ICCJ. Decizia nr. 4902/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4902/2010
Dosar nr. 87/30/2009
Şedinţa publică din 1 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 87/30 din 07 ianuarie 2009, reclamantele P.G.Z.M. şi K.G.M. au chemat în judecată pe pârâţii Primarul Municipiului Timişoara, Primăria Municipiului Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Timişoara, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor Primarul Municipiului Timişoara să emită şi să comunice, dispoziţia (de admitere sau respingere) prevăzută de art. 21 alin. (4) raportat la art. 25 din Legea nr. 10/2001 - republicată), în ceea ce priveşte notificarea nr. 124 din 12 februarie 2002, formulată prin BEJ M.S.R., prin care a solicitat restituirea în natură a apartamentului nr. 9, situat la etajul I al imobilului din Timişoara, judeţ Timiş, constând din 1 cameră, 13,33 mp, cameră serv. 4,41 mp, bucătărie 6,50 mp, cămară alimente 2,50 mp, antreu 5,39 mp, cu suprafaţa utilă de 32,13 mp şi cote p.c. 3,39 mp cota teren 16/460 mp, conform descrierii din documentaţia care a stat la baza compartimentării imobilului în apartamente, înaintată de RA U. Timişoara la Serviciul C.F. al Judecătoriei Timişoara cu adresa 4358 din 18 august 1997, în urma operării lucrării, constituindu-se C.F. 117700 Timişoara (C.F. col. 141 Timişoara), cu cheltuieli de judecată.
In motivare, reclamantele au arătat că sunt persoane îndreptăţite la restituirea in natură a apartamentului nr. 9 conform Legii nr. 10/2001, a certificatului de calitate de moştenitor nr. 63 din 21 octombrie 2002 eliberat de BNP C.R. şi a actelor de stare civilă care atestă calitatea de succesori în drepturi ai autorilor lor deposedaţi abuziv, cât şi a actelor doveditoare ale proprietăţii preluate abuziv de stat.
In acest sens, au depus toate actele doveditoare cu privire la proprietate şi la calitatea lor, la dosarul administrativ nr. 2065, care este de competenţa Primăriei Municipiului Timişoara, iar Primarului Municipiului Timişoara îi incumbă obligaţia legală de a fi soluţionat notificarea în termenul prevăzut de lege, de 60 de zile.
Entitatea investită era obligată să soluţioneze notificarea în termen de cel mult 60 de zile de la adresarea cererii în acest sens, indiferent de modalitatea de soluţionare a notificării.
Obligaţia emiterii dispoziţiei de restituire, revenea Primarului Municipiului Timişoara şi entităţii investite, conform art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, care prevede că: „In cazul imobilelor deţinute de unităţile administrativ-teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptăţită se face prin dispoziţia motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului Bucureşti, ori, după caz, a preşedintelui consiliului judeţean".
Termenul pentru soluţionare de 60 de zile, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 este, în mod evident, depăşit, sens în care în solicitările verbale şi scrise au precizat că solicită emiterea dispoziţiei în raport de actele pe care au înţeles să le depună.
Reclamantele au mai arătat că apartamentul nr. 9 din imobilul situat în Timişoara nu a fost înstrăinat şi nu formează obiectul vreunei cereri privind nulitatea absolută a vreunui contract de vânzare-cumpărare.
Referitor la cheltuielile de judecată, au solicitat ca actualizarea acestor cheltuieli să se dispună conform indicelui inflaţiei calculat si aplicat sumei sus menţionate pentru întreaga perioadă cuprinsă între data efectuării plăţii, începând cu data chitanţelor care vor fi depuse, care atestă efectuarea plăţii onorariului şi până la data executării efective de pârâţi (eventual pe cale de executare silită) a obligaţiei de plată a cuantumului integral al cheltuielilor de judecată astfel actualizate.
In drept, au invocat art. 21 din Constituţia României, prevederile art. 21 alin. (4), art. 25 şi celelalte dispoziţii ale Legii nr. 10/2001, HG nr. 498/2003, HG nr. 250/2007, Decizia XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La 20 martie 2009, reclamantele au precizat că entitatea notificată le-a comunicat dispoziţia nr. 564/2009, în data de 18 martie 2009, ulterior introducerii acţiunii în instanţă, astfel că acţiunea a rămas fără obiect, dar a solicitat obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de culpa procesuală a pârâţilor, cu precizarea că Primăria Municipiului Timişoara nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale, în termen de 60 de zile, de la data notificării şi punerii în întârziere, reclamantele fiind obligate să introducă acţiunea în instanţă după epuizarea termenul prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, respectiv la 08 ianuarie 2009 şi numai ulterior depunerii acţiunii, au fost informate de Primăria Municipiului Timişoara că dosarul a fost soluţionat, prin emiterea dispoziţiei.
Prin sentinţa civilă nr. 1322/PI din 11 mai 2009, pronunţată în dosar nr. 87/30/2009, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a respins ca rămasă fără obiect acţiunea civilă formulată de reclamantele P.G.Z.M. şi K.G.M. în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Timişoara, Primăria municipiului Timişoara, Consiliul Local al municipiului Timişoara şi Unitatea Administrativ Teritorială a municipiului Timişoara.
Pentru a decide astfel, prima instanţă a apreciat că pârâţii nu sunt în culpă procesuală, deoarece nerespectarea termenului de 60 de zile, stabilit de art. 25 din Legea nr. 10/2001, pentru a se răspunde la notificarea reclamantelor nr. 124 din 12 februarie 2002, (înaintată prin BEJ M.S.R. din Timişoara şi vizând restituirea în natură a apartamentului nr. 9, situat la etajul I al imobilului din Timişoara, constând din 1 cameră de 13,33 mp, cameră serv. 4,41 mp, bucătărie de 6,50 mp, cameră alimente de 2,50 mp, antreu de 5,39 mp, cu suprafaţa utilă de 32,13 mp şi cote p.c. de 3,39 mp, cota teren 16/460 mp, conform descrierii din documentaţia care a stat la baza compartimentării în apartamente a imobilului, înaintată de RA U. Timişoara la serviciul de carte funciară a Judecătoriei Timişoara, cu adresa nr. 4538/18 august 1997, în urma operării lucrării constituindu-se C.F. 117700 Timişoara C.F. col 141 Timişoara), este datorată complexităţii dosarului administrativ privind imobilul menţionat.
Împotriva acestei sentinţe civile au declarat apel, în termen legal reclamantele P.G.Z.M. şi K.G.M., solicitând schimbarea ei, în partea referitoare la respingerea capătului acţiunii privind acordarea de cheltuieli de judecată, în sensul deci de a li se acorda suma de 2.000 lei (RON) , cheltuieli de judecată, în primă instanţă, cerute şi dovedite în dosar, reprezentând onorar avocaţial, conform chitanţei în original depuse în cauză, motivând că greşit prima instanţă nu a acordat aceste cheltuieli de judecată solicitate, deşi pârâţii se aflau în culpă procesuală, nefiind incidente dispoziţiile art. 275 C. proc. civ., deoarece au fost puşi în întârziere anterior chemării lor în judecată.
Intimaţii pârâţi, Primarul municipiului Timişoara, Consiliul Local al municipiului Timişoara şi Primăria municipiului Timişoara, prin întâmpinarea de la dosar (fila 29/30) au solicitat respingerea apelului reclamantelor ca netemeinic şi nelegal, susţinând, în esenţă, că în mod corect nu li s-au acordat cheltuieli de judecată acestora.
Prin Decizia civilă nr. 17/A. din 28 ianuarie 2010 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul reclamantelor şi a schimbat, în parte sentinţa civilă atacată, în sensul obligării intimaţilor pârâţi la plata către reclamante a sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, în primă instanţă, reprezentând onorariu de avocat, justificat cu împuternicirea avocaţială nr. 2 din 6 ianuarie 2009 şi chitanţele aferente originale, cu nr. 457 şi 458, ambele din aceeaşi dată. toate ale Baroului Timiş, aflate la fila 20 -22 dosar fond, întrucât soluţia primei instanţe în ce priveşte neacordarea cheltuielilor de judecată este greşită, căci intimaţii se află în culpă procesuală.
Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea a stabilit că soluţia primei instanţe - referitoare la respingerea cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată, este greşită, deoarece în cauză se impunea obligarea pârâţilor la achitarea către reclamante a sumei solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată, în condiţiile în care, în mod eronat, prima instanţă a reţinut că intimaţii nu se află în culpă procesuală, cu motivarea că nerespectarea termenului de 60 de zile s-a datorat complexităţii dosarului administrativ vizând imobilul în litigiu.
Astfel, în dosar s-a dovedit că reclamantele au introdus acţiunea la prima instanţă, la data de 7 ianuarie 2009 (f.3 dosar), iar Dispoziţia Primarului municipiului Timişoara cu nr. 564/2009 le-a fost comunicată, ulterior, adică numai la data de 18 martie 2003 (termen necontestat), respectiv după introducerea acţiunii la instanţă, aşadar, cu încălcarea termenului de 60 de zile, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, căci notificarea reclamantelor este realizată la 12 februarie 2002, sub nr. 124/2002.
Conform dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenţii, va fi obligată la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.
Potrivit prevederilor art. 275 C. proc. civ., pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.
In speţă, în concret, prin întâmpinarea depusă la dosar pentru prima zi de înfăţişare la prima instanţă, adică 23 februarie 2009, se solicită de către intimat respingerea acţiunii reclamantelor, în principal, ca inadmisibilă şi prematur formulată, iar în subsidiar, ca netemeinică şi nelegală şi prin urmare, astfel că, instanţa de apel a stabilit că la primul termen de judecată fixat în cauză, nu au fost recunoscute pretenţiile reclamantelor ci numai în cursul procesului, respectiv la 18 martie 2003 când li s-a comunicat Dispoziţia nr. 564/2009 emisă de Primarul municipiului Timişoara, ca entitate notificată, prin care acesta se pronunţa asupra notificării reclamantelor, adică ulterior introducerii acţiunii lor la instanţa de judecată, respectiv prin încălcarea termenului legal de 60 de zile de la data notificării, prin care reclamantele au realizat astfel punerea în întârziere a pârâţilor intimaţi.
Ca atare, prin nepronunţarea asupra notificării formulate de reclamante, în termenul legal de 60 de zile, pârâţii au ocazionat şi generat declanşarea prezentului demers litigios, nefiind deci cazul exonerării acestora de la plata cheltuielilor de judecată, pretinse şi justificate în primă instanţă de către apelante.
Curtea a mai constatat că aceste cheltuieli de judecată au fost solicitate de reclamante prin chiar acţiunea lor introductivă de instanţă (f.3), solicitare reiterată şi prin concluziile scrise din 30 aprilie 2009 depuse la dosar (184-186 dosar fond), acestea fiind persoane îndreptăţite, conform Legii nr. 10/2001, la restituirea imobilelor în litigiu, pentru care au depus toate actele doveditoare cu privire la proprietate şi la calitatea lor, în dosarul administrativ corespunzător pricinii, pârâţii fiind puşi în întârziere, conform notificării executorului judecătoresc şi prin mai multe reveniri ale reclamantelor, cărora însă pârâţii nu le-au dat curs, manifestând o atitudine pasivă (f. 64-65 dosar fond de exemplu solicitare din 19 noiembrie 2207 prin care reclamantele solicită redeschiderea şi reluarea procedurii administrative, pentru ap. nr. 9 al imobilului situat în Timişoara).
Instanţa de apel a mai constatat că s-a făcut dovada că pârâţii au fost puşi în întârziere şi că deci, se află în culpă procesuală, în condiţiile şi în înţelesul dispoziţiilor art. 274 şi art. 275 C. proc. civ., constând în nerespectarea obligaţilor lor stabilite prin art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, prin care, se impunea în mod imperativ să emită decizie/dispoziţie motivată de soluţionare a notificării, în termen de 60 zile, potrivit art. 25 din aceeaşi lege, termen depăşit, în cauză, fiind evident că reclamantele erau îndreptăţite să pretindă, în mod justificat, prin acţiune, cheltuieli de judecată.
Curtea a mai arătat că soluţia adoptată este în acord cu practica judiciară, atât a instanţelor locale şi naţionale, cât şi cu jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, prin Decizia civilă nr. 10241 din 12 decembrie 2006 a statuat în sensul acordării cheltuielilor de judecată, dacă pârâtul a fost în întârziere, chiar dacă ulterior acesta recunoaşte pretenţiile reclamantului.
In acest sens, s-a reţinut că potrivit art. 275 C. proc. civ., pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu poate fi obligat la plata de cheltuieli de judecată, - afară numai dacă a fost pus în întârziere, înainte de chemarea în judecată şi ca atare, per a contrario, dacă pârâtul a fost pus în întârziere înainte de a fi chemat în judecată - aşa cum este cazul în speţă - pârâtul nu poate fi exonerat de plata cheltuielilor de judecată, ci va fi obligat la suportarea acestora, întrucât se află în culpă procesuală.
De asemenea, conform art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenţii, va fi obligată la cerere să plătească cheltuieli de judecată şi într-o acţiune în obligarea pârâtului la emiterea dispoziţiei, în temeiul Legii nr. 10/2001, este lipsită de relevanţă juridică o - eventuală - neopunere la admiterea acţiunii pârâtului, care se află de drept în întârziere.
Aceasta pentru că, la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuind să suporte cheltuielile făcute justificat de partea câştigătoare, din acest punct de vedere nefiind relevantă buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul, astfel că apărarea pârâtului (care nu a fost de acord cu admiterea acţiunii) nu îl poate exonera de plata cheltuielilor de judecată, deoarece la expirarea termenului de 60 zile, în care era obligat să soluţioneze notificarea, pârâtul se află de drept în întârziere.
Soluţia primei instanţe este greşită, deoarece, în momentul în care reclamantele au cerut să li se soluţioneze notificarea în vreun fel şi prin care astfel s-a realizat punerea în întârziere a Primăriei municipiului Timişoara, aceasta deţinea întreg dosarul administrativ, care era complet, chestiune precizată, clar şi fără echivoc de către reclamante, care au învederat că nu mai au acte de depus, încât deci faţă de această solicitare expresă a reclamantelor, entitatea investită cu notificarea avea obligaţia legală să procedeze la emiterea dispoziţiei în termen de 60 de zile, indiferent de modalitatea de soluţionare a notificării, ceea ce în dosar nu s-a făcut.
Prin urmare, în cauză, este evident că entitatea investită cu notificarea a fost pusă în întârziere, anterior chemării sale în judecată, nefiind incidente dispoziţiile art. 275 C. proc. civ., iar intimaţii pârâţi nu pot fi exoneraţi de plata cheltuielilor de judecată pretinse de reclamante, la prima instanţă, câtă vreme notificarea a fost soluţionată de Primar, numai în timpul procesului de faţă, după prima zi de înfăţişare, existând astfel culpă procesuală în prezenta pricină, căci pârâţii se află de drept în întârziere, în condiţiile în care, notificarea nu a fost soluţionată în termenul legal de 60 de zile, ci după expirarea lui.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâţii Primarul municipiului Timişoara, Consiliul Local al municipiului Timişoara şi Primăria municipiului Timişoara, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
In motivarea recursului, pârâţii au arătat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică, fără a ţine cont de dispoziţiile legale în materie şi de starea de fapt reală dovedită cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Referitor la termenul de 60 de zile de soluţionare a notificării, au precizat că nu se află în culpă procesuală faţă de acest aspect, întrucât nerespectarea termenului s-a datorat complexităţii dosarului administrativ privind imobilul revendicat.
De altfel, prin sentinţa civilă nr. 1322/PI din 11 mai 2009 a Tribunalului Timiş, secţia civilă, acţiunea reclamantelor a fost respinsă ca fiind lipsită de obiect, astfel încât, obligarea la plata cheltuielilor de judecată nu se justifică.
S-a mai arătat că pârâţii nu au calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât Legea nr. 10/2001 nu reglementează nicio atribuţie în sarcina acestor instituţii în faza procedurii administrative speciale, astfel ca, nici sub acest aspect aceştia nu puteau fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată.
Recursul este nefondat în considerarea argumentelor ce succed:
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sancţionează interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, numai în acele împrejurări în care o atare interpretare a determinat schimbarea naturii actului juridic sau a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Criticile formulate de recurenţi cu privire la greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată către reclamante nu se circumscriu cazului de casare sus-menţionat întrucât, pe de o parte, aceştia nu au indicat care ar fi actul juridic pe care instanţa de apel l-ar fi interpretat greşit sau i-ar fi schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic, iar pe de altă parte, aspectele invocate reprezintă cel mult chestiuni de interpretare şi aplicare a legii, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi nicidecum cel conţinut în art. 304 pct. 8 din acelaşi cod.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", iar potrivit art. 275 C. proc. civ. „pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată".
In speţă, prin cererea introductivă de instanţă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia civilă, la data de 7 ianuarie 2009, reclamantele au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, solicitare reiterată şi prin notele scrise înregistrate la dosarul cauzei la data de 20 martie 2009.
Cererea de chemare în judecată a vizat obligarea pârâţilor la emiterea dispoziţiei/deciziei de restituire a imobilului în litigiu cu privire la notificarea nr. 124 din 12 februarie 2002, faţă de care reclamantele au arătat că nu s-a respectat termenul de soluţionare de 60 de zile prevăzut de legea specială de reparaţie.
Pârâţii au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acţiunii, în principal, ca inadmisibilă şi prematur formulată, iar în subsidiar, ca netemeinică şi nelegală.
Rezultă că recurenţii-pârâţi au fost puşi în întârziere prin cererea de chemare în judecată cu privire la termenul de soluţionare a notificării cu care fuseseră învestiţi, în condiţiile în care reclamantele au formulat cerere de acordare a cheltuielilor de judecată, iar recurenţii-pârâţi nu au recunoscut pretenţiile acestora pentru a fi exoneraţi de plata cheltuielilor de judecată.
Obligaţia de restituire a cheltuielilor de judecată are la bază culpa procesuală a părţii din vina căreia s-a declanşat procedura judiciară, fiind irelevantă buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul ori împrejurarea că acţiunea nu a fost judecată pe fond, ci a fost respinsă ca rămasă fără obiect. In speţă, la data învestirii instanţei, recurenţii-pârâţi erau de drept în întârziere în ceea ce priveşte obligaţia de soluţionare a notificării, culpa acestora constând tocmai în aceea că, prin pasivitatea de care au dat dovadă, au determinat reclamantele să uzeze de calea judiciară pentru a-i constrânge la îndeplinirea unei obligaţii legale.
Astfel, dispoziţiile art. 275 C. proc. civ. privind punerea în întârziere, se referă la diligenta reclamantului care, într-un caz de drept comun, trebuie să anunţe intenţia declanşării unui litigiu în situaţia neexecutării de bună voie a obligaţiei de către viitorul pârât, adică debitorul obligaţiei de executat.
Conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie, sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură".
Din actele şi lucrările cauzei a rezultat în mod evident că obligaţia prevăzută de textul de lege citat nu a fost adusă la îndeplinire, iar apărarea recurenţilor în sensul că depăşirea termenului de 60 de zile se datorează complexităţii dosarului administrativ nu poate fi reţinută, întrucât legea nu instituie o cauză de prorogare, pe acest motiv, a termenului arătat.
Chiar dacă Legea nr. 10/2001 nu prevede sancţiuni pentru nerespectarea termenului de 60 de zile, aceasta nu înseamnă că nu sunt aplicabile normele dreptului comun ce sancţionează partea căzută în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată.
Mai mult, în cazul legii speciale nu este necesar ca debitorul obligaţiei de executat să mai fie formal pus în întârziere după trecerea termenului de 60 de zile, deoarece legea însăşi stabileşte în mod imperativ această obligaţie, iar faptul că nu se prevăd şi alte sancţiuni nu înseamnă că debitorul obligaţiei de executat este exonerat de plata cheltuielilor de judecată în procesul declanşat de reclamant ca urmare a nerespectării termenului arătat.
Susţinerea recurenţilor că nu au calitate procesuală pasivă în condiţiile Legii nr. 10/2001, întrucât acest act normativ nu reglementează nici o atribuţie care să le incumbe în cadrul procedurii administrative speciale, a cărei nerespectare să atragă obligarea la plata cheltuielilor de judecată, nu poate fi primită, întrucât demersurile judiciare ale reclamantelor nu au avut ca obiect sancţionarea pecuniară a pârâţilor pentru întârzierea în îndeplinirea obligaţiei, ci a avut ca obiect obligaţia de a face, respectiv, obligarea, de către instanţa de judecată, la emiterea deciziei/dispoziţiei motivate de soluţionare a competenţei.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii Primarul Municipiului Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara împotriva deciziei civile nr. 17/A din 28 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Obligă pe recurenţii-pârâţi la 1.000 lei cheltuieli de judecată către intimatele-reclamante P.G.Z.M. şi K.G.M., câte 500 lei fiecăreia.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 01 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4903/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4901/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
