ICCJ. Decizia nr. 4901/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4901/2010
Dosar nr. 36978/3/2008
Şedinţa publică din 1 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 6 octombrie 2008} reclamanţii D.A.M., D.M.D. şi S.M. au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 8 şi art. 10 din Constituţia din 1948 şi Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligarea pârâtului Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul compus din teren şi construcţie situat în Bârlad, judeţul Vaslui.
In motivarea acţiunii, s-a arătat că reclamanţii sunt unicii moştenitori ai defunctei C.M.C., aceasta notificând restituirea imobilului conform Legii nr. 10/2001.
Imobilul s-a aflat în proprietatea lui D.M.I. (cunoscută şi sub numele de D.M.J.) până în anul 1950 când a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, act neconstituţional.
Autoarea reclamanţilor avea calitatea de persoană îndreptăţită, deoarece s-a stabilit că moştenitorul defunctei D.M.I. este O.E. în calitate de văr primar, iar autoarea reclamanţilor figurează ca văr primar neacceptant, în baza art. 700 C. civ., întrucât este singura care a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru acest imobil, fiind incidente dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Deşi a trecut termenul de 60 de zile prevăzut pentru soluţionarea notificării nu au primit niciun răspuns.
Pârâtul a formulat întâmpinare apreciind că extrasul de Arhivele Statului nu constituie titlu de proprietate sau înscris doveditor al dreptului de proprietate, nu precizează suprafaţa de teren construită, reclamanţii omiţând să individualizeze imobilul a cărei restituire o solicită.
La data de 7 mai 2009, reclamanţii şi-au precizat acţiunea în sensul că solicită restituirea imobilului, astfel cum a fost individualizat prin raportul de expertiză efectuat în cauză .
Prin sentinţa civilă nr. 722 din 14 mai 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins acţiunea ca neîntemeiată.
In considerente, s-a reţinut că prin notificarea formulă în temeiul Legii nr. 10/2001, sub nr. 223/2001 (fila 5) s-a solicitat acordarea de despăgubiri de către numita C.M.C. pentru imobilul situat în Bârlad, str. Mihail Kogălniceanu nr. 2 şi care a aparţinut autoarei sale, D.M.J.
Până la data introducerii prezentei acţiuni, notificarea nu a fost soluţionată de către pârâtă, fie prin emiterea unei dispoziţii de acordare a măsurilor reparatorii, fie prin dispoziţie de respingere a notificării, aşa cum rezultă din întâmpinarea formulată şi din înscrisurile de la dosar.
Prin Decizia nr. XX/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, s-a stabilit că în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond, inclusiv acţiunea persoanei îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Tribunalul a reţinut că potrivit copiei de pe anexa la Decretul pentru naţionalizarea unor imobile nr. 92/1950, poziţia nr. 43, judeţul Tutova, oraşul Bârlad, emisă de Arhivele Statului (fila 11), rezultă că a fost naţionalizat un imobil complet în Bârlad, de la fostul proprietar D.M.J.
Totodată, potrivit adresei nr. 1329 din 17 februarie 2009 emisă de Primăria Municipiului Bârlad (fila 55), imobilul fostă proprietatea lui D.M.J. a fost naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, poziţia nr. 43 în tabelul anexă la judeţul Tutova, iar în prezent imobilul se află înscris în domeniul public al Municipiului Bârlad, conform HG nr. 1361/2001 şi este administrat de Inspectoratul Şcolar Judeţean Vaslui unde funcţionează C.E.S.H.
Totodată, tribunalul a reţinut că potrivit certificatului de moştenitor nr. 340/1985 emis de notariatul de Stat Sector 5, de pe urma defunctei D.M.I., decedată la 4 iulie 1984, a rămas ca unic moştenitor O.E., fiind străină de succesiune prin neacceptare, printre alţii, numita C.M.C.
Potrivit certificatului de moştenitor nr. 129/2002 emis de BNP N., de pe urma defunctei C.M.C. au rămas ca moştenitori reclamanţii din prezenta cauză.
Având în vedere că numita C.M.C. este singura persoană care a notificat restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001, în raport de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, rezultă că autoarea reclamanţilor a fost repusă în termenul de acceptare a succesiunii pentru acest imobil, urmând să profite şi de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au formulat în termen notificare.
In raport de situaţia de fapt sus menţionată, tribunalul a apreciat că acţiunea formulată este neîntemeiată, întrucât niciunul din înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu menţionează care este întinderea dreptului de proprietate care a aparţinut defunctei D.M.I. în sensul că, din niciun act existent la dosarul cauzei nu rezultă care este suprafaţa imobilului teren, care este suprafaţa imobilului construcţie şi care este componenţa construcţiei (camere, dependinţe, etaje, etc).
Aşadar, art. 24 din Legea nr. 10/2001 prevede necesitatea dovedirii de către reclamant nu numai a existenţei dreptului de proprietate ci şi a întinderii acestuia, ori, copia de pe anexa la decretul pentru naţionalizarea unor imobile nr. 92/1950, poziţia nr. 43, judeţul Tutova, oraşul Bârlad, emisă de Arhivele Statului (fila 11), menţionează doar că a fost naţionalizat un imobil complet în Bârlad, de la fostul proprietar D.M.J., fără a se identifica în niciun fel suprafaţa de teren şi vecinătăţile, suprafaţa construcţiei, din ce este compusă această construcţie, dacă sunt mai multe corpuri de clădire, etc.
S-a mai arătat că în speţa dedusă judecăţii, reclamanţii nu deţin titlul de proprietate original al autoarei D.M.I. (act de vânzare cumpărare, donaţie, hotărâre judecătorească, etc), sau cel puţin un extras de carte funciară ori istoric de rol fiscal, astfel încât, în lipsa acestor înscrisuri, aceştia nu pot dovedi întinderea dreptului de proprietate, respectiv nu pot dovedi care a fost suprafaţa de teren naţionalizată, numărul şi componenţa construcţiilor şi suprafaţa acestora.
Atâta vreme cât nu există niciun act din care să rezulte suprafaţa de teren, laturile şi vecinătăţile, numărul corpurilor de clădire şi suprafaţa acestora, s-a apreciat că expertul este în imposibilitate de a determina cu precizie întinderea dreptului de proprietate ce a aparţinut autoarei reclamanţilor, iar individualizarea imobilului nu este lăsată de legiuitor în competenţa expertului, în lipsa unui titlu din care să rezulte suprafaţa imobilului preluat şi individualizarea concretă a acestuia.
Distinct de aceste aspecte, Tribunalul a constatat că prin notificarea formulată, autoarea reclamanţilor a solicitat doar despăgubiri cu privire la imobilul ce formează obiectul cauzei, or, reclamanţii cauzei solicită restituirea în natură a acestuia, deşi instanţa nu poate analiza decât manifestarea de voinţă a persoanei îndreptăţite, aşa cum a fost formulată prin notificare.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii D.A.M., D.M.D. si S.M., criticând-o ca nekgala si netemeinică.
O primă critică a avut în vedere greşita interpretare a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, acesta instituind 2 prezumţii în favoarea persoanei îndreptăţite, instanţa fiind obligată a le aplica, câtă vreme partea potrivnică nu a prezentat proba contrarie.
Cea de-a doua critică, s-a referit la neanalizarea unor probe administrate în cauză, respectiv matricola fiscală nr. 115 a imobilului din perioada 1945- 1951, act din care rezultă că imobilul consta dintr-o casă veche în bună stare, construită din cărămidă, acoperită cu tablă, având parchet şi instalaţie de baie, compusă din 9 camere, 3 antreuri şi bucătărie, la subsol magazie pentru lemne, curte, garaj de zidărie şi un grajd.
S-a mai criticat sentinţa şi sub aspectul interpretării greşite a conţinutului raportului de expertiză ,acesta fiind înlăturat de plano.
Expertiza efectuată în cauză are valoare probatorie expertul având în vedere actele dosarului: anexa decretului de naţionalizare, matricola fiscală, adresa nr. 1329/2009 a Primăriei Municipiului Bârlad, schiţa veche a imobilului de la Oficiul de cadastru al primăriei, inventarul şi schiţa prezentate de pârâtă, măsurătorile efectuate în teren, declaraţiile părţilor.
Nerelevant este şi faptul că autoarea reclamanţilor a solicitat prin notificare doar despăgubiri, întrucât art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma iniţială, prevedea doar posibilitatea acordării de despăgubiri, aceste dispoziţii fiind ulterior modificate în sensul că se poate dispune restituirea în natură.
Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului.
Prin Decizia civilă nr. 682/A din 14 decembrie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul reclamanţilor, a schimbat în tot sentinţa atacată, a admis acţiunea şi a obligat pârâtul să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul compus din teren şi construcţie, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de inginer G.C., situat în oraşul Bârlad, judeţul Vaslui.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut că, potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001 alin. (1) în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
In aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
în cauză dreptul de proprietate al reclamanţilor a fost dovedit conform dispoziţiilor sus menţionate, fişa matricolă fiscală a imobilului cuprinde descrierea imobilului la nivelul anilor 1950 - 1951, ceea ce se coroborează cu înscrisurile de la Arhivele Statului şi situaţia constată de expert.
Intimatul deşi a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, invocând faptul că nu există identitate între imobilul deţinut de autoarea reclamanţilor şi cel deţinut de el în prezent, nu face nicio probă contrarie prin care să dovedească că imobilul este altul decât cel descris în matricola fiscală nr. 115.
In aceste condiţii, prezumţia relativă de proprietate instituită prin Legea nr. 10/2001 nu a fost răsturnată, instanţa fiind obligată să dea eficienţă legii.
S-a apreciat că raportul de expertiză efectuat în cauză reprezintă o probă concludentă, astfel că nu este posibilă înlăturarea ei pe motivul că există acte prin care să se dovedească suprafeţele de teren, laturi şi vecinătăţi, întrucât aceasta ar constitui o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 la situaţia de fapt a cauzei.
Instanţa de apel a mai reţinut că este lipsit de relevanţă faptul că autoarea reclamanţilor a solicitat doar despăgubiri prin notificare, întrucât în cadrul contestaţiei, în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuţia instanţei judecătoreşti de a soluţiona calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziţii în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului, atunci când aceasta este posibilă.
In cazul când unitatea deţinătoare sau unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii sau să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanţa învestită să evoce fondul în condiţiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea, putând dispune chiar şi restituirea în natură.
In acelaşi timp, s-a observat că textul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a suferit modificări, astfel încât, în prezent, soluţia de restituire în natură este prevăzută expres de lege şi pe deplin aplicabilă în cauză.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
In motivarea recursului, pârâtul a arătat că în mod nelegal instanţa a obligat ministerul să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamanţilor imobilul în litigiu, întrucât din foaia matricolă nr. 2 - impozitul pe clădiri privind imobilul situat în Bîrlad, rezultă că acesta era compus doar dintr-o casă veche, iar expertul a constatat că este compus din 3 corpuri de clădire, astfel încât, acesta a fost greşit individualizat.
Deşi se face referire de către expert la actele dosarului, în afară de copia eliberată de Arhivele Statului în care la poziţia nr. 43 figurează numita D.M.J. - imobil naţionalizat din Bârlad, - imobil complet, nu există niciun act din care să reiasă suprafaţa terenului şi a imobilului-construcţie preluat, iar înscrisul arătat nu reflectă că s-ar fi preluat şi vreo suprafaţă de teren şi nici nu indică suprafaţa construită a clădirii.
A mai arătat că instanţa a interpretat în mod greşit dispoziţiile Legii nr. 10/2001, întrucât cei care trebuie să facă dovada dreptului de proprietate şi a calităţii de persoane îndreptăţite sunt reclamanţii şi nu pârâtul, iar dovada dreptului de proprietate nu o poate constitui raportul de expertiză, expertul neavând calitatea de a stabili că imobilul revendicat este identic cu cel de la faţa locului, ci doar a aprecia, eventual, că adresele coincid.
A mai susţinut că reclamanţii au solicitat restituirea unui teren şi a unei construcţii faţă de care nu au făcut dovada că ar fi fost preluate de la autorul lor.
La termenul de azi, în şedinţă publică, Înalta Curte a invocat excepţia nulităţii recursului, având în vedere dispoziţiile art. 306 alin. (1)-(3) C. proc. civ., excepţie ce urmează a fi admisă, în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) din acelaşi cod, indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea acestuia, dacă este posibilă încadrarea lor într-unui din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
per a contrario, rezultă că, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unui din cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este nulitatea recursului
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea unuia din cazurile reglementate de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportat la motivul de recurs invocat.
Prin cererea de recurs însă, pârâtul a invocat incidenţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia se poate cere modificarea unei hotărâri când aceasta „...este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii."
In speţa supusă analizei, prin cererea de recurs nu a fost dezvoltat motivul de nelegalitate indicat, ci s-au făcut ample referiri la raportul de expertiză efectuat în cauză şi la concluziile expertului cu privire la individualizarea imobilului supus procedurii de restituire.
Raportul de expertiză face parte din probatoriul încuviinţat, administrat şi analizat cu prilejul judecării în fond a cauzei şi consemnează chestiuni de fapt în raport de care instanţa de judecată a apreciat că sunt necesare precizări de specialitate.
Chestiunile de fapt nu îmbracă caracterul unor critici de nelegalitate formulate la adresa considerentelor de drept pe care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia adoptată şi, ca atare, ele nu îndeplinesc cerinţele prevăzute de art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neputând fi încadrate în ipoteza de recurs indicată de pârât.
Aşa fiind, reţinând şi că în cauză nu sunt incidente motive de ordine publică, susceptibile de a fi puse în discuţie şi din oficiu, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul dedus judecăţii este lovit de nulitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de pârâtul Ministerul Educaţiei Cercetării Tineretului şi Sportului împotriva deciziei civile nr. 682 A din 14 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 01 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4902/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 488/2010. Civil → |
|---|
