ICCJ. Decizia nr. 4866/2010. Civil
| Comentarii |
|
Prin încheierea din data de 22 ianuarie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis cererea formulată de intimatele-interveniente N.A. și C.V.A., în contradictoriu cu apelanta-contestatoare M.S. și intimata S.C. V. S.A. prin lichidator judiciar D.U.A. S.P.RX. și a dispus suspendarea judecării apelului înregistrat sub nr. 3398/2/2008 până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în revendicare ce formează obiectul dosarului Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care s-a restituit reclamantelor N.A. și C.V.A. același imobil ce face obiectul prezentei cauze situat în Municipiul București, sector 1, str. Povernei nr. 19-21.
în drept, instanța și-a întemeiat încheierea de suspendare pe prevederile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., reținându-se că cererea de chemare în judecată formulată de contestatoarea M.S. este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, însă cealaltă cerere, pe baza căreia intimatele-interveniente și-au întemeiat solicitarea de suspendare, are drept obiect acțiunea în revendicare introdusă de acestea pe calea dreptului comun prin care au solicitat același imobil, cerere formulată anterior apariției Legii nr. 10/2001, respectiv în anul 1988.
S-a concluzionat că se impune suspendarea prezentei cauze întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în revendicare promovată pe dreptul comun, întrucât dezlegarea pricinii ce face obiectul Legii nr. 10/2001, atârnă în tot de existența sau inexistența dreptului ce face obiectul acțiunii în revendicare prin care s-a solicitat același imobil.
împotriva încheierii respective, la data de 2 februarie 2009, a declarat recurs contestatoarea-apelantă M.S., criticând-o ca fiind nelegală și solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei la aceeași instanță, în vederea continuării judecății.
Prin motivele de recurs depuse odată cu cererea, recurenta a susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat pe cererile de intervenție formulate de N.A. și C.V.A., astfel încât acestea nu aveau calitatea de a solicita suspendarea cauzei.
Pe fondul cererii de suspendare s-a criticat încheierea recurată, susținându-se că s-a încălcat principiul potrivit căruia legea specială (Legea nr. 10/2001) are prioritate față de legea generală, respectiv dreptul comun (art. 480 C. civ.); că s-a încălcat Decizia nr. XXX/2008, Secțiile Unite; că s-au încălcat dispozițiile art. 44, 46 și 184 alin. (2) și (4) din Constituția României; ale art. 2 - 70 volumul II din Legea nr. 157 privind Tratatul de Aderare a României la Uniunea Europeană, precum și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, creându-se o discriminare între moștenitorii aceluiași autor cu privire la același bun.
S-a mai învederat faptul că, între legea specială și legea generală, legea specială are prioritate, astfel încât, în situația suspendării contestației întemeiată pe o lege specială (Legea nr. 10/2001) până la soluționarea unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun, legea specială s-ar goli de conținut, iar contestația ar rămâne fără obiect, aceasta trebuind să fie soluționată cu precădere.
S-a menționat și faptul că, prin încheierea de suspendare recurată, i s-a încălcat dreptul la moștenire, dreptul de proprietate, dreptul de acces la justiție și i s-a creat o stare de discriminare evidentă față de moștenitorii aceluiași autor și cu privire la același bun, care au formulat o acțiune în revendicare pe dreptul comun introdusă în anul 1998.
în drept, și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând recursul declarat de apelanta-contestatoare M.S. prin prisma criticilor formulate și a motivului de casare invocat, înalta Curte constată că este nefondat și-l va respinge ca atare, avându-se în vedere următoarele considerente:
Dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. stipulează faptul că instanța poate suspenda judecata când dezlegarea pricinii atârnă în totul sau în parte de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți.
Deși aceste dispoziții lasă instanței un drept de apreciere asupra oportunității luării măsurii de suspendare a judecății, afirmând posibilitatea iar nu obligativitatea suspendării, corecta înțelegere a acestor prevederi trimite la concluzia că măsura se impune a fi luată ori de către opri este vădit că dezlegarea pricinii depinde, în totul sau în parte, de existența unui drept ce face obiectul altei judecăți.
Prin urmare, suspendarea judecății, în condițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., poate fi luată de instanța de judecată atunci când există dovezi că se poartă o altă judecată care privește existența unor chestiuni prejudiciale, a căror soluționare ar avea o influență hotărâtoare asupra rezolvării procesului.
Aceste dispoziții legale au fost interpretate și aplicate corect de către instanța de apel, în mod întemeiat Curtea de Apel București dispunând, prin încheierea recurată, suspendarea contestației formulată în baza Legii nr. 10/2001 de contestatoarea M.S., până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în revendicare formulată pe dreptul comun de reclamantele N.A. și C.V.A., având ca obiect același imobil.
Suspendarea dispusă de instanța de apel este întemeiată, întrucât soluționarea contestației întemeiată pe Legea nr. 10/2001 depinde întru totul de soluționarea acțiunii în revendicare formulată pe dreptul comun și prin care s-a solicitat același imobil.
Aceasta întrucât acțiunea în revendicare a fost introdusă pe dreptul comun doar de reclamantele C.V.A. și N.A. în anul 1998, cu circa trei ani de zile înainte de apariția Legii nr. 10/2001, astfel încât nu se mai aplică principiul potrivit căruia legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, are prioritate față de dreptul comun, respectiv acțiunea în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., precum și prevederile Deciziei nr. XXX/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite.
Aceasta întrucât acțiunile în curs de judecată, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, continuă să fie soluționate pe baza dreptului comun pe care s-au întemeiat, cu excepția cazului în care persoana îndreptățită renunță la judecarea cauzei sau solicită suspendarea acesteia, așa cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
în același timp, nu a fost încălcat nici principiul "specialia generalibus derogant" prin raportare la Decizia nr. XXX din 9 iunie 2008, întrucât decizia respectivă se referă la admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar acțiunea în revendicare, pentru care s-a dispus suspendarea contestației întemeiată pe această lege specială, a fost introdusă în anul 1988, cu mult timp înainte de intrarea în vigoare a acesteia, în cursul lunii februarie a anului 2001.
De asemenea, nu se poate susține faptul că, prin menținerea încheierii prin care s-a dispus suspendarea contestației formulată în baza Legii nr. 10/2001, contestatoarei i se încalcă dreptul de proprietate și dreptul de moștenire asupra imobilului solicitat, cât și dreptul de acces la justiție, întrucât, după încetarea temeiului de drept în baza căruia s-a dispus suspendarea, cererea având ca obiect Legea nr. 10/2001 își reia cursul, recurenta putând să-și susțină drepturile fundamentale solicitate în dosarul respectiv.
Prin urmare, trimiterea efectuată de recurentă la încălcarea prevederilor constituționale (art. 44, 46 și art. 184 alin. (2) și alin. (4)); ale Legii nr. 157/2005 de aprobare a Tratatului de Aderare a României la Uniunea Europeană, precum și încălcarea an. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului și a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, sunt străine de natura pricinii, neavând relevanță ca suport legal în criticile aduse încheierii de suspendare recurate, în condițiile în care, prin încheierea respectivă, nu s-a soluționat fondul pricinii, ci a fost întrerupt doar temporar cursul judecării.
în ceea ce privește aspectele de ordin procedural invocate de recurentă, se constată, de asemenea, că sunt neîntemeiate, întrucât, prin încheierea din 25 iunie 2003 într-un ciclu anterior al cauzei, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis, în principiu, cererea de intervenție formulată de intervenientele N.S. și C.V.F., cererea fiind calificată ca una de intervenție accesorie, în favoarea intimatei S.C V. S.A., cerere admisă definitiv prin Decizia civilă nr. 47 din 20 ianuarie 2004 a aceleiași instanțe.
De asemenea, nu prezintă relevanță juridică nici faptul că, în prezent, acțiunea în revendicare pe baza căreia s-a suspendat contestația întemeiată pe Legea nr. 10/2001 a fost soluționată irevocabil prin Decizia civilă nr. 7388 din 9 iulie 2009 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, recurenta-contestatoare având posibilitatea să solicite repunerea pe rol a cauzei, conform dispozițiilor art. 244 alin. (2) C. proc. civ.
în consecință, față de cele arătate, înalta Curte a constatat că nu subzistă motivul de casare prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de apelanta-contestatoare M.S. s-a respins, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4872/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4841/2010. Civil → |
|---|
