ICCJ. Decizia nr. 5175/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5175/2010
Dosar nr. 47671/3/2008
Şedinţa publică din 13 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea introdusă pe rolul Tribunalului Bucureşti la 18 decembrie 2008, reclamantul D.V. a formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 10934 din data de 14 noiembrie 2008 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând în contradictoriu cu aceasta precum şi cu Ministerul Finanţelor Publice, anularea acestei dispoziţii şi să se constate că intimatele deţin terenul în suprafaţă de 123 mp situat în Bucureşti, sector 5, fără un titlu valabil.
De asemenea, reclamantul a solicitat instanţei obligarea intimaţilor la daune cominatorii de câte 100 lei/zi de întârziere în aducerea la îndeplinire hotărârii definitive, în sensul atribuirii în deplină proprietate şi liniştită posesie către reclamant a terenului din litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 901 din 15 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea, ca neîntemeiată, reţinând că, prin dispoziţia contestată s-a respins notificarea formulată de D.G., D.V. şi G.D. privind restituirea în natură a imobilului în litigiu, întrucât nu s-a făcut dovada preluării abuzive, respectiv nu s-a făcut dovada imposibilităţii plăţii impozitului pentru imobilul notificat, trecut în proprietatea statului în baza deciziei nr. 883/1953 a Sfatului Popular al Capitalei emisă conform Decretului nr. 224/1951.
Tribunalul a mai reţinut că imobilul a fost dobândit de I.D., autorul reclamantului, în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 60725/1945 şi a fost preluat în proprietatea statului de la numiţii D.I. şi G.
În aplicarea art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 10/2001 tribunalul a apreciat că, în situaţia trecerii imobilului în proprietatea statului în baza Decretului nr. 224/1951, calificarea preluării imobilului pentru neplata impozitelor către stat ca fiind abuzivă este condiţionată de caracterul neculpabil al nerespectării obligaţiilor fiscale.
Împrejurarea invocată, că autorii reclamantului nu ar fi avut posibilitatea materială de a achita impozitele către stat nu constituie prin ea însăşi un motiv neimputabil proprietarului care să atragă incidenţa măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Prin apelul formulat împotriva acestei hotărâri, reclamantul a susţinut că tribunalul nu a ţinut cont că imobilul din litigiu a fost proprietatea tatălui său şi a fost preluat în mod abuziv în baza deciziei nr. 883/1953, iar Statul Român a devenit astfel proprietarul abuziv în indiviziune cu apelantul asupra imobilului.
Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 25/A din 18 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia aIII-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că tribunalul a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 10/2001, precum şi ale art. 1169 C. civ., şi prin urmare, a statuat corespunzător asupra faptului că reclamantul nu a făcut dovada preluării abuzive de către stat a imobilului proprietatea autorilor acestuia.
Reclamantului îi incumbă sarcina probaţiunii şi deci, era obligat să administreze, în contextul dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., probatoriul prin intermediul căruia să dovedească în concret, împrejurarea obiectivă ce l-a determinat pe proprietar să se afle în imposibilitatea de a administra bunul său pentru ca măsura dispusă de stat să devină o expropriere abuzivă, fără o justă şi prealabilă despăgubire.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamant care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., a susţinut următoarele:
- Contestaţia formulată în cauză este sprijinită de caracterele juridice ale patrimoniului, ca universalitate juridică ce dăinuie atâta timp cât persoana căreia îi aparţine nu încetează să existe.
- Calitatea procesuală activă a reclamantului decurge din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1945, care atestă împrejurarea că autorul său a fost proprietarul imobilului.
- Deşi tatăl reclamantului s-a căsătorit cu mama acestuia ulterior dobândirii bunului, aceasta în mod nelegal, cu încălcarea dispoz. art. 31 C. fam., pretinde că imobilul ar fi bun comun.
- Datorită vicisitudinilor social-istorice din perioada anilor 1947 – 2001 s-a produs „o ruptură" care a făcut să se piardă evidenţa proprietăţilor, astfel încât în mod eronat se susţine în Decizia atacată că reclamantul nu a făcut dovada preluării abuzive a imobilului.
- În perioada preluării abuzive a terenului ce face obiectul litigiului, autorul reclamantului avea de crescut 3 copii şi, datorită situaţiei grele generale de după război, acesta nu a mai avut posibilitatea financiară să achite impozitele mari impuse de stat.
- În situaţia în care Primăria ar fi considerat că pentru soluţionarea notificării sunt necesare relaţii suplimentare, referitoare la preluarea abuzivă a imobilului, era obligată să solicite reclamantului clarificări.
Intimata nu a formulat întâmpinare în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ.
Examinând aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte constată că acestea nu se încadrează în prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., invocate ca motive de recurs, şi de asemenea, că nu este posibilă încadrarea [în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.] în alte motive de recurs care să permită examinarea deciziei atacate sub aspectul legalităţii.
Astfel, soluţia din apel care a menţinut hotărârea de primă instanţă, s-a fundamentat pe aspectul esenţial al nedovedirii împrejurării obiective care l-a pus pe proprietar în imposibilitatea de a-şi administra bunul, pentru ca preluarea să fie una abuzivă în sensul art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001 (text potrivit căruia preluarea abuzivă a imobilelor pentru neplata impozitelor presupune existenţa unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate).
Fără să combată aceste considerente care au stat la baza adoptării deciziei, recurentul se limitează la a face aprecieri în legătură cu noţiunea de patrimoniu şi caracterele sale juridice sau să releve împrejurările social-istorice care au împiedicat o evidenţă a proprietăţilor imobiliare inclusiv pentru titularii acestora.
De asemenea, consideraţiile recurentului vizând regimul dobândirii bunului imobil (care ar trebui considerat bun propriu al tatălui său, iar nu bun comun al soţilor, părinţii săi) sunt lipsite de pertinenţă raportat la datele speţei şi problema de drept supuse dezbaterii.
Singurul aspect având legătură cu speţa şi vizând caracterul abuziv al preluării imobilului, reclamantul îl deduce judecăţii în recurs de o manieră generală, sub forma unei afirmaţii, în sensul că autorul său „avea de crescut 3 copii minori şi datorită situaţiei grele generale de după război nu a mai avut posibilitatea să achite impozitele".
Un asemenea considerent general nu este însă susceptibil de o critică punctuală care să poată face obiect de examinare în cadrul recursului.
La fel, pretinzând nelegalitatea soluţiei, recurentul face referire la modalitatea în care primăria a rezolvat notificarea, fără a-i cere relaţii suplimentare privind modalitatea preluării imobilului, ignorând însă, procedura judiciară desfăşurată în faţa instanţei unde i s-a imputat nesocotirea dispoziţiilor art. 1169 C. civ. (care obligă pe cel care face o propunere în faţa judecăţii să o demonstreze).
În consecinţă, se va constata că aşa - numitele aspecte de nelegalitate deduse judecăţii pe calea recursului sunt pe de o parte, consideraţii străine soluţiei adoptate în apel şi pe de altă parte, simple afirmaţii nesusceptibile de constituire în critici în sensul dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ.
Ca atare, recursul fiind exercitat cu nerespectarea cerinţelor formale impuse sub sancţiunea nulităţii de dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., se va constata nulitatea căii de atac declarate în afara dispoziţiilor procedurale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantul D.V. împotriva deciziei civile nr. 25/A din 18 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5186/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5150/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
