ICCJ. Decizia nr. 4867/2010. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4867/2010
Dosar nr. 5547/121/2009
Şedinţa publică din 1 octombrie 2010
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele.
Prin sentinţa nr. 1520 din 21 octombrie 2009, Tribunalul Galaţi, secţia civilă, a respins acţiunea formulată de reclamantul Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, în baza Legii nr. 248/2005, în contradictoriu cu pârâtul S.N., având ca obiect restrângerea exercitării dreptului acestuia la liberă circulaţie în Italia pe o perioadă de cel mult 3 ani.
In motivarea soluţiei, tribunalul a reţinut că prin norma comunitară din 29 aprilie 2004 a Consiliului şi Parlamentului European se consacră dreptul la liberă circulaţie a cetăţenilor Uniunii Europene, iar prin art. 27 alin. (2) din Directiva nr. 2004/38/CE se prevede că restrângerea liberei circulaţii a persoanei se poate face doar pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică, or asemenea motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuşi al expulzării, pentru că ar însemna ca principiul proporţionalităţii în adoptarea măsurii să nu mai intereseze şi astfel să fie ignorată exigenţa normei comunitare, care se bucură de supremaţie în raport de reglementarea internă.
Cetăţeanului român nu i se poate interzice ieşirea de pe teritoriul ţării cu referire la art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, normă ce şi-a găsit aplicabilitatea atâta vreme cât România nu aderase la Uniunea Europeană şi cât timp nu venea în conflict cu norme de drept comunitar, cărora trebuie să li se asigure preeminenţă.
Tribunalului ca instanţă, deci autoritate a statului, îi revine obligaţia de transpunere în legislaţia internă a normei comunitare. Aplicând dreptul comunitar, rezultanta este protejarea drepturilor conferite de acesta persoanelor, pentru că altfel ar însemna că prin măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare să nu mai poată fi realizat obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni jurisprudentei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, potrivit căreia „ jurisdicţiile naţionale sunt obligate să se abţină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpune, realizarea obiectivului propus de respectiva directivă".
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul.
Prin Decizia nr. 10/A din 08 ianuarie 2010, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a respins apelul ca nefondat, apreciind că în mod corect prima instanţă a respins acţiunea dedusă judecăţii, deoarece nu se justifică restrângerea exercitării dreptului pârâtului la liberă circulaţie în contextul ordinii juridice comunitare de la momentul aplicării acestei măsuri, reprezentată de Directiva Parlamentului şi Consiliului Europei 2004/38.
Directiva prevede în mod limitativ doar trei situaţii în care se poate restrânge dreptul la liberă circulaţie, respectiv pentru motive ce ţin de ordinea publică, siguranţa publică sau sănătatea publică, iar în cauză nu s-a făcut dovada că pârâtul s-ar afla într-una din aceste situaţii. Nimic din faptele prezentate de reclamant nu pare să indice că, în prezent sau în trecut, conduita pârâtului ar fi de natură să provoace temerea că acesta ar putea prezenta un pericol real pentru interesele fundamentale ale societăţii, impunând adoptarea de către România a unei măsuri de limitare a dreptului său de liberă circulaţie.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către succesoarea în drepturi a reclamantului, prevăzută de art. 1 alin. (2) din HG nr. 1367/2009, respectiv Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor.
In motivarea cererii, recurenta a arătat că pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la data de 07 august 2009, conform Decretului Oficiului de Supraveghere din Palermo, document din conţinutul căruia reiese că, pe timpul şederii pe teritoriul Italiei, pârâtul a avut un comportament antisocial, motiv pentru care îndepărtarea acestuia a fost necesară în vederea menţinerii ordinii şi siguranţei publice.
Astfel, în documentul de referinţă se precizează că pârâtul „a avut un comportament ce constituie o ameninţare concretă, efectivă şi gravă la adresa demnităţii umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei şi a integrităţii publice, făcând ca permanenţa sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu convieţuirea civilizată şi în siguranţă", fiind considerat un pericol public.
Măsura restrictivă solicitată prin acţiune se justifică din perspectiva încălcării atât a ordinii publice a Statului Italian, prin nerespectarea interdicţiei anterioare de a pătrunde pe teritoriul Italiei şi a obligaţiei de încadrare în muncă prin respectarea formelor legale, pârâtul perseverând în atitudinea sa nelegală, cât şi a ordinii de drept a Statului Român, prin ignorarea dispoziţiilor interne şi internaţionale ratificate de România vizând obligaţiile cetăţenilor români aflaţi în străinătate şi măsurile de combatere a migraţiei ilegale.
In conformitate cu art. 5 din Legea nr. 248/2005, modificată şi completată, pe perioada şederii în străinătate, cetăţenii români au obligaţia să respecte legislaţia României şi să nu desfăşoare activităţi de natură să compromită imaginea României ori să contravină obligaţiilor asumate de România prin documente internaţionale, cât şi legislaţia statului în care se află.
In raport de prevederile legale menţionate, trebuia reţinut gradul scăzut de integrare a pârâtului în perimetrul statului italian, având în vedere că acesta a avut o activitate infracţională prin care a adus atingere ordinii şi siguranţei publice. Astfel, conduita pârâtului reprezintă o ameninţare reală, prezentă şi suficient de serioasă la adresa interesului fundamental al societăţii statului italian.
Conform Decretului emis de autorităţile italiene, împotriva pârâtului s-a dispus interzicerea de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de la 5 la 10 ani, sub sancţiunea executării pedepsei privative de libertate.
In aceste condiţii, trebuia să se dispună, în baza Legii nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului pârâtului la liberă circulaţie în Italia pe o perioadă de până la 3 ani, măsură care nu încalcă dispoziţiile dreptului comunitar privind libera circulaţie a cetăţenilor Uniunii Europene, reprezentate de Directiva 2004/38/CE, deoarece nerespectarea condiţiilor de şedere într-un stat membru al Uniunii constituie o atingere adusă ordinii publice din acel stat.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea recursului în dispozitiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte retine următoarele:
Instanţa de apel a reţinut că dreptul cetăţenilor la liberă circulaţie este un drept garantat de dreptul comunitar, aplicabil şi în România de la data de 1 ianuarie 2007, când aceasta a devenit tară membră a Uniunii Europene. Totodată, a reţinut că acest drept poate fi supus anumitor limitări, dar că, în cauză, nu sunt motive temeinice pentru luarea acestei măsuri.
Instanţa nu a reţinut că măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie a persoanelor care au fost returnate în baza unui ordin de expulzare dintr-un stat membru al Uniunii Europene este, în sine, contrară normelor dreptului comunitar referitoare la dreptul la liberă circulaţie, ci doar că returnarea unei persoane în baza unui astfel de ordin nu este suficientă pentru justificarea măsurii solicitate de reclamantă.
Într-adevăr, simpla returnare a pârâtului din Italia în baza unui ordin de expulzare nu poate să constituie un temei suficient pentru restrângerea pe viitor a dreptului acestuia la libera circulaţie în statul din care a fost returnat.
Deşi potrivit art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, returnarea cetăţeanului român dintr-un alt stat apare ca fiind o condiţie suficientă pentru restrângerea dreptului la liberă circulaţie a respectivului cetăţean, o asemenea interpretare şi aplicare a normei interne ar contraveni Directivei 2004/38/CE, care prevede că o astfel de măsură se poate lua numai pentru motive de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică.
In speţă, chiar dacă instanţa nu poate cenzura măsura returnării pârâtului din Italia, nu poate nici să restrângă dreptul pârâtului la liberă circulaţie pe viitor, câtă vreme reclamanta nu a dovedit prin ce ar ameninţa conduita acestuia una din valorile mai susmenţionate.
Reclamanta a invocat că în ordinul de expulzare emis de autorităţile italiene s-a reţinut că pârâtul a avut un comportament ce constituie o ameninţare concretă, efectivă şi gravă la adresa demnităţii umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei şi a integrităţii publice, făcând ca permanenţa sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu convieţuirea civilizată şi în siguranţă. Ca fapte reprobabile săvârşite de pârât pe teritoriul statului italian, reclamanta a indicat nerespectarea de către acesta a unei interdicţii anterioare de a pătrunde pe teritoriul Italiei şi a obligaţiei de încadrare în muncă prin respectarea formelor legale.
Or, nu se poate susţine că simpla nerespectare a condiţiilor prevăzute de legea statului de unde s-a dispus returnarea, referitoare la intrarea şi şederea pe teritoriul său a unui cetăţean al unui alt stat membru al Uniunii, ar reprezenta, prin ea însăşi, o faptă contrară ordinii publice din acel stat, cu atât mai mult cu cât Directiva 2004/38/CE prevede că nici condamnările penale anterioare nu ar putea justifica în sine restrângerea libertăţii de circulaţie.
Dobândind statutul de ţară membră a Uniunii Europene, România este obligată să respecte prevederile dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept a statelor membre ale Uniunii Europene.
Or, dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor lor este reglementat prin Tratatul de instituire a comunităţilor europene, precum şi prin Directiva 2004/38 a Parlamentului European şi a Consiliului.
Într-adevăr, Directiva europeană creează în sarcina statelor membre obligaţia implementării în legea internă a prevederilor sale.
Cum însă pentru motivele expuse anterior, Legea nr. 248/2005 nu întruneşte exigenţele impuse de Directivă referitoare la condiţiile limitării dreptului la liberă circulaţie, lăsând a se înţelege că simpla returnare a unui cetăţean român dintr-un alt stat este suficientă pentru ca instanţa să poată lua faţă de el măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie pe viitor, în mod corect instanţa de apel a dat efect direct normei comunitare - care reprezintă un izvor de drept secundar - dat fiind că litigiul se poartă între stat şi un particular.
Simpla nerespectare a condiţiilor prevăzute de legea statului italian referitoare la dreptul de intrare şi şedere pe teritoriul său a unui cetăţean al unui alt stat membru al Uniunii Europene nu poate fi încadrată în categoria faptelor de natură a aduce atingere ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice, pentru a se putea admite acţiunea cu care reclamanta a învestit instanţa.
Faţă de art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie al pârâtului doar pe motiv de intrare şi şedere ilegală în Italia nu ar fi respectat principiul proporţionalităţii.
De asemenea, măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie a pârâtului nu se justifică nici din perspectiva art. 2 paragrafele 2-4 din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece restrângerile la libera circulaţie recunoscute de acest text trebuie nu doar să fie prevăzute de lege şi să urmărească un scop legitim, ci şi să fie necesare într-o societate democratică. Or, solicitarea reclamantei de a se restrânge libertatea de circulaţie a pârâtului pe o perioadă de cel mult 3 ani pe teritoriul statului de unde a fost returnat nu poate fi socotită ca o măsură necesară într-o societate democratică, deoarece nu respectă principiul proporţionalităţii între scopul urmărit prin aplicarea ei şi mijloacele folosite pentru a-l atinge, atâta timp cât nu s-a făcut dovada că prezenţa pârâtului pe teritoriul Italiei ar constitui un pericol pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Faţă de considerentele prezentate, urmează a se reţine că soluţia pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu aplicarea corectă a legii.
Aşa fiind, cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu îşi găseşte aplicabilitatea în speţă, astfel că recursul reclamantei va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor împotriva deciziei civile nr. 10 A din 08 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 01 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4869/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4865/2010. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
