ICCJ. Decizia nr. 5018/2010. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILA ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5018/2010
Dosar nr. 48154/3/2009
Şedinţa publică de la 6 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată sub nr. 48154/3/2009 la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantul I.N.E.P. din cadrul M.A.I. Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Ş.F., să se dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie faţă de aceasta în Italia pentru o perioadă de cel mult 3 ani.
Prin sentinţa civilă nr. 47 din 20 ianuarie 2010, tribunalul a respins acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul.
Prin Decizia civilă nr. 114/ A din 16 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul M.A.I. Bucureşti D.E.P.A.B.D., pentru considerentele ce urmează:
Reclamantul nu a făcut dovada că pârâta Ş.F. s-ar afla într-una din acele situaţii ce ar impune restricţionarea dreptului la liberă circulaţie în spaţiul U.E., reţinându-se în acest sens, că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente, stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie.
Aşa cum a statuat Curtea de Justiţie de la Luxemburg în Hotărârea preliminară emisă în cauza Jipa: „dacă un stat membru nu stabileşte în mod specific, în raport cu unul dintre proprii resortisanţi, respectând principiul proporţionalităţii şi exclusiv în temeiul conduitei persoanei în cauză, că exercitarea de către aceasta a dreptului acordat prin art. 18 alin. (1) C.E. de a părăsi propriul stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat membru poate constitui o ameninţare reală şi suficient de gravă la adresa ordinii publice, care afectează unul dintre interesele fundamentale ale societăţii, statul membru de origine nu poate impune, pentru motivele de „ordine publică" sau de „siguranţă publică" în sensul art. 27 din directiva menţionată, limitări ale libertăţii de circulaţie a persoanei respective".
În cauză, faptele prezentate de apelant nu par să indice că, în prezent sau în trecut, conduita intimatei ar fi de natură să provoace temerea că acesta ar putea prezenta un pericol real pentru interesele fundamentale ale societăţii, impunând adoptarea de către România a unei măsuri de limitare a dreptului său de liberă circulaţie.
S-a constatat aşadar, că nu este incident niciunul din cazurile prevăzute de Directiva nr. 2004/38/ CE, astfel că în mod corect instanţa de fond a respins ca nefondată cererea reclamantului de a restrânge dreptul la liberă circulaţie a pârâtei în Italia, pe o perioadă de cel mult 3 ani.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat şi motivat recurs apelantul-reclamant D.E.P.A.B.D. din cadrul M.A.I. Bucureşti.
Prin motivele de recurs formulate se critică decizia pronunţată de instanţa de apel în temeiul art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., în susţinerea căruia se aduc mai multe argumente şi anume:
În mod greşit instanţa de apel a apreciat ca neîntemeiată cererea formulată de reclamant, întrucât aplicarea măsurii restrângerii exerciţiului dreptului la liberă circulaţie în străinătate al unui cetăţean român, reglementată de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, este condiţionată de returnarea acelui cetăţean dintr-un alt stat în baza unui Acord de readmisie încheiat de România cu acest stat, dacă acel cetăţean a încălcat legislaţia statului de unde a fost returnat. Or, returnarea pârâtei pentru şedere ilegală dovedeşte încălcarea de către aceasta a legislaţiei statului italian, nefiind necesară efectuarea şi a altor dovezi în acest sens.
Se arată că măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a persoanelor care au fost returnate dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat între România şi acel stat, nu încalcă prevederile Constituţiei sau alte instrumente juridice internaţionale referitoare la dreptul la libera circulaţie. În plus, măsura returnării dispusă de autorităţile italiene este de natură să facă dovada că pârâtul nu a respectat condiţiile de şedere în spaţiul U.E. Fiind în culpă pentru nerespectarea condiţiilor de călătorie în străinătate, pârâtul trebuie să suporte consecinţele faptelor sale, având în vedere că prin conduita sa a adus atingere imaginii şi intereselor României în raporturile cu statele U.E.
În consecinţă, se solicită admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei recurate, admiterea apelului şi pe fond, să se dispună admiterea cererii de restrângere a dreptului la liberă circulaţie a intimatului în Italia pe o perioadă de maxim 3 ani.
Examinând recursul, Înalta Curte constată că motivele de recurs, aşa cum au fost structurate, reiau întocmai motivele apelului declarat de reclamant împotriva hotărârii instanţei de fond, situaţie în care instanţa de recurs nu poate să facă o verificare de ansamblu a hotărârii atacate, deoarece în recurs, nu există un text de procedură civilă similar celui înscris în art. 292 alin. (2) C. proc. civ., care consacră devoluţiunea totală în apel.
Din dezvoltarea criticilor formulate, însă, Înalta Curte constată că acestea se află în legătură cu hotărârea atacată, constituindu-se într-o critică totală a acesteia şi tinzând la a afirma nelegalitatea ei, de unde rezultă că permit încadrarea lor, din oficiu, în cazul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În acest context, instanţa supremă constată că s-a făcut o corectă aplicare a legii materiale incidente la situaţia de fapt stabilită, urmând a confirma motivarea instanţei de apel, cu consecinţa respingerii recursului.
Astfel, potrivit legii interne în materie (Legea nr. 248/2005), singura condiţie de restrângere a dreptului la libera circulaţie este ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat.
Această reglementare restrictivă vine, însă, în conflict cu prevederile Directivei nr. 2004/38/ CE, care permit limitarea dreptului fundamental la libera circulaţie doar în situaţii excepţionale privind motive de ordine publică sau de siguranţă publică (art. 27 alin. (1) din Directivă).
Pentru ca aceste motive de ordine publică sau de siguranţă publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulaţie este necesar, totodată, să fie respectat principiul proporţionalităţii, iar conduita persoanei în cauză să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii (art. 27 alin. (2) din Directivă).
Or, astfel de motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuşi al expulzării, pentru că ar însemna ca principiul proporţionalităţii în adoptarea măsurii să nu mai intereseze şi astfel, să fie ignorată exigenţa normei comunitare.
Aşadar, la data la care instanţa trebuie să aprecieze asupra măsurii îngrădirii dreptului la libera circulaţie, normele de drept comunitar sunt pe deplin aplicabile, iar potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţia României, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale U.E., precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare".
Or, sub acest aspect, instanţa de judecată, ca autoritate a statului cu obligaţii decurgând din aderare, trebuie să interpreteze şi să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina textului şi finalităţii Directivei, în principiu, fără aplicabilitate directă în dreptul intern, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de aceasta, autorităţile statului trebuind să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene.
Cum interpretarea şi aplicarea dreptului naţional nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei, datorită condiţiilor restrictive impuse de legea internă (art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005), rezultă că instanţa trebuia să aplice dreptul comunitar, protejând astfel drepturile conferite de acesta persoanelor.
Nici împrejurarea că Directiva nu a fost transpusă în totalitate în dreptul intern, nu poate conduce la o altă interpretare, întrucât acest fapt ar contraveni jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, potrivit căreia „jurisdicţiile naţionale sunt obligate să se abţină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului urmărit de respectiva directivă" (în acest sens, Hotărârea din 4 iulie 2006 a Marii Camere).
Aşadar, constatând incidenţa normelor comunitare şi faptul că acestora, venind în conflict cu legea internă, trebuie să li se recunoască preeminenţa, instanţele de fond au procedat corect respingând solicitarea de restrângere a exerciţiului dreptului la libera circulaţie, în temeiul art. 39 lit. a din Legea nr. 248/2005.
Pentru considerentele arătate, recursul formulat a fost apreciat ca nefondat şi, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.E.P.A.B.D. din M.A.I. împotriva Deciziei nr. 114/ A din 16 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4996/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5019/2010. Civil. Partaj judiciar. Recurs → |
|---|
