. 28).

împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul și pârâții Municipiul Giurgiu și Direcția Generală a Finanțelor Publice, pentru Ministerul Finanțelor Publice.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 662 din 15 decembrie 2009, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârât Municipiul Giurgiu împotriva Sentinței civile nr. 132 din 01 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul Giurgiu, secția civilă.

A admis apelurile declarate de apelantul reclamant B.M. și Direcția Generală a Finanțelor Publice Giurgiu, în numele Ministerului Finanțelor Publice, împotriva aceleiași hotărâri.

A schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a stabilit dreptul apelantului-reclamant la măsuri reparatorii în echivalent în valoare de 38.453.000 lei aferente terenului în suprafață de 22.500 m.p., situat în Municipiul Giurgiu, șos. București, identificat conform raportului de expertiză topografică întocmit de expert N.C., pe care îl omologhează.

A luat act de renunțarea reclamantului la măsurile reparatorii prin echivalent solicitate pentru construcția demolată.

A respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanție formulată de reclamant împotriva chematului în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

A obligat pe apelantul pârât Municipiul Giurgiu, prin Primar, la 8.000 lei cheltuieli de judecată în apel, către apelantul reclamant.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele:

Excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Municipiul Giurgiu, prin Primar, în raport de Primăria municipiului Giurgiu, care a fost chemată în judecată, este nefondată, fiind, în mod corect, respinsă de prima instanță.

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, republicată, "unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu. Acestea sunt subiecte juridice de drept fiscal, titulare ale codului de înregistrare fiscală și ale conturilor deschise la unitățile teritoriale de trezorerie, precum și la unitățile bancare. Unitățile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat în care acestea sunt parte, precum și din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legi".

Art. 21 alin. (2) din aceeași lege prevede că "în justiție, unitățile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de președintele consiliului județean". în același sens este și prevederea cuprinsă în art. 62 alin. (1), potrivit căreia "primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice române ori străine, precum și în justiție".

Primăria este definită, de art. 77 din Lege, ca fiind o structură funcțională cu activitate permanentă, constituită din primar, viceprimar, secretarul unității administrativ-teritoriale și aparatul de specialitate al primarului, structură care are rolul de a duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale.

Din examinarea acestor prevederi legale reiese că primăria nu are personalitate juridică, persoana juridică fiind unitatea administrativ teritorială, reprezentată prin primar. Primăria, la rândul său, aduce la îndeplinire dispozițiile primarului, compartimente sau persoane specializate din aparatul primăriei putând fi desemnate sa îndeplinească atribuția de reprezentare a municipiului în fața instanțelor de judecată. Ca atare, primăria poate sta în judecată în calitate de reprezentantă a unității administrativ teritoriale.

Lipsa personalității juridice a primăriei nu împiedică, însă, participarea în judecată a acesteia, în calitate de pârâtă, în litigiile care au ca obiect dispozițiile emise în temeiul Legii nr. 10/2001. în acest sens, art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005 (formă în vigoare la data emiterii dispoziției contestate), prevedea că, în cazul "primăriilor", restituirea în natură sau prin echivalent, către persoana îndreptățită, se face prin dispoziția motivată a primarilor, respectiv a primarului general al Municipiului București. Chiar și în actuala redactare a Legii, art. 28 se referă la trimiterea notificării la "primărie".

Față de formularea folosită de legiuitor, care se referea la "primărie", ca entitate notificată, și având în vedere că emitentul dispoziției contestate este Primăria municipiului Giurgiu, prin primar (atât primăria, cât și primarul fiind chemați în judecată prin prezenta acțiune și reprezentând unitatea administrativ teritorială), în mod corect a reținut prima instanță că Primăria municipiului Giurgiu poate sta în judecată, având calitate și o capacitate procesuală specială, conferite prin Legea nr. 10/2001 emitentului dispoziției contestate.

în ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, Curtea a considerat-o fondată, față de împrejurarea că, în faza procesuală a apelului, imobilul a fost identificat ca fiind pe teritoriul Municipiului Giurgiu. Nemaifiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, pentru atragerea în proces a Statului, prin Ministerul Finanțelor Publice, cererea de chemare în garanție a devenit inadmisibilă. în consecință, se impune admiterea apelului declarat de acest apelant și respingerea cererii de chemare în garanție.

Pe fondul criticilor formulate de apelanți, Curtea a reținut următoarele:

Atât apelantul Municipiul Giurgiu, cât și apelantul chemat în garanție au imputat primei instanțe că nu a analizat incidența prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.

în ambele faze procesuale (fond și apel), s-au efectuat demersuri, la Primăria municipiului Giurgiu, pentru a se stabili situația juridică a terenului de la data preluării de către stat și până în prezent, demersuri rămase fără rezultat. Ca atare, nu se poate imputa instanței că nu a verificat situația terenului prin prisma prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată. în situația în care apelanții menționați dețineau dovezi în sensul că imobilul nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001 aveau obligația să depună aceste dovezi la dosar.

Pe de altă parte, din "borderoul populației, proprietăților și exploatațiilor agricole din Giurgiu, județul Vlașca" (fila 95 dosar apel) rezultă că, în anul 1948, R.I., fostul proprietar al imobilului, deținea suprafața de 2,25 ha situată în hotarul satului. în prezent, acea suprafață de teren este situată pe teritoriul administrativ al Municipiului Giurgiu. Neexistând nicio dovadă că imobilul se afla în extravilan la data preluării abuzive (care nu a putut fi stabilită) și, cu atât mai puțin, la data notificării, nici în sensul că o suprafață de teren echivalentă ar fi fost restituită în temeiul legilor fondului funciar, Curtea a înlăturat incidența art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Susținerile apelantului Municipiul Giurgiu în sensul că nu s-a făcut dovada preluării abuzive a imobilului, de către stat, și că nu s-a dovedit că imobilul a fost preluat de la R.I. urmează a fi respinse.

în mod corect, Tribunalul și-a susținut argumentația pe prezumția ce rezultă din faptul că, în prezent, imobilul este deținut de Municipiul Giurgiu. Dacă imobilul nu ar fi fost preluat de stat, acesta ar fi trebuit să se regăsească și în prezent în patrimoniul fostului proprietar. împrejurarea că nu există dovada formală a preluării nu poate fi imputată tocmai persoanei vătămate sau moștenitorilor săi. De altfel, art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, republicată, include, în categoria imobilelor supuse acestei legi, și pe cele preluate în fapt, fără titlu, iar prevederile din Cap. l pct. l lit. e) din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007 (care au preluat identic textul din H.G. 498/2003) prevăd, în mod expres, posibilitatea ca, la soluționarea notificării, să fie avută în vedere împrejurarea că imobilul se regăsește în patrimoniul statului, acest element constituind o prezumție relativă de preluare abuzivă, deci, fără titlu.

în ceea ce privește lipsa dovezii că imobilul a fost preluat de la R.I., Curtea constată că "borderoul populației, proprietăților și exploatațiilor agricole din Giurgiu, județul Vlașca" din anul 1948 este ultimul act în care proprietarul R.I. figurează cu terenul în litigiu, iar din anul 1948 nu există alte dovezi că imobilul ar fi fost înstrăinat de proprietar sau că ar fi fost preluat de stat de la altă persoană, situație în care, în lipsa actului de preluare, operează prezumția că preluarea s-a făcut de la ultimul proprietar cunoscut și dovedit.

Nici critica aceluiași apelant privind cheltuielile de judecată stabilite de prima instanță nu poate fi primită, Curtea considerând că onorariul avocațial în sumă de 1.600 RON nu este exagerat în raport de valoarea bunului litigios și munca depusă de avocat. Față de soluția de admitere a acțiunii, obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată este în deplin acord cu prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la apelul declarat de apelantul reclamant, Curtea a constatat că, criticile acestuia sunt întemeiate. Prin probele administrate în faza procesuală a apelului, imobilul a fost identificat și evaluat la valoarea actuală de piață întrucât nefiind liber, ci afectat de elemente de sistematizare și în lipsa unor bunuri similare care să poată fi acordate în compensare, apelantul reclamant este îndreptățit la măsuri reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor ce vor fi acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Legea nr. 10/2001 nu prevede posibilitatea acordării de despăgubiri bănești efective de către unitatea deținătoare sau de către entitatea învestită cu soluționarea notificării. Art. 26 alin. (1) din Legea republicată prevede că: "Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită".

Legea specială, la care face trimitere art. 26 alin. (1) mai sus citat, este Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin care s-a înființat, în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Această comisie are competența de a analiza și stabili cuantumul final al despăgubirilor și de a emite decizie reprezentând titlul de despăgubire. Beneficiarul titlului de despăgubire îl poate valorifica întruna dintre modalitățile prevăzute de art. 18 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost introdus prin O.U.G. nr. 81/2007, pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

în raport de considerentele Deciziei nr. 52/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, și având în vedere și cele reținute în Decizia nr. 20/2007, se poate conchide în sensul că instanța învestită cu soluționarea contestației împotriva unei decizii sau dispoziții emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 este competentă, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție, să stabilească și întinderea despăgubirilor corespunzătoare imobilului preluat abuziv, a cărui restituire în natură nu este posibilă.

Trebuie făcută distincția între competența de stabilire a întinderii despăgubirilor și procedura efectivă de plată a acestora. Prin Decizia nr. 52/2007 nu s-a tranșat problema plății efective a despăgubirilor, respectiv, nu s-a statuat că acestea se plătesc de către unitatea deținătoare sau de către unitatea notificată.

în consecință, în ceea ce privește plata efectivă a despăgubirilor, sunt aplicabile prevederile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (indiferent dacă întinderea acestora a fost stabilită de către instanța de judecată sau de către comisia centrală).

Hotărârea judecătorească irevocabilă prin care se stabilește întinderea despăgubirilor se va impune cu autoritate de lucru judecat comisiei centrale, însă numai în ceea ce privește cuantumul, nu și cu privire la modalitatea de acordare efectivă. Referitor la modalitățile de acordare efectivă, sunt aplicabile prevederile art. 141din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost introdus prin O.U.G. nr. 81/2007, în sensul că se vor acorda despăgubiri în bani, de către Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, în limita sumei de maxim 500.000 lei, iar pentru diferență, dacă este cazul, se acordă acțiuni la S.C. "Fondul Proprietatea S.A.".

Sub aspectul cuantumului despăgubirilor, Curtea a avut în vedere expertiza întocmită de expertul C.N., prin care s-a stabilit valoarea terenului la suma de 38.453.000 RON.

Obiecțiunile formulate de apelantul pârât Municipiul Giurgiu, în sensul de a se lua în considerare valoarea de 75 Euro/m.p., conform "Ghidului privind valorile orientative ale proprietăților imobiliare din circumscripția Judecătoriei Giurgiu pe anul 2009", nu pot fi avute în vedere. Acest ghid, așa cum arată și denumirea, nu poate fi avut în vedere decât cu titlu orientativ, fiind folosit la stabilirea taxelor notariale. Or, în cadrul prezentului proces, trebuie stabilită valoarea concretă a terenului, în funcție de caracteristicile constatate de expert.

Pe de altă parte, valoarea de 75 Euro/m.p. este "valoarea de bază", la care se adaugă diferiți indici corespunzători caracteristicilor și utilităților existente pe teren. în expertiza efectuată în prezentul dosar, expertul C.N. a stabilit valoarea de bază la suma de 420 RON (aproximativ 100 EURO/m.p. la data efectuării expertizei), la care s-au adăugat indicii menționați, rezultând valoarea de 1.709 RON/m.p.

împotriva acestei decizii a declarat recurs Primăria municipiului Giurgiu, prin Primar, criticând-o pentru următoarele motive:

1. Reclamantul B.M. nu a putut proba deținerea imobilului revendicat, în suprafață de 2,25 ha, de fostul proprietar, R.I., în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

în fapt, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul B.M. a solicitat Tribunalul Giurgiu să anuleze dispozițiile Primarului municipiului Giurgiu nr. 4735/05 decembrie 2003 și nr. 3420/2006 și, pe cale de consecință, să oblige Municipiul Giurgiu, în calitate de deținător al imobilului, la restituirea imobilului situat în municipiul Giurgiu, compus din teren în suprafață de 2,25 ha și construcțiile aflate pe acesta.

Reclamantul a solicitat restituirea în natură, în virtutea calității sale de moștenitor al fostului proprietar, R.I.

Au fost depuse, în susținerea cauzei, acte de vânzare cumpărare din anii 1924-1925, precum și actul de partaj voluntar nr. 623/1939, care arată că numitul R.I. autorul reclamantului B.M., a dobândit în proprietate imobilul situat în orașul Giurgiu, județul Vlașca, pe șoseaua București, constând dintr-o construcție aflată pe un teren în suprafață de 2,25 ha, din care 1 ha pășuni, restul de 1,25 ha plantat cu vie.

Au fost administrate probele cu înscrisuri, expertiză topografică și expertiză specialitatea construcții civile.

Proba cu expertiză topografică nu a putut fi realizată, deși au fost numiți de către instanța de judecată trei experți tehnici de specialitatea topo cadastral și construcții civile, iar imobilul a cărui restituire a fost solicitată nu a putut fi identificat.

Ulterior concluziei că proba cu expertiză nu a putut fi efectuată, instanța a revenit asupra acestei probe, considerând că nu este concludentă și utilă cauzei, astfel încât ar conduce la tergiversarea procesului.

Se arată, în Sentința Tribunalului Giurgiu nr. 132 din 01 iunie 2006, că "conform borderoului populației, proprietăților și exploatărilor agricole din Giurgiu, județul Vlașca (fila 12), defunctul R.I. era, în luna februarie 1948 (deci, în perioada de referință avută în vedere de Legea 10/2001), proprietarul mai multor imobile printre care și imobilul menționat anterior, contrazicând în acest fel motivația cuprinsă.

în mod greșit, atât instanța Tribunalului Giurgiu, cât și Curtea de Apel București motivează sentința, respectiv decizia, apreciind că, potrivit Cap. l lit. e) din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, imobilul se găsește în patrimoniul statului, operând, astfel, o prezumție relativă de preluare abuzivă, deci, o preluare fără titlu.

Argumentul instanței în sensul că "cert este faptul că, în anul 1959, numitul R.I. era plecat din Giurgiu, crezându-se că ar fi pensionar" nu poate conduce la concluzia că imobilul a fost preluat fără titlu.

Nu a fost analizată cererea reclamantului sub aspectul Cap. l lit. e) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, conform căruia "sarcina probei proprietății și deținerea legală a acesteia, la momentul deposedării abuzive, revine persoanei care se pretinde a fi îndreptățită în conformitate cu prevederile art. 3 lit. a) și art. 22 din Lege".

"Naționalizarea" a început în jurul anului 1947, dar, în realitate, elementele de sistematizare (blocuri de locuințe, centrală termică, spații verzi, identificate cu ocazia efectuării expertizei) au fost edificate pe imobilul teren revendicat de reclamantul B.M. începând cu anul 1980.

Or, de la întocmirea actelor prezentate de reclamantul B.M., respectiv anul 1924, 1925 și, ulterior, anul 1939, până în anul 1980, a curs o perioadă de peste 40 de ani, timp în care autorul reclamantului putea înstrăina imobilul revendicat.

Nu se poate imputa Primăriei municipiului Giurgiu, ca "deținătoare a imobilului" aflat în unitatea administrativ teritorială a municipiului faptul că nu a putut prezenta istoric de rol al bunului, situația juridică, înscrisuri din care să rezulte intrarea în proprietatea statului deoarece pârâta nu deține în evidențe înscrisuri pentru o perioadă de timp atât de îndelungată.

în mod nelegal, fără a avea nicio dovadă, Tribunalul Giurgiu și Curtea de Apel București au stabilit că, pentru imobilul revendicat, a operat o prezumție de preluare fără titlu.

2. Pe de altă parte, valoarea rezultată ca urmare a întocmirii raportului de expertiză, de către expertul C.N., este exagerat de mare, depășind valorile de circulație ale imobilelor dintr-o zonă similară cu imobilul în cauză.

Curtea de Apel București a respins, în mod nejustificat, obiecțiunile formulate de recurentă, motivat de aspectul că valoarea de 75 Euro/m.p., conform "Ghidului privind valorile orientative ale proprietățile imobiliare din circumscripția Judecătoriei Giurgiu" nu poate fi avută în vedere deoarece acesta poate fi folosit doar la stabilirea taxelor notariale.

Nu rezultă de ce nu poate fi luat în considerare acest "Ghid", folosit de notarii publici în desfășurarea activităților specifice, având în vedere faptul că este întocmit de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Suma rezultată, de 38.453.000 RON, respectiv 9.155.476 Euro, este exagerată, având în vedere zona, piața imobiliară, dar și faptul că imobilul este situat în municipiul Giurgiu și nu în municipiul București, aspecte pe care probabil nu le-a avut în vedere expertul C.N.

De asemenea, este relevantă diferența de valori dintre sumele rezultate ca urmare a efectuării celor două rapoarte de expertiză, cel întocmit de ing. T.I.C., din care a rezultat o valoare de 18.555.000 RON, și cel întocmit de expert C.N., din care a rezultat suma de 38.453.000 RON.

3. Prin decizia recurată, Curtea de Apel București a obligat Primăria la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 8.000 RON, sumă nejustificat de mare.

Se arată, prin decizie, ca această sumă reprezintă onorariu avocațial și onorariu de expertiză, or proba cu expertiză nu era necesară în condițiile în care Autoritatea pentru Restituirea Proprietăților numește evaluatori, onorariul acestora fiind suportat de către stat, fără aportul persoanelor îndreptățite, sens în care expertiza întocmită era facultativă.

Prin apariția Legii nr. 10/2001, legiuitorul a intenționat să realizeze o reparație celor cărora le-au fost aplicare măsuri abuzive cu privire la bunurile și proprietățile lor, acesta fiind și motivul pentru care a prevăzut, conform art. 50 din actul normativ menționat, că "cererile sau acțiunile în justiție sunt scutite de taxă de timbru".

Se poate observa că, de fapt, cele două soluții ale instanței de fond, respectiv apel, sunt aceleași, în sensul că se stabilește calitatea reclamantului B.M., de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul revendicat.

Or, parte dintre cheltuielile la care recurenta a fost obligată, în mod nejustificat, au fost făcute doar pentru că nu au fost depuse suficiente diligente de către reclamant, în fața instanței de fond, pentru a identifica imobilul revendicat, dovadă fiind cei trei experți numiți de Tribunalul Giurgiu, ce nu au putut întocmi niciun raport de expertiză.

Toate cheltuielile făcute de intimatul reclamant B.M., cu ocazia administrării cauzelor mai sus prezentate, nu pot fi suportate de Primăria municipiului Giurgiu, aceasta nefiind căzută în pretenții.

Temeiul obligației de restituire îl reprezintă culpa procesuală, care nu aparține recurentei.

Recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile recurate și a hotărârii primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii reclamantului B.M., ca neîntemeiată, și menținerea, ca legale, a Dispozițiilor Primarului municipiului Giurgiu nr. 4735/2003 și nr. 3420/2006.

în drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimatul reclamant B.M. a depus întâmpinare în dosar, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. în primul rând, criticile referitoare la situația de fapt stabilită de prima instanță și confirmată de Curtea de Apel în raport de probele administrate în cauză nu pot fi analizate de prezenta instanță, față de actuala structură a recursului.

Astfel, după abrogarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care permitea instanței de recurs reevaluarea situației de fapt ca urmare a dovezilor administrate, prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, în cadrul acestei faze procesuale, instanța nu mai poate proceda la examinarea susținerilor privind aspectele de netemeinicie ale hotărârii atacate, ca rezultat al probelor administrate.

Prin urmare, criticile recurentei referitoare la faptul că reclamantul nu a probat deținerea imobilului notificat, de către autorul său, R.I., în perioada de referință a legii, 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și preluarea bunului fără titlu, de către stat, în raport de înscrisurile depuse la dosar și prezumția cu care a operat instanța în baza art. I lit. e) din capitolul I al Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 tind la schimbarea situației de fapt reținută de Curte, în ceea ce privește aspectele menționate, și, ca atare, aceste susțineri nu vor fi analizate de către prezenta instanță.

Nu se poate constata nici incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul unei greșite interpretări sau aplicări a dispozițiilor art. 1 lit. e) din capitolul I din Norme, capitol privind "Principiile de soluționare a notificărilor" deoarece, chiar dacă textul de lege respectiv, în partea de început, prevede că sarcina probei proprietății și a deținerii legale a acesteia revine persoanei ce pretinde dreptul, în consecință, reclamantului, în teza finală a aceleiași dispoziții se menționează că, în cazul în care, pentru imobilul respectiv, nu se poate face dovada formală a preluării de către stat, soluționarea notificării se va realiza și în funcție de faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării. Aceasta constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă.

Or, Curtea de Apel, în raport de circumstanțele concrete ale cauzei, și anume că imobilul este deținut de Municipiu Giurgiu, neregăsindu-se în patrimoniul fostului proprietar, precum și că, în anul 1948, figura în proprietatea lui R.I., potrivit "borderoului populației, proprietăților și exploatațiilor agricole din Giurgiu, județul Vlașca", fără să se producă dovezi că ar fi fost înstrăinat ulterior acestui moment sau ar fi fost preluat de la o altă persoană, a constat că bunul în litigiu a fost preluat de stat, de la autorul reclamantului.

Această concluzie este tocmai rezultatul aplicării prezumției instituite de art. 1 lit. e) din capitolul I al H.G. 250/2007, coroborată cu înscrisul sus-menționat.

Modul în care Curtea de Apel a interpretat înscrisul respectiv și a aplicat prezumția instituită prin textul de lege enunțat în precedent reprezintă o chestiune de interpretare a probelor și nu de legalitate, astfel încât, pentru argumentele deja arătate, nu poate fi cenzurat de prezenta instanță.

Susținerile privind greșita concluzie a instanței în ceea ce privește preluarea bunului fără titlu valabil, dedusă din faptul că "..în anul 1959, numitul R.I. era plecat din Giurgiu, crezându-se că era pensionar" nu au relevanță deoarece această argumentare aparține primei instanțe, nefiind reluată de către Curte, instanța de recurs neputând examina decât decizia acestei din urnă instanțe, iar nu și sentința pronunțată, care formează obiect de critică în apel.

Recurenta a mai arătat ca, în decursul perioadei de 40 de ani, care a trecut de la momentul întocmirii actelor prezentate de reclamant în susținerea acțiunii și până la începerea edificării elementelor de sistematizare pe terenul în litigiu, era posibilă înstrăinarea imobilului pretins, aceasta fiind, însă, o simplă afirmație, nefundamentată pe vreun element probator, care să poată fi avut în vedere de instanța de recurs și care să contureze, eventual, o insuficientă stabilire a situației de fapt, de către instanța anterioară, cu consecința casării hotărârii atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare.

Referitor la imposibilitatea recurentei pârâte de a depune dovezi în legătură cu situația juridică a imobilului în litigiu, față de perioada din trecut în raport de care se pretind evidențele respective, Curtea de Apel nu a imputat în mod direct lipsa acestor informații la nivelul Primăriei Giurgiu, ci, raportat la demersurile efectuate de către instanță în scopul stabilirii aspectelor determinante în soluționarea cauzei, dar și a probelor administrate de reclamant, a menționat că "în situația în care apelanții aveau dovezi în sensul că imobilul nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, aveau obligația să depună aceste dovezi la dosar".

Motivarea instanței în acest sens este corectă și nu reprezintă o răsturnare a sarcinii probei, astfel cum este aceasta reglementată de art. 1.169 C. civ., ci constituie argumentul firesc al interpretării coroborate a probelor administrate într-o cauză, de către ambele părți, administrarea acestora de către reclamant, căruia îi revine, inițial, obligația probării pretențiilor formulate, antrenând și pentru partea adversă, obligația administrării contraprobei. în caz contrar, al neadministrării probei contrare, de către pârât, indiferent de motivele acestei poziții procesuale, concluzia instanței, consemnată în hotărârea pronunțată, nu se poate baza decât pe probele administrate de partea care a reușit să procedeze în acest sens.

Este rezultatul unui raționament logic din punct de vedere juridic, iar nu al încălcării, de către instanță, a obligației acesteia de a evalua susținerile și apărările tuturor părților din proces, cum invocă recurenta.

în concluzie, nu se pot aduce modificări situației de fapt stabilite de Curte sub cele două aspecte contestate de recurentă (preluarea imobilului, de stat, fără titlu, de la autorul reclamantului), prin criticile referitoare la probele administrate, iar art. 1 lit. e) din capitolul I al Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 a fost corect interpretat și aplicat, în speță, de către această instanță, nefiind incidente cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

2. Și criticile referitoare la valoarea pretins prea mare a imobilului, astfel cum a fost stabilită de expert C.N., argumentate pe greșita înlăturare a "Ghidului privind valorile orientative ale proprietăților imobiliare din circumscripția Judecătoriei Giurgiu" și respingere a obiecțiunilor formulate de pârâtă la acest raport, precum și pe diferențele de valori dintre expertizele întocmite în apel pun în discuție chestiuni de fapt raportate la probele administrate în cauză și aprecierea instanței în legătură cu reținerea sau înlăturarea unui anumit mijloc de probă în fundamentarea soluției pronunțate.

Or, concludenta și utilitatea unei probe, aprecierea dacă proba administrată este sau nu lămuritoare în judecata cauzei sau dacă obiecțiunile formulate de o parte față de expertiza întocmită sunt sau nu întemeiate reprezintă aspecte care intra, exclusiv, în atribuțiile instanței învestite cu cererea de încuviințare a probatoriului respectiv și nu pot fi cenzurate de către instanța de recurs. în final, toate aceste chestiuni vizează tot modalitatea de interpretare a probelor, ce nu mai poate forma obiect de critică în faza procesuală de față.

3. Obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel, de către reclamant, în cuantum de 8.000 de RON, este corectă față de dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

Astfel, pârâta a pierdut litigiul în faza procesuală respectivă, fiind respins apelul declarat de această parte împotriva hotărârii primei instanțe, în timp ce reclamantul a obținut o soluție favorabilă, fiind admisă calea de atac exercitată de el.

în sensul art. 274 C. proc. civ., pârâta este "parte căzută în pretenții", datorând reclamantului cheltuielile de judecată efectuate de acesta în apel.

în ceea ce privește faptul că expertizele încuviințate în această fază procesuală, care au determinat achitarea onorariului aferent, nu ar fi fost necesare reprezintă un aspect ce nu poate fi verificat de prezenta instanță pentru toate argumentele menționate, în precedent, în legătură cu structura actuală a recursului.

De asemenea, plata experților evaluatori, de către stat, în cadrul procedurii administrative de acordare a despăgubirilor, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, nu are relevanță în cauză deoarece, în primul rând, vizează o alta etapă a valorificării măsurilor reparatorii prin echivalent, ulterioară celei judiciare, în cadrul căreia Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor are rolul final în stabilirea cuantumului despăgubirilor.

Pe de altă parte, în speță, fiind atacată o dispoziție emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanța de judecată este abilitată să stabilească valoarea în limitele căreia se va realiza despăgubirea în echivalent, ceea ce presupune efectuarea unei expertize de specialitate, probă care implică plata onorariului de expert, de către partea interesată, iar nu de către stat, în absența unei dispoziții legale în acest sens.

în mod neîndoielnic, în cazul în care partea ce a procedat la plata expertului va câștiga procesul, ea trebuie să-și recupereze cheltuielile efectuate, astfel cum îi dă dreptul art. 274 C. proc. civ.

Nu se poate reține că recurenta nu ar fi fost în culpă procesuală în ceea ce privește efectuarea cheltuielilor cu plata onorariului de expert, de către reclamant, deoarece acesta ar fi trebuit să efectueze mai multe demersuri pentru identificarea imobilului, în dosarul instanței de fond.

Culpa procesuală a părții ce a căzut în pretenții nu poate fi privită raportat la un anume mijloc de probă administrat în proces, ci față de întreaga sa poziție atât anterior, cât și după declanșarea procesului.

Astfel, contestând dreptul reclamantului la acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, pârâta a provocat demersul judiciar al părții respective, astfel încât este obligată să suporte toate consecințele soluției pronunțate de instanță, inclusiv sub aspectul plății cheltuielilor de judecată, către partea care a câștigat litigiul.

Nu i se poate imputa reclamantului ca nu a făcut suficiente diligente pentru a identifica imobilul în litigiu și care, astfel, să genereze mai puține probe și, în consecință, un cuantum mai mic al cheltuielilor de judecată, atât timp cât acesta, față de poziția potrivnică a pârâtei în recunoașterea și realizarea dreptului pretins de el, a apelat la intervenția instanței de judecată, iar toate probele solicitate de această parte au fost cenzurate și, în final, încuviințate de organul judiciar.

De altfel, și dacă expertizele ar fi fost efectuate în dosarul Tribunalului, iar nu al Curții de Apel, plata onorariului de expert efectuată de reclamant tot i-ar fi dat dreptul acestuia să o recupereze de la pârâtă, în cazul unei soluții favorabile.

în esență, obligația recurentei de a plăti sumele de bani datorate cu acest titlu este generată de poziția sa procesuală în legătură cu dreptul pretins de reclamant, exprimată prin cele două dispoziții emise de Primarul municipiului Giurgiu, potrivnice reclamantului, contestate în prezentul dosar și desființate de către instanța de judecată.

Dispozițiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, privind scutirea de taxe de timbru a acțiunilor în justiție legate de aplicarea acestei legi și de bunurile care fac obiectul ei nu sunt incidente în ceea ce privește și onorariul de expert. Scutirea vizează, strict, taxa judiciară de timbru, neputând fi extinsă și la alte plăți, cum este onorariul de expert, dispoziția respectivă fiind o normă specială, de strictă interpretare.

în consecință, obligând-o pe pârâtă, ca parte căzută în pretenții, la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel, Curtea a procedat la o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

Pentru aceste argumente, înalta Curte constată că instanța de apel a procedat la o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale menționate mai sus, parte dintre criticile recurentei fiind neîntemeiate, parte imposibil de analizat în această fază procesuală.

Ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din același cod.

Conform art. 316 cu referire la art. 298 și 274 C. proc. civ., a obligat-o pe recurentă, ca parte căzută în pretenții, la plata sumei de 3.000 RON cheltuieli de judecată, către intimatul reclamant, reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanțelor de la filele 20-21 dosar recurs.

← ICCJ. Decizia nr. 4875/2010. Civil  ICCJ. Decizia nr. 4871/2010. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4861/2010. Civil