ICCJ. Decizia nr. 4984/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4984/2010
Dosar nr. 467/39/2009
Şedinţa publică din 5 octombrie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată la data de 9 august 2006 la Judecătoria Botoşani reclamantul M.I. a solicitat în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, obligarea acestuia la acordarea de despăgubiri, deoarece acesta a favorizat "jaful" asupra proprietăţii început în 1947.
În motivare, reclamantul a arătat că Statul Român, prin instituţiile sale, a facilitat lupta de clasă comunistă pentru lichidarea persoanelor incomode.
Prin sentinţa civilă nr. 4076 din 22 septembrie 2006 Judecătoria a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Botoşani.
Tribunalul Botoşani, prin sentinţa civilă nr. 141 din 29 ianuarie 2009, a respins acţiunea ca nefondată.
Curtea de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 102 din 24 iunie 2009 a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul M.I. împotriva sentinţei pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 52 alin. (3) teza I din Constituţia României „Statul Român răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate pentru erori judiciare", răspundere care poate fi antrenată în condiţiile prevăzute de art. 504 - 507 C. proc. pen.
Prin art. 504 alin. (1) C. proc. pen. se prevede că persoana care a fost definitiv condamnată are dreptul la repararea pagubei suferite de către Statul Român, numai în situaţia în care, în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
Conform alin. (2) din acelaşi text, dreptul la reparaţie intervine şi în cazul privării de libertate al persoanei în mod nelegal, în cursul procesului penal, dar şi în situaţia persoanei căreia în cursul procesului penal i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Răspunderea statului este circumscrisă celor două ipoteze avute în vedere de legiuitor, răspunderea fiind directă, cauzată de erorile judiciare săvârşite în procesul penal.
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în art. 5 paragraf 5 prevede că „orice persoană care este victima unei deţineri sau a unei arestări nelegale are dreptul la despăgubiri", textul garantând un drept executoriu la reparaţie numai pentru victimele unei arestări sau a unei detenţii.
Prima instanţă a reţinut corect că reclamantul nu a depus la dosar nici o hotărâre din care să rezulte că ar fi fost victima unor erori judiciare ce decurg din condamnarea pe nedrept sau privarea de libertate în mod nelegal, că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 504 C. proc. pen., pentru a putea fi obligat Statul Român să achite reclamantului daunele solicitate.
Se constată din actele dosarului că reclamantul a fost parte în mai multe litigii, atât civile (parte întemeiate pe prevederile Legilor fondului funciar, altele având ca obiect divorţ, partaj bunuri comune, anulare contract vânzare cumpărate), cât şi penale (privind infracţiunea de lovire sau infracţiunile reţinute în sentinţa penală din 292 din 21 aprilie 1987 a Tribunalului Judeţean Botoşani).
Prin art. 52 alin. (3) din Constituţie este reglementată răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. O asemenea răspundere este posibilă atât pentru cauzele penale, cât şi pentru cauzele civile „în care s-au săvârşit erori judiciare".
Reclamantul a invocat ca fiind încadrabil în sintagma de „eroare judiciară" aspectul că i-a fost îngrădit accesul la un tribunal independent.
Astfel cum rezultă chiar din memoriile depuse de reclamant nu există nici o situaţie de asemenea gen, iar din actele dosarului (hotărârile judecătoreşti) a rezultat că reclamantul s-a putut adresa instanţelor judecătoreşti pentru soluţionarea situaţiilor litigioase învederate în acţiunea iniţială, cât şi în precizările ulterioare.
De asemenea, reclamantul a arătat că nu i s-a răspuns la petiţiile adresate Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Ministerului Economiei şi Finanţelor sau că, răspunzându-i-se, a fost îndreptat să se adreseze instanţelor de judecată.
Ori, din actele dosarului rezultă că la petiţiile formulate şi adresate celor două ministere i s-a răspuns reclamantului, indicându-i-se şi posibilitatea cenzurării răspunsurilor de către instanţele de judecată.
Eroarea judiciară nu poate fi raportată la soluţiile pronunţate în dosare civile sau penale invocate de reclamant şi de care acesta este nemulţumit, atâta timp cât acestea nu implică reaua credinţă sau neglijenţa gravă a judecătorului în exercitarea funcţiei.
Cum hotărârile judecătoreşti invocate de reclamant în sprijinul cererii sale,sunt definitive şi irevocabile şi nu sunt rezultatul unor erori judiciare, nu se poate exercita acţiunea în dezdăunare îndreptată împotriva statului.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că: se judecă de aproape trei ani; a invocat prevederile art. 1000 C. civ.; a fost supus de-a lungul timpului la numeroase abuzuri atât înainte de 1989, cât şi după aceea; instanţa a reţinut că nu se încadrează în dispoziţiile art. 504-507 C. proc. pen.; răspunderea poate fi antamată şi pentru erori judiciare de natură civilă; instanţele nu sunt independente pentru că a primit numeroase soluţii contradictorii; instanţa de recurs trebuia să verifice cu atenţie actele existente la dosar şi că există zeci de martori în sprijinul celor susţinute.
Prin încheierea de şedinţă de la 10 mai 2010 s-a încuviinţat cererea de acordare a ajutorului public financiar sub forma asistenţei prin avocat.
Analizând calea de atac prin prisma excepţiei invocate, Înalta Curte reţine cele ce succed.
Art. 3021 C. proc. civ. stabileşte cuprinsul cererii de recurs, printre care şi motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lot – lit. c), motivare ce se face, conform art. 303 alin. (1), prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs.
Rezultă astfel că declararea recursului trebuie să fie însoţită şi de o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a învedera nelegalitatea hotărârii atacate.
Simpla indicare de către recurent a motivelor de modificare prevăzute de pct. 7, 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., fără indicarea în concret a greşelilor săvârşite de instanţa de apel care să permită încadrarea lor într-unul din cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, nu semnifică o motivare în sensul art. 303 C. proc. civ., întrucât recurentul s-a mărginit să expună o succesiune de fapte şi afirmaţii, pe care nu le-a structurat din punct de vedere juridic.
Cum motivele invocate nu se constituie într-o veritabilă critică a deciziei, recursul este nemotivat şi, prin raportare la prevederile art. 306 C. proc. civ., este sancţionat cu nulitatea.
Înalta Curte, pentru cele ce preced, va constata nulitatea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantul M.D.I. împotriva deciziei nr. 102 din 24 iunie 2009 a Curţii de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 5 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5011/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4968/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
