ICCJ. Decizia nr. 4900/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4900/2010
Dosar nr. 6887/3/2008
Şedinţa publică din 1 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, la data de 19 februarie 2008, reclamanţii P.C., P.V.M., P.I.V. şi L.A.M. au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, art. 44 din Constituţie şi art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin primar general, să se constate că au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 1.851 mp şi pentru construcţia în suprafaţă de 479 mp edificată pe teren, ce a fost demolată, imobilul fiind situat în Bucureşti, sector 5 şi obligarea pârâtului să emită dispoziţie în sensul celor solicitate, în soluţionarea notificării nr. 14859 din 17 august 2001.
Prin sentinţa civilă nr. 525 din 9 aprilie 2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis în parte acţiunea, a constatat calitatea de persoane îndreptăţite a reclamanţilor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 2.055 mp şi construcţia demolată aflată pe teren, imobilul fiind situat în Bucureşti, sector 5, în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv sau în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către unitatea deţinătoare a imobilului învestită cu soluţionarea notificării.
Tribunalul a obligat pârâtul să emită dispoziţie motivată în sensul arătat anterior şi a respins ca neîntemeiată cererea privind obligarea la emiterea dispoziţiei de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri băneşti, cu obligarea pârâtului la plata către reclamanţi a sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite conform Legii nr. 10/2001, întrucât au dovedit calitatea de moştenitori faţă de foştii proprietari, situaţia juridică a imobilului şi au formulat notificare ce nu a fost soluţionată de către unitatea notificată.
Imobilul a fost dobândit de către autorii reclamanţilor, C.N. şi soţia acestuia, M., prin actul de vânzare-cumpărare transcris sub nr. 553/1914, iar ca urmare a decesului defunctei P.M. (M.C.N.) a rămas ca moştenitor descendentul P.I., potrivit certificatului de moştenitor nr. 136/1960 eliberat de notariatul de Stat al Raionului Lenin Bucureşti. Ca urmare a decesului defunctului P.C., potrivit certificatului de moştenitor nr. 233 din 12 octombrie 2001 eliberat de BNP M., au rămas ca moştenitori P.I. şi P.D., iar moştenitorii defunctului P.D., potrivit aceluiaşi certificat de moştenitor, sunt P.M. şi P.I.
Ca urmare a decesului lui P.I., potrivit certificatului de moştenitor nr. 485/1987 eliberat de fostul Notariat al sectorului 5, moştenitorii sunt P.V.M., P.C., P.V.I., L.A.M. şi D.M.
Conform declaraţiilor de notorietate autentificate sub nr. 757 din 22 mai 2006 şi sub nr. 756 din 22 mai 2006, date de D.B. şi S.M., a reieşit că P.M. era cunoscută şi sub numele de M.C.N.
Potrivit raportului de expertiză de specialitate topografie administrat în cauză, expertul a procedat la identificarea imobilului ce face obiectul notificării în raport de actele de proprietate depuse în dovedirea notificării şi s-a constatat că imobilul trecut în proprietatea statului are o suprafaţă de 2.055 mp, că acesta este ocupat de blocuri de locuinţe, căi de acces, spaţii aferente reţelelor electrice, telefonice subterane, conducte de gaze şi alimentare cu apă, conducte de canalizare, spaţii verzi aferente blocurilor şi că nu se poate dispune restituirea în natură, urmând ca reclamanţii să beneficieze de măsuri reparatorii prin echivalent, atât pentru terenul în suprafaţă de 2055 mp cât şi pentru construcţia demolată ce a existat pe teren.
Referitor la solicitarea reclamanţilor de a se stabili prin sentinţă despăgubirile băneşti datorate acestora pentru imobil, Tribunalul a reţinut că, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor şi pentru emiterea titlurilor de despăgubire, deciziile însoţite de înscrisurile ce atestă imposibilitatea restituirii în natură şi de întreaga documentaţie aferentă, se înaintează către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar dosarele vor fi transmise evaluatorilor sau societăţii de evaluare, pentru stabilirea valorii şi pentru acordarea ridurilor de despăgubire prin intermediul unei decizii ce poate fi contestată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ.
Prima instanţă a reţinut că dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 1 alin. (2) şi art. 21 din acelaşi act normativ nu reglementează posibilitatea stabilirii cuantumului despăgubirilor, în această fază procesuală instanţa putând doar să analizeze în ce măsură reclamanţii sunt îndreptăţiţi sau nu la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, constând în restituirea în natură a imobilului sau măsuri în echivalent, urmând ca ulterior constatării calităţii de persoană îndreptăţită să se demareze procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru obţinerea titlurilor de despăgubire, în ipoteza stabilirii despăgubirilor în condiţiile legii speciale, ca tip de măsură reparatorie în echivalent.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, arătând că termenul de 60 de zile pentru a răspunde notificării este unul de recomandare, iar nu un termen imperativ, iar depăşirea acestuia, cel mult, ar putea fi sancţionată cu obligarea unităţii deţinătoare la despăgubiri, în măsura în care termenul a fost depăşit în mod culpabil, iar persoana îndreptăţită face dovada existenţei unui prejudiciu, fapt ce nu a fost dovedit în cauză.
S-a mai susţinut că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare [art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005], iar art. 22 din lege prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Apelantul a criticat şi dispoziţia privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată, considerând că nu poate fi reţinută culpa sa procesuală.
Prin decima civilă nr. 661 din 15 decembrie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins ca nefondat apelul pârâtului, reţinând că reclamanţii au depus notificarea pentru acordarea măsurilor reparatorii aferente imobilului, construcţie şi teren, la data de 17 august 2001, iar pârâtul nu le-a dat niciun răspuns până la data promovării acţiunii, absenţa acestuia echivalând, conform legii, cu refuzul de restituire.
Curtea de Apel Bucureşti a mai reţinut că instanţa sesizată cu acţiunea bazată pe refuzul persoanei juridice de a emite decizie sau dispoziţie asupra notificării este competentă să examineze şi fondul cauzei, administrând probele necesare şi dispunând admiterea sau respingerea cererii de acordare de măsuri reparatorii, după caz.
Caracterul de recomandare al termenului de 60 de zile nu poate constitui o justificare a întârzierii soluţionării notificării, o asemenea întârziere fiind în mod evident contrară cerinţei soluţionării într-un termen rezonabil a cererilor şi petiţiilor adresate oricărei instituţii a statului.
Susţinerea apelantului, în sensul că depăşirea termenului de 60 de zile prevăzut pentru soluţionarea notificării poate fi sancţionată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unităţii deţinătoare, în măsura în care termenul a fost depăşit în mod culpabil, iar persoana îndreptăţită face dovada existenţei unui prejudiciu, este lipsită de temei legal.
Potrivit principiului executării în natură a obligaţiilor, reclamanţii au, în primul rând, dreptul de a solicita executarea în natură a obligaţiei de a face, stabilită prin lege în sarcina unităţii deţinătoare. Această solicitare poate fi sau nu însoţită de o cerere de plată a despăgubirilor cauzate prin întârziere, în măsura în care acestea sunt dovedite, iar posibilitatea formulării unei astfel de cereri, reprezintă o facultate pentru persoana îndreptăţită.
Împrejurarea că art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 prevede o modalitate de calcul alternativă a termenului de 60 de zile, respectiv, fie de la data depunerii notificării, fie de la data depunerii actelor doveditoare, nu justifică o întârziere extrem de mare în îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a răspunde într-un fel sau altul notificării.
S-a mai constatat că notificarea a fost depusă la data de 17 august 2001, dată de la care pârâtul nu a comunicat reclamanţilor niciun răspuns din care să rezulte modul de soluţionare a acesteia, iar împrejurarea că reclamanţii nu ar fi depus toate actele doveditoare, chiar dacă ar fi fost dovedită, nu poate fi invocată ca motiv de a refuza soluţionarea notificării, ci doar ca motiv de respingere a acesteia.
Curtea a mai arătat că, potrivit art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, termenul se poate proroga numai dacă, în intervalul de 60 de zile de la data depunerii notificării, unitatea deţinătoare comunică celeilalte părţi în scris faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire şi îi solicită cu această ocazie să depună probele considerate ca fiind necesare. Or, apelantul nu a respectat această procedură, nefăcând dovada că ar fi solicitat reclamanţilor să depună anumite acte doveditoare suplimentare, a căror lipsă o invocă în acest proces drept cauză a nesoluţionării notificării.
Referitor la cheltuielile de judecată, Curtea a apreciat că, în condiţiile în care acţiunea reclamanţilor a fost admisă, iar pârâtul este căzut în pretenţii, acesta datorează cheltuieli de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
In susţinerea motivelor de recurs, pârâtul a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată în termenul legal de persoana îndreptăţită trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi de cele privind calitatea de moştenitor a proprietarilor iniţiali, aceste înscrisuri putând fi depuse şi ulterior, în condiţiile legii.
Reclamanţii nu au făcut dovada dreptului de proprietate, întrucât din actele şi lucrările dosarului nu a rezultat că defuncta P.M. este aceeaşi persoană cu M.C.N., declaraţiile de notorietate fiind insuficiente pentru a proba acest aspect.
De asemenea, în mod greşit instanţa de fond a reţinut ca obligaţie alternativă compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către unitatea deţinătoare, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 247/2005, întrucât, potrivit acestei legi, dispoziţia contestată urmează a fi analizată de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată a efectua procedura de specialitate, care va întocmi un raport ce va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubiri, raport pe baza căruia Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.
Pârâtul mai arată că imobilul în litigiu a făcut obiectul Decretului Consiliului de Stat nr. 205/1977, acordându-se despăgubiri proprietarilor, aspect faţă de care apreciază că preluarea s-a făcut cu titlu, astfel încât, nu face obiectul Legii nr. 10/2001.
La termenul de azi, în şedinţă publică, Înalta Curte a supus dezbaterii părţilor prezente excepţia nulităţii recursului, având în vedere dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., excepţie ce urmează a fi admisă, în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) din acelaşi cod, indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea acestuia, dacă este posibilă încadrarea lor într-unui din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
per a contrario, rezultă că, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unui din cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea unuia din cazurile reglementate de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportat la motivul de recurs invocat.
Prin cererea de recurs însă, pârâtul a invocat incidenţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia se poate cere modificarea unei hotărâri când aceasta „...este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii."
Or, prin dezvoltarea motivelor formulate, cu referire expresă la dovedirea dreptului de proprietate şi a calităţii de persoană îndreptăţită, pe de o parte, pârâtul trimite la chestiuni ce ţin de administrarea şi analizarea probatoriilor efectuate în cauză, aspecte care nu pot fi avute în vedere în calea de atac a recursului, unde sunt supuse controlului judiciar exclusiv probleme de nelegalitate, iar pe de altă parte, pune în discuţie pentru prima oară în recurs, probleme ce nu au făcut obiectul criticilor în apel.
De asemenea, pentru prima dată în calea de atac a recursului, pârâtul critică modalitatea în care instanţa de judecată a evaluat titlul statului, critică formulată omisso medio ce nu poate fi primită şi analizată de către instanţa de recurs.
Astfel, respectarea principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune nu numai ca părţile să le exercite în ordinea instituită de legiuitor, partea care nu a declarat apel neputând declara recurs, dar şi faptul că partea care a declarat apel dar nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinţei primei instanţe, nu o poate formula pentru prima oară în recurs.
In speţă, prin sentinţa civilă nr. 525 din 9 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, s-a constatat calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituire în baza Legii nr. 10/2001, precum şi preluarea abuzivă a imobilului în litigiu.
Apelul pârâtului a vizat critici referitoare la respectarea termenului de 60 de zile în care poate fi soluţionată notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 şi la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi.
Se constată astfel că, prin sentinţa primei instanţe şi în lipsa apelului pârâtului cu privire la chestiunile privind dovedirea dreptului de proprietate, a calităţii de moştenitor, a modalităţii de preluare a imobilului în litigiu sau a chestiunii măsurilor reparatorii în echivalent, alternativ stabilite prin soluţia primei instanţe de fond, s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra acestor aspecte, care nu mai pot fi puse în discuţie, rămânând câştigate cauzei în mod definitiv şi irevocabil.
Faţă de argumentele arătate, Înalta Curte constată că nu pot fi primite şi analizate criticile pârâtului întrucât unele dintre ele nu se circumscriu controlului de legalitate presupus de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., ci privesc netemeinicia deciziei recurate, după cum altele sunt formulate omisso medio, astfel încât, în aplicarea dispoziţiilor art. 306 alin. (1)-(3) C. proc. civ., recursul este lovit de nulitate, în cauză neconstatându-se incidenţa vreunui motiv de ordine publică de natură a fi pus în discuţia părţilor şi din oficiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 661 din 15 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 01 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 488/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4873/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
