ICCJ. Decizia nr. 4903/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4903/2010
Dosar nr. 2409/101/2009
Şedinţa publică din 1 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 9 martie 2009 pe rolul Tribunalului Mehedinţi sub nr. 2409/101/2009, reclamanta B.A. a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, obligarea pârâtelor Primăria comunei Burila Mare şi Prefectura Mehedinţi, la emiterea deciziei de acordare de despăgubiri pentru suprafaţa de 1.807 mp teren situat în intravilanul comunei Burila Mare, sat Tigănaşi, eventual restituirea în natură, în măsura în care mai este posibilă.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, în fapt, socrii săi B.G. şi B.E., au deţinut în proprietate un teren de 2.500 mp şi casa cu trei camere, bucătărie şi cămară. Aceste bunuri le-au vândut la 29 martie 1974 reclamantei şi soţului său, B.M., care în prezent este decedat.
La momentul înstrăinării şi încă trei ani după această data, în casa a funcţionat magazinul sătesc de la care primeau chirie.
In următorii ani, casa le-a fost luată fără nicio explicaţie şi demolată, iar terenul a fost ocupat de o construcţie nouă, ce aparţine Primăriei.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991, i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru 693 mp
A făcut demersuri pentru diferenţa de teren, însă i s-a comunicat că nu poate fi restituită conform Legii 18/1991, fiindcă este ocupat de construcţia statului.
La apariţia Legii nr. 10/2001, s-a adresat cu notificare Primăriei Burila Mare, solicitând restituirea întregii suprafeţe de teren sau acordarea de despăgubiri.
In dovedirea acţiunii, reclamanta a depus la dosar următoarele înscrisuri: notificarea nr. 11 l/N/2001, actul de vânzare încheiat la 3 noiembrie 1936, actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1353 din 29 martie 1974, planul cadastral al localităţii, xerocopia unui înscris sub semnătură privată intitulat chitanţă, Hotărârea Comisiei Judeţene de Fond Funciar nr. 312 din 18 noiembrie 2008, adresa nr. 82818 din 10 octombrie 1990 a Arhivelor Statului Călăraşi, Hotărârea nr. 554 din 31 octombrie 1990 dată în dosar nr. 1083/1990 de Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990, acte de stare civilă şi a solicitat încuviinţarea probei testimoniale cu martorii B.G. şi S.E., pentru a dovedi perioada în care a fost demolată construcţia.
In baza rolului activ prevăzut de disp. art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanţa a solicitat relaţii de la Primăria comunei Burila Mare.
Cu adresa nr. 20105 din 01 iunie 2009, Primăria Burila Mare a răspuns la relaţiile solicitate înaintând şi documentaţia aferentă cererilor formulate de reclamantă, conform legilor fondului funciar şi Legea nr. 10/2010.
Prin sentinţa civilă nr. 275 din 06 octombrie 2009, Tribunalul Mehedinţi, secţia civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantă.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a constatat următoarele:
Prin notificarea nr. 1111/N/2001 adresată Primăriei Burila Mare, reclamanta B.A. a solicitat, conform Legii nr. 10/2001, restituirea suprafeţei de 2.500 mp de teren intravilan situat în satul Tigănaşi iar, dacă nu este posibil, în echivalent, cu suprafaţă şi categorie, precum şi despăgubiri băneşti actualizate pentru construcţia edificată şi demolată de pe acest teren, bunuri ce i-au aparţinut conform contractului de vânzare cumpărare nr. 1353 din 29 martie 1974.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2010, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii, constând în restituire în natura sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv, a acestora.
Prin contractul de vânzare cumpărare încheiat de reclamantă, aceasta, împreună cu soţul său B.M. (în prezent, decedat), au cumpărat de la socrii reclamantei - B.G. şi B.E. - un imobil teren loc de casă situat în vatra satului Tigănaşi comuna Burila Mare, în suprafaţă de 200 mp şi casa situată pe acest teren construită din lemn şi acoperită cu ţiglă, cu vecini: R - drum, A- CAP, M2 - drum şi MN - N.C.
In aceste circumstanţe, prima instanţă a apreciat că reclamanta şi soţul său, au dobândit prin acest contract doar 200 mp şi nu 2.500 mp, diferenţa de 2.300 mp fiind preluată de CAP de la vânzători, anterior încheierii contractului, aşa încât, pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra acestei suprafeţe, sunt îndreptăţiţi. conform legilor fondului funciar, iar nu Legii nr. 10/2001, moştenitorii fostului proprietar, de la care CAP-ul care a preluat terenul.
Reclamanta a mai susţinut că prin chitanţa întocmită ulterior contractului autentic (fila 6), vânzătorii le-au vândut şi diferenţa de teren, astfel încât au devenit proprietari asupra întregii proprietăţi de 2.500 mp Instanţa fondului a apreciat că această chitanţă este lipsită de valoare juridică, fiindcă respectiva suprafaţă nu mai era în patrimoniul promitenţilor vânzători, ci al CAP-ului.
Din adresa nr. 82818 din 10 octombrie 1990 (fila 15 dosar primă instanţă) a rezultat că B.E. împreună cu cei doi fii, M. şi M.N., au fost dislocaţi la 18 iunie 1951 în Călăraşi, unde au locuit până în 1955.
Din aceea perioadă, în imobilul construcţie, ce face obiectul notificării, a funcţionat magazinul sătesc, cu aproximaţie până în anii 1980 - 1981 (conform adresei nr. 2051 din 01 iunie 2009).
Pe de altă parte, chiar dacă reclamanta şi soţul ei au cumpărat casa şi terenul de 200 mp în anul 1974, pe toată perioada funcţionării magazinului, cooperativa de consum plătea chirie familiei B., aspect recunoscut de reclamanta însăşi.
Prin urmare, aceasta nu a făcut dovada preluării abuzive a construcţiei şi, mai mult, fără niciun suport probator, susţine că a fost demolată abuziv de organele locale.
Dovada contrară a acestor susţineri o reprezintă înscrisul de la fila 50, din care rezultă că B.E., soacra petentei, a arătat Comisiei Locale de Fond Funciar Burila Mare că, în urmă cu cca. 20 ani, ea a vândut materialele din casă, iar pe plat CAP a construit o brutărie, motiv pentru care a solicitat să i se acorde teren corespunzător, de 2.500 mp în intravilanul satului Ţigănaşi.
Declaraţiile martorilor au fost apreciate ca nerelevante, întrucât martorul B.G. a învederat că demolarea s-a produs în 1952 - 1953 (deci, anterior vânzării), pe când martora S.E. nu ştie cine a demolat casa şi nici perioada.
Totodată, tribunalul a mai constatat că în ceea ce priveşte suprafaţa de teren pentru care reclamanta este îndreptăţită la restituire, a rezultat că aceasta a solicitat-o în baza Legii nr. 169/1997, fiindu-i reconstituit dreptul de proprietate prin TP nr. 10268/2004 (fila 32).
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel reclamanta B.A., criticând-o pentru netemeinicie, întrucât, din probele administrate în cauză, cu trimitere la depoziţiile martorilor şi acte, în opinia sa a rezultat că: imobilul - construcţie şi teren în suprafaţă de 2.500 mp a aparţinut apelantei şi soţului său; imobilul a fost preluat abuziv de autorităţile legale în perioada regimului trecut, în acest imobil funcţionând magazinul sătesc; casa a fost demolată şi pe acest amplasament a fost edificată o construcţie nouă, ce aparţine Primăriei; chiar şi reconstituirea dreptului de proprietate pentru o parte din teren, înseamnă o recunoaştere de către autorităţile locale, a susţinerilor reclamantei.
S-a arătat, de asemenea, că hotărârea atacată este superficială şi contradictorie, întrucât, deşi se reţine că imobilul a fost proprietatea reclamantei, pentru care primea chirie de la autorităţi, se reţine totodată că nu s-a făcut dovada preluării abuzive a construcţiei.
Prin Decizia civilă nr. 10 din 21 ianuarie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori si de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, apreciind că prima instanţă a aplicat corect dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în speţa supusă analizei.
In acest sens, instanţa de apel a reţinut că depoziţia martorului B.G. (fila 93 dosar fond) este irelevantă în susţinerea situaţiei de fapt expusă de reclamantă, întrucât martorul declară expres că demolarea casei s-a făcut în 1952 - 1953, deci anterior cumpărării imobilului (1974), iar în ceea ce priveşte pe martora S.E. (fila 94 dosar fond) aceasta a declarat că nu are cunoştinţă cine şi când a demolat construcţia.
Actele relevante depuse la dosar, au dovedit numai că reclamanta şi soţul său au dobândit construcţia şi terenul în suprafaţă de 200 mp (contractul de vânzare-cumpărare din 29 martie 1974), iar în imobilul construcţie a funcţionat magazinul sătesc, până în 1980-1981 (adresa nr. 2051 din 01 iunie 2009, coroborată cu recunoaşterea reclamantei) pentru care aceasta şi soţul său au încasat chirie.
Curtea de Apel a constatat că nu există probe certe la dosar, din care să rezulte că terenul ce a făcut obiectul vânzării-cumpărării, a fost în suprafaţă de 2.500 mp, întrucât chitanţa - act sub semnătură privată (f.6 dosar fond) - încheiată după 1974, se referă la terenul ce intrase în patrimoniul C.A.P, „ocupat abuziv de CAP".
De asemenea, s-a apreciat că nu s-a făcut dovada preluării abuzive şi demolării construcţiei de către autorităţile locale; dimpotrivă, din probele dosarului, între care înscrisul de la fila 50 dosar fond (cerere B.E.) rezultă că soacra petentei a vândut materialele din casă, ceea ce constituie o prezumţie şi a demolării imobilului, de către familia reclamantei.
Reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului, în temeiul Legilor fondului funciar, nu înseamnă o recunoaştere a dreptului reclamantei, în prezenta cauză - cum susţine aceasta - ci, dimpotrivă, confirmă motivarea sentinţei, în sensul că terenul intrase în patrimoniul CAP şi, ca atare, nu s-a transmis dreptul de proprietate la reclamantă.
Prin urmare, terenul în litigiu nu a fost preluat abuziv de stat de la reclamantă şi, în consecinţă, nu face obiectul restituirii în temeiul Legii 10/2001.
Şi critica ce viza nemotivarea sentinţei atacate, a fost înlăturată ca nefondată, instanţa de apel constatând că hotărârea cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile şi susţinerile reclamantei.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta B.A., în temeiul dispoziţiilor art. 299 si urm. C. proc. civ., arătând că Decizia atacată este netemeinică, întrucât din probatoriul administrat a rezultat neîndoielnic că imobilul în litigiu a aparţinut acesteia şi soţului său, iar din declaraţiile martorilor a rezultat că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către autorităţile locale în perioada regimului trecut.
A mai arătat că, tot din declaraţiile martorilor a rezultat că imobilul construcţie a fost demolat, iar pe amplasamentul acestuia a fost ridicată o nouă construcţie ce aparţine Primăriei.
Din faptul că autorităţile locale au reconstituit dreptul de proprietate al reclamantei pentru o parte din teren rezultă, per a contrario, că acesta a aparţinut reclamantei.
Recurenta a mai susţinut că motivarea instanţei de fond este superficială şi contradictorie, în sensul că, deşi reţine că imobilul în litigiu este proprietatea sa, întrucât primea chirie pentru folosirea lui de autorităţile locale, a apreciat greşit că nu s-a făcut dovada preluării abuzive a construcţiei.
Pe de altă parte, în mod greşit s-a reţinut că ar fi fost demolat imobilul-construcţie de către soacra reclamantei, înscrisul existent la dosar care atestă această situaţie, reprezentând un fals.
Recursul este nul, în considerarea argumentelor ce succed:
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) din acelaşi cod, indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea acestuia, dacă este posibilă încadrarea lor într-una din ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Per a contrario, rezultă că, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unui din cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea unuia din cazurile reglementate de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia să se circumscrie unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportat la motivul de recurs invocat.
Conform art. 303 C. proc. civ. recursul se motivează prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar art. 306 alin. (1) din acelaşi cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
In consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.
In speţă, succesiunea de fapte şi afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic, în aşa fel încât să se poată identifica vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.
In cererea de recurs nu se fac referiri la soluţia respingerii apelului şi nu se arată care sunt motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, ci se reiterează, practic, motivele cererii de chemare în judecată, respectiv, acele împrejurări de fapt care au determinat reclamanta să apeleze la procedura judiciară.
Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanţei competente controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept, astfel încât, chestiunile legate de aprecierea şi evaluarea situaţiilor de fapt nu pot fi analizate în acest cadru procesual.
Pentru considerentele arătate, constatând şi că în speţă nu sunt incidente motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul dedus judecăţii este lovit de nulitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamanta B.A., împotriva deciziei civile nr. 10 din 21 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 01 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4910/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4902/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
